Scope of statutory guarantee cap for subrogated CASCO claims: per-claim versus per-creditor limitation

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (denumit F.G.A.), solicitând anularea Deciziei nr. 2770 din 22.11.2016 şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2231 pronunţată în data de 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Respinge excepţia tardivităţii formulării cererii adiţionale, ca neîntemeiată.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Dispune anularea Deciziei FGA nr. 2770/22.11.2016.

Dispune obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate.

Respinge, în rest, pretenţiile formulate ca neîntemeiate.

Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 1134,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.".

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Reclamanta A. S.A. a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere prin care a solicitat obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei pretinse conform cererii de plată nr. x/13.01.2016, cu consecinţa admiterii integrale a acţiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa a încălcat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prevederile Legii nr. 136/1995 şi prevederile Normelor privind FGA precum şi dispoziţiile Legii contenciosului administrativ.

A susţinut că, având în vedere caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, instanţa are posibilitatea obligării directe a intimatului la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Cu toate acesta, prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, fără a analiza şi prevederile art. 18 din aceeaşi lege.

În cazul soluţionării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor care ţin de analiza şi instrumentarea dosarului, atât aspecte intrinseci (dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO etc.), cât şi extrinseci (de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru acelaşi creditor de asigurare).

Astfel, susţinerile FGA în sensul că cererea de plată a fost respinsă strict pentru depăşirea plafonului şi că, în fapt, FGA nu ar fi analizat cererea de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, echivalând cu o invocare a propriei culpe.

Precizează că în decizia FGA se menţionează un singur motiv de respingere a cererii de plată, şi anume atingerea plafonului de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, susţine că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit art. 18 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile Legii nr. 136/1995, precum şi dispoziţiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind FGA, apreciind că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată şi că obligarea directă a pârâtului FGA ar reprezenta o imixtiune în activitatea Fondului.

3.2 Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 2736/22.11.2016 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la calitatea de creditor de asigurare a A. S.A., a invocat greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că în speţă creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

A mai arătat că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanţă de 450.000 RON este înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a mai invocat greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A., adaugă la lege. A considerat că dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilesc o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă şi defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare.

De asemenea, a invocat art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum şi Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susţinând că în cazul acestei limitări, ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii, limitarea este raportată la un eveniment - risc asigurat, şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de Garantare a Asiguraţilor limitarea este expresă şi neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincţie între asigurător şi FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligaţia de plată a despăgubirilor/indemnizaţiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, aşa încât interpretarea dată de către instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, a considerat că preluarea de către FGA a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi cu art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

A susţinut că raportul juridic de asigurare îşi păstrează părţile de la momentul încheierii acestuia, obligaţiile Fondului fiind obligaţii proprii.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că interpretarea dată de către prima instanţă încalcă scopul înfiinţării acestei instituţii, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului de garantare, precum şi faptul că în speţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanţa fiind în eroare şi cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, creanţa A. S.A. fiind proprie şi exclusivă, în condiţiile în care intimata-reclamanta îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acţiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizaţia de asigurare.

Prin urmare, a susţinut că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizaţi potrivit legii, iar creanţa urmărită de asigurător este o creanţa de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare.

A invocat cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că aceste dispoziţii instituie o procedură necontencioasa pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

A mai considerat că în mod nelegal instanţa a înlăturat susţinerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a recurentei-reclamante nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfăşurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislaţia specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfăşurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislaţiei în materia insolvenţei impune şi o unitate de interpretare a acesteia.

A menţionat că în mod greşit prima instanţa a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe în cuantum de 450.000 RON şi nu mai mult, aceasta figurând cu o creanţă în acest cuantum în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A..

4. Apărările intimaţilor

4.1 Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4.2 Intimatul-reclamant Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. S.A.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 3641 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

II.2. Cu privire la recursul incident formulat de A. S.A., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine incidenţa motivelor de recurs invocate de către reclamantă.

Faţă de motivele de casare invocate şi analizând cererea de recurs incident, instanţa de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a textului legal ar fi aplicabilă în privinţa hotărârii recurate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raţionamentul logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei criticate, argumentele părţilor litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor şi apărărilor formulate.

Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În esenţă, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei solicitate prin cererea de plată, având în vedere caracterul de plin drept al contenciosului administrativ.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege invocate de recurenta-reclamantă, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond, neputând fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că, existenţa documentului de avizare la dosarul cauzei, prezumă că cererea de plată a fost analizată pe fond din toate punctele de vedere.

Nu se poate "aprecia" conţinutul şi rezultatul verificărilor realizate, atât timp cât concluziile acestei verificări nu sunt confirmate expressis verbis în cuprinsul actului administrativ de soluţionare a cererii de plată.

Nici argumentul "instrumentării dosarului de daună printr-o analiză completă, integrală atât în ceea ce priveşte fondul dosarului de daună, cât şi orice alte aspecte adiacente, extrinseci care ţin de soluţionarea acestora" nu este relevant, textele normative invocate stabilind procedura de verificare administrativă a cererilor de plată, fără a avea semnificaţia unei imposibilităţi a reluării procedurii administrative, urmare a dispoziţiilor instanţei de judecată.

Cât priveşte invocarea culpei Fondului de Garantare a Asiguraţilor în soluţionarea cererii de plată, Înalta Curte reţine că prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată pentru un motiv de ordin formal; or, tocmai constatarea culpei autorităţii în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluţia de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranşată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. 3 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3222 din 19 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2231 din data de 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2231 din data de 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2020.