Tax authority loses appeal; annulled joint-liability decision for unpaid corporate taxes upheld for lack of proven bad faith

Şedinţa publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - prin DIRECŢIA REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BRAŞOV, contestaţie împotriva Deciziei nr. 920/24.05.2017, emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestaţia sa împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016, prin care a fost angajată răspunderea sa conform art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 ca fiind neîntemeiată, solicitând instanţei ca, în urma administrării probatoriului, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună admiterea contestaţiei şi anularea deciziei contestate, precum şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016 împreună cu S.C. B. S.R.L. şi C., în limita sumei de 1.475.247 RON, în sensul anulării parţiale a deciziei de angajare a răspunderii solidare, ca fiind netemeinică şi nelegală, sub aspectul angajării răspunderii reclamantei alături de S.C. B. S.R.L. şi C., pentru acoperirea prejudiciului datorat de B., deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii conform art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015, nefiind dovedită participarea sa în realizarea prejudiciului datorat în mod direct sau indirect şi, totodată, nu este îndeplinită condiţia relei- credinţe; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Administraţia judeţeană a Finanţelor Publice în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei procesuale pasive a DGRFP Braşov, deoarece, actul administrativ-fiscal a cărui anulare se solicită în prezenta cauză a fost emis de către AJFP Braşov, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale, ca fiind vădit neîntemeiată şi nelegală.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 169/2017 din 08 noiembrie 2017, pronunţată în dosar nr. x/2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.R.F.P. Braşov invocată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin întâmpinare; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi în consecinţă: a dispus anularea Deciziei nr. 920/24.05.2017 emisă de D.G.R.F.P. Braşov şi a Deciziei de Angajare a Răspunderii Solidare nr. 347100/28.12.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BRAŞOV, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind vădit netemeinică şi nelegală, cu consecinţa menţinerii actelor administrative fiscale anulate de către instanţa de judecată, ca fiind legale, temeinice şi la adăpost de orice critică.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe larg, situaţia de fapt în cauză, cu redarea conţinutului dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susţinând, în esenţă, următoarele:

Raportat la reţinerile instanţei de fond, se poate reţine că, urmare analizării acestora, instanţa a analizat în mod concret, speţa dedusă judecăţii, însă, consideră criticabile reţinerile instanţei de fond, în condiţiile în care, din cuprinsul deciziei emise de recurentă, rezultă în mod evident motivele care au condus la atragerea răspunderii solidare a reclamantei, legătura dintre acestea şi dispoziţiile legale aplicabile speţei- art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta a reluat, şi în recurs, elementele care au condus la concluzia organelor de executare silită din cadrul acesteia, că se impune angajarea răspunderii solidare, motiv pentru care, s-a decis angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, elemente din care rezultă că în perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea-credinţă, reprezentantul societăţii nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Cu privire la motivele invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă arată că a învederat instanţei de judecată că acestea nu au niciun suport legal, motiv pentru care, consideră că nu pot fi reţinute la soluţionarea cauzei.

Susţine că instanţa de fond nu a analizat în mod concret cauza dedusă judecăţii, nu a avut în vedere toate reţinerile organelor emitente ale Deciziei privind stabilirea răspunderii solidare nr. x/28.12.2016, precum şi cele ale celor de soluţionare a contestaţiei în procedura prealabilă, din Decizia nr. 920/24.05.2017, şi nu a avut în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei şi motivele invocate de pârâtă în întâmpinarea formulată.

Astfel, arată recurenta-pârâtă, în ceea ce priveşte reaua-credinţă, a evidenţiat-o în mod concret şi a probat-o, menţionând în mod clar în actele administrativ- fiscale emise pentru reclamantă, că aceasta a acţionat în sensul neachitării obligaţiilor fiscale înregistrate la bugetul general consolidat al statului, din aceasta reieşind tocmai reaua sa credinţă.

În ceea ce priveşte reaua- credinţă a intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă susţine că rezultă din atitudinea faţă de obligaţiile fiscale datorate şi din faptul că nu s-a întreprins nimic în vederea limitării prejudiciului. Intimata-reclamantă a acţionat în interes propriu, dispunând continuarea unei activităţi care producea prejudicii pentru bugetul de stat, acţiuni care nu pot decât să conducă la concluzia relei-credinţe a acesteia şi care, de altfel, a condus şi la crearea stării de insolvabilitate a societăţii administrate de către aceasta.

Recurenta- pârâtă consideră că reţinerile instanţei de fond nu reliefează situaţia şi realitatea exactă a constatărilor pârâtei, care au condus la atragerea răspunderii reclamantei prin emiterea deciziei anulate, respectiv, împrejurarea că reaua-credinţă a fost justificată şi probată, fiind îndeplinite în mod clar dispoziţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta învederează instanţei de recurs că, potrivit Referatului privind angajarea răspunderii administratorului şi asociaţilor, aceasta a reţinut în mod evident reaua- credinţă a intimatei-reclamante şi, astfel, îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii solidare în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscalălă. De asemenea, reaua-credinţă rezultă şi din nepunerea la dispoziţie de către reprezentanţii societăţii comerciale debitoare a documentelor contabile necesare organelor de executare silită din cadrul recurentei, în vederea continuării măsurilor de executare silită.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond prin sentinţa atacată, recurenta-pârâtă apreciază că, din realitatea evenimentelor rezultată pe baza probelor administrate în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscalălă pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua- credinţă a administratorului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În opinia recurentei, atitudinea intimatei-reclamante nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua- credinţă a acesteia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina administratorului societăţii, atât ignoranţa, cât şi pasivitatea de care aceasta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale şi abordarea în raport cu obligaţiile faţă de buget, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 şi art. 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună- credinţă.

Abordarea reclamantei-intimate nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei- credinţe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Având în vedere pasivitatea intimatei-reclamante, contrară tuturor acestor elemente prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, este mai mult decât evident că nu a manifestat diligenţa unei persoane/administrator de bună-credinţă, inacţiunea sa în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, rea-credinţă.

În plus, recurenta mai arată că în cuprinsul actelor fiscale contestate se arată că societatea al cărei administrator este intimata- reclamantă nu a depus declaraţii referitoare la diverse obligaţii fiscale pentru perioada martie 2009- 2013, nemaifiind efectuate plăţi, statuări care nu au contestate de către parte. Nedeclararea şi, implicit, neplata obligaţiilor fiscale pentru o perioadă atât de mare de timp, fără prezentarea unor justificări pertinente cu privire la încălcarea obligaţiilor fiscale, face ca, în ceea ce îl priveşte pe fostul administrator al societăţii, să nu mai subziste prezumţia de bună-credinţă; un comportament fiscal de felul celui amintit nu poate fi decât expresia relei- credinţe, astfel încât, susţinerile intimatei-reclamante cu privire la acest aspect nu pot fi primite.

Subliniază recurenta că motivele de fapt care au stat la baza emiterii deciziei au fost arătate pe larg în cuprinsul deciziilor, iar situaţia de fapt este detaliată prin Referatul nr. x/12.04.2017, fiind identificate elementele care stabilesc reaua-credinţă a reclamantei în exercitarea mandatului său, fiind cea care, în calitate de administrator la firmei, nu a asigurat fondurile băneşti pentru plata datoriilor în sumă de 1.475.247 RON, aşa cum aceste obligaţii fiscale au fost stabilite prin Decizia de impunere nr. x/04.11.2014.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază ca fiind greşite reţinerile primei instanţe, potrivit cărora, intimata-reclamantă nu a desfăşurat niciun fel de activitate comercială, nu a semnat acte, factura sau alt înscris. Chiar dacă în mod aparent administrarea societăţii a aparţinut altei persoane, C., o asemenea declaraţie formulată de administratorul de jure nu poate fi interpretată decât ca o încercare de a plasa în sarcina altei persoane răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din calitatea sa de administrator, impusă de lege.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 07.03.2018, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care pot fi încadrate criticile formulate de recurentă, ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă, acest motiv nu este incident, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În fapt, prin Decizia nr. 347100 din 28.12.2016, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., pentru obligaţiile de plată înregistrate de S.C. B. S.R.L. şi rămase neachitate la data emiterii deciziei, potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în limita sumei de 1.475.247 RON.

Împotriva acestei Decizii, reclamanta a formulat contestaţie, iar prin Decizia nr. 920 din 24.05.2017, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov a soluţionat această contestaţie, în sensul respingerii sale, ca neîntemeiată.

Înalta Curte are în vedere că instanţa de fond a admis acţiunea introductivă, anulând actele administrativ- fiscale contestate, reţinând, pe de o parte, că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nu sunt aplicabile reclamantei, în condiţiile în care aceasta s-a prezentat la invitaţia organului fiscal atunci când a fost notificată la domiciliul din Braşov, formulând observaţii şi precizări menţionate în procesul-verbal nr. x/30.05.2016, iar, pe de altă parte, că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016 nu este motivată conform dispoziţiilor art. 26 Codul de procedură fiscală, şi reclamanta nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acesteia în insolvabilitatea persoanei juridice, prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea- credinţă, a activelor debitorului.

Înalta Curte constată că prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentinţa de fond prin raportare la faptul că instanţa de fond a reţinut că, în cauză, intimata-reclamantă nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală, întrucât, nu a fost dovedită reaua-credinţă a acesteia, reiterând în acest sens, în esenţă, apărările formulate şi prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, totodată, susţinând şi că actele administrativ-fiscale contestate şi anulate de către instanţa de fond sunt legale şi la adăpost de orice critică, fiind motivate corespunzător.

Cu privire la aspectul motivării actelor administrative contestate, Înalta Curte va respinge critica recurentei- pârâte, apreciind că, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, din cuprinsul acestora nu se poate deduce care a fost silogismul juridic ce a condus la adoptarea măsurii contestate în cauză, iar motivării actelor contestate le lipseşte cerinţa ca aceasta să fie efectivă şi să conţină motivele de fapt ce au condus la adoptarea actelor administrative.

Analizând criticile formulate pe fond, Înalta Curte reţine, de asemenea, că sunt nefondate.

Pentru atragerea răspunderii solidare este necesar a fi îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, precum, existenţa faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei, care în situaţia particulară a cazurilor indicate prin Decizia de răspundere solidară trebuie să îmbrace forma intenţiei calificată prin rea-credinţă.

Din interpretarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, rezultă că pentru angajarea răspunderii administratorului în temeiul acestei dispoziţii legale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: societatea să se afle în stare de insolvabilitate, administratorul să fi provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea activelor, iar această atitudine a administratorului să fie rezultatul relei credinţe.

În privinţa cazului de răspundere solidară prev. de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 (răspund solidar "administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate"), Înalta Curte reţine că, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, nu este îndeplinită condiţia relei-credinţe.

Într-adevăr, pentru reţinerea relei-credinţe, sunt necesare dovezi concludente, întrucât, potrivit unui principiu general prevăzut de art. 14 din Noul C. civ., doar buna-credinţă se presupune întotdeauna, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua-credinţă.

Faptul că organul fiscal a menţionat în mod abstract că reclamanta nu a asigurat fonduri băneşti pentru plata datoriilor şi apoi a enumerat dispoziţiile legale referitoare la insolvenţă, sugerează că toţi administratorii de societăţi care nu îşi plătesc datoriile (fără să intereseze ce datorii sunt, care este cuantumul sau vechimea lor ori motivele pentru care nu s-au plătit datoriile) şi care nu a cerut Tribunalului competent deschiderea procedurii insolvenţei, trebuie să răspundă în solidar cu societatea debitoare. Această manieră de interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea solidară transformă instituţia răspunderii într-o răspundere obiectivă.

Or, nu aceasta a fost intenţia legiuitorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală: "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;".

Astfel, Înalta Curte reţine că nu este întemeiată critica referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut că, în cauză, intimata- reclamantă nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acesteia în nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a reuşit să facă dovada îndeplinirii uneia dintre condiţiile esenţiale pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante pentru obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că reaua-credinţă, invocată de organul fiscal este întemeiată pe nerespectarea obligaţiilor declarative conform prevederilor legale şi nerespectarea obligaţiei de a plăti la timp taxele, impozitele şi sumele datorate la bugetul general consolidat. Or, după cum a arătat în mod corect şi instanţa de fond, nu se poate reţine că există o prezumţie de rea-credinţă care să decurgă doar din neîndeplinirea acestor obligaţii.

În ceea ce priveşte neplata datoriilor fiscale, Înalta Curte reţine că pentru antrenarea acestui caz de răspundere este esenţială stabilirea relei-credinţe, prin indicarea unor elemente care să sugereze sustragerea acestuia de la plata debitelor către bugetul consolidat al statului, cum ar fi încasări sau vânzări de active care să nu se reflecte în stingerea datoriilor. Simplul fapt al neplăţii din lipsa fondurilor băneşti nu poate atrage răspunderea solidară, fără a exista elemente de fapt concrete din care să rezulte intenţia de sustragere de la plata acestora.

În plus, Înalta Curte constată că prin decizia de antrenare a răspunderii solidare organul fiscal nu motivează în mod convingător îndeplinirea condiţiei relei credinţe, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvabilitate a societăţii ori a înstrăinat, tot cu rea-credinţă, active ale societăţii debitoare, în scopul provocării insolvabilităţii acesteia.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată. Recurenta-pârâtă nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatei-reclamante, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Reaua- credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate, constândîn reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că intimata-reclamantă a acţionat în mod conştient în scopul nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale dar, cu toate acestea, nu au fost prezentate elemente de fapt precise şi certe care să justifice dovedirea intenţiei sale de a acţiona în scopul provocării eludării de către societatea debitoare a plăţii obligaţiilor fiscale.

Astfel că, în acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte nu poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia relei-credinţe şi, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BRAŞOV împotriva sentinţei nr. 169/2017 din 08 noiembrie 2017, a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2020.