Broadcaster’s appeal against RON 10,000 fine for airing unsupported accusations fails; fine upheld.

Şedinţa publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI (C.N.A.), contestaţie împotriva Deciziei C.N.A. nr. 687/15.12.2016, privind amendarea cu suma de 10.000 RON a reclamantei, deţinătoare a postului de televiziune B., solicitând: în principal, anularea deciziei contestate, iar, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau reducerea cuantumului amenzii aplicate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1687 din 9 mai 2017, pronunţată în dosar nr. x/2017, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a sentinţei recurate, şi: în principal, anularea Deciziei nr. 687/15.12.2016 privind amendarea sa cu suma de 10.000 RON şi exonerarea A. S.R.L. de la plata acesteia; în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau reducerea amenzii aplicate.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. .8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta- reclamantă a relevat scurt istoric al cauzei şi a criticat sentinţa recurată, ca nelegală şi netemeinică, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susţinând, în esenţă, următoarele:

Pronunţarea sentinţei civile recurate s-a făcut cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, a cărui încălcare s-a reţinut în sarcina sa.

Contrar aprecierii primei instanţe, materialele prezentate nu au nicidecum în vedere fapte sau comportamente ilegale ori imorale, ci reprezintă simple critici aduse modului în care persoanele în cauză şi-au exercitat funcţia publică, motiv pentru care nu se poate considera îndeplinit elementul material prevăzut de norma juridică de incriminare.

Cu alte cuvinte, susţine recurenta, elementul material al faptei prevăzute la art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual nu poate consta în fapta de a aduce critici unei persoane publice, astfel cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, cu privire la presupusa încălcare a art. 40 din Decizia 220/2011, recurenta precizează faptul că domnii C. si D. nu ar fi putut suferi niciun prejudiciu de imagine, iar demnitatea, onoarea şi reputaţia nu îi putea fi lezată prin prezentarea unor simple critici, respectiv exprimarea unor opinii cu privire la acestea. Mai mult, acestora li s-a oferit oportunitatea de a prezenta un punct de vedere cu privire la criticile în cauză însă nu au dat curs solicitării sale.

Pronunţarea sentinţei civile recurate s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a drepturilor Omului, privind libertatea de exprimare.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a apreciat în mod netemeinic si nelegal faptul că, în legătură cu emisiunile informative difuzate, aceasta ar fi depăşit limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 alin. (1) din CE.P.O. motiv pentru care sentinţa civilă recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de Convenţia Europeană.

Contrar aprecierii primei instanţei, arată că şi-a exercitat drepturile decurgând din libertatea presei în limitele prevăzute de legislaţia naţională şi europeană şi fără încălcarea drepturilor terţilor.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudenţa sa subsecventă în materie, că "libertatea de exprimare, consacrată în parag. 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei".

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, fiind evocate, în continuare, cele statuate la art. 30 punctul 1 şi pct. 6, art. 31 punctul 1 şi pct. 4 din Constituţie, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 544/2001, arătând, aşadar, că, fără a nega şi contrazice importanţa respectării drepturilor personale nepatrimoniale ale oricărei persoane, inclusiv a celor privind persoane publice, mijlocul de comunicare a informaţiilor publice privind activitatea unor instituţii publice poate fi şi metaforic, cum este cazul în prezenta cauză, astfel încât, raportat la dispoziţiile art. 93 alin. (2) coroborate cu art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, amenda aplicată este neîntemeiată raportat la contextul săvârşirii faptelor reţinute în sarcina recurentei.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a pronunţat sentinţa civilă recurată cu încălcarea dreptului publicului la informare (art. 64 alin. (1) din Codul audiovizualului) şi, contrar celor reţinute prin sentinţa civilă recurată, cu privire la presupusa încălcare a acestei norme juridice, menţionează că, din modul de prezentare a emisiunilor în cauză, reiese în mod clar faptul a fost făcută o distincţie clară între elementele de fapt prezentate şi opiniile realizatorului cu privire la acestea. Mai mult, informaţiile incluse în buletinul informativ au fost prezentate cu bună-credinţă, fără a urmări lezarea imaginii sau a demnităţii domnilor C. şi D..

Reluând prevederile art. 31 punctul 1 din Constituţia României şi art. 2 punctul b) din Legea nr. 544/2001, ori ale art. 65 lit. a) din Codul audiovizualului, cu privire la aceste aspecte, contrar celor reţinut de prima instanţă, arată că pe toată perioada campaniei electorale, a avut un comportament echidistant, echitabil, corect şi nepărtinitor, nefavorizând niciun candidat sau partid în defavoarea altuia. în scopul unei informări corecte a publicului subscrisa a prezentat în buletinele informative, în perioada de referinţă, ştiri şi opinii despre toţi candidaţii şi partidele participante la alegerile parlamentare.

Mai mult, apreciază că este de esenţa democraţiei ca orice persoană de bună-credinţă să poată prezenta în mod public promisiunile electorale pe care candidaţii nu le-au respectat de-a lungul timpului sau să poată aduce critici modului în care aceştia şi-au îndeplinit funcţia publică, în acest sens, făcând trimitere la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 544/2001 şi Codul deontologic al jurnalistului.

Aşadar, fără a nega şi contrazice importanţa respectării drepturilor personale nepatrimoniale ale oricărei persoane, inclusiv, a celor privind persoane publice, dar contrar aspectelor reţinute de prima instanţă, recurenta susţine că mijlocul de comunicare a informaţiilor publice privind activitatea unor instituţii publice poate fi şi metaforic, cum este cazul în prezenta cauză, astfel încât raportat la dispoziţiile Legii audiovizualului nr. 504/2002 şi a Codului audiovizualului (Deciziei nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual) amenda aplicată este nu numai nelegală ci şi neîntemeiată în raport cu situaţia de fapt existentă.

În fine, printr-o ultimă critică formulată în recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod neîntemeiat faptul că sancţiunea aplicată este proporţională cu fapta imputată, aplicând în mod greşit dispoziţiile ort, qo alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Învederează faptul că aprecierea primei instanţe cu privire la capătul subsidiar de cerere este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, iar individualizarea sancţiunii aplicate s-a făcut în mod nelegal.

Mai mult, arată recurenta, neluarea în considerare a faptului că B. este o televiziune locală, cu venituri reduse în comparaţie cu celelalte posturi naţionale de televiziune, sancţionate pentru fapte similare, este de natură a crea o situaţie vădit discriminatorie în comparaţie cu celelalte societăţi din domeniul media.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- pârât CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 09.03.2018, prin care, în principal, a invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 687/15.12.2016, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii în cuantum de 10.000 RON, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii publice, sau reducerea cuantumului amenzii aplicate.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile."

În conformitate cu art. 30 din Legea 504/2002: Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, viaţa privată, onoarea şi reputaţia, precum şi dreptul la propria imagine. Totodată, conform art. art. 40 alin. (3) din acelaşi act normativ: Moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că, în cauză, faţă de modul de desfăşurare a emisiunilor difuzate de postul de televiziune reclamant, în direct, a rezultat că, deşi la adresa unor persoane au fost formulate acuzaţii privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, această acuzaţie nu a fost susţinută cu dovezi, iar persoanele acuzate nu au fost contactate şi invitate să intervină pentru exprimarea unui punct de vedere ori pentru a refuza exprimarea acestuia, radiodifuzorul nefăcănd nicio menţiune în acest sens.

În privinţa încălcării alin. (2) a art. 40, în mod corect a reţinut prima instanţă că, radiodifuzorul are obligaţia să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile, iar în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt.

Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. \n situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanţă în mod corect a reţinut că, în raport de temele de interes public abordate, dar şi de acuzaţiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. Or, din conţinutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzaţiile pe care le-a adus la cunoştinţa publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea nonnelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat câ între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertăţii de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator la adresa persoanelor vizate, fără a fi prezentate şi probe în susţinerea acestora, publicul neputând aprecia cât de jusitificate sunt acuzaţiile pentru ca, astfel, să îşi poată forma în mod liber opinia.

Moderatorul emisiunii avea obligaţia de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului şi de a asigura informarea imparţială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum şi a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanţe fiind corecte în această privinţă.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 10 al Convenţiei, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat şi de prima instanţă, care a concluzionat în mod corect că susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 şi 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurenta-reclamantă a încălcat îndatorirea şi responsabilitatea care însoţeşte libertatea de exprimare şi anume, să nu fie prejudiciată demnitatea, onoarea, viaţa particulară, dreptul la propria imagine, reputaţia persoanelor.

Apreciază Înalta Curte că limbajul folosit în cadrul emisiunilor a fost unul de natură a aduce atingere imaginii persoanelor în cauză, nefiind doar un mod de exprimare, expresie a libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că injuriile, tonul defăimător, nu se încadrează în noţiunea de opinii personale, neputând fi utilizate în cadrul unor emisiuni din audiovizual.

Se apreciază că nu a fost încălcat dreptul persoanei de a primi informaţii şi idei întrucât acestui drept îi corespunde obligaţia celui ce transmite de a fi de bună-credinţă.

Limbajul depreciativ, insultele, denigrările, limbajul care ofensează nu se pot bucura de o protecţie nelimitată din partea Convenţiei întrucât nu aduc nicio contribuţie pozitivă la dezvoltarea politică a societăţii (cauza Oberschlick c/Austriei din anul 1997).

De asemenea, în Hotărârea Preminger Institut c/Austriei din 1994, Curtea a menţionat obligaţia presei de a evita expresiile care în mod gratuit sunt ofensatoare faţă de alţii (...), astfel de expresii nu contribuie la nicio formă de dezbatere publică de natură să favorizeze progresul relaţiilor interumane.

Nu se poate aprecia că în cauză ar fi fost vorba despre "opinii" personale menite să contrarieze sau să neliniştească, toate aceste abordări nu sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, nefiind necesare într-o societate democratică, fiind una din condiţiile primordiale ale funcţionării ei, deoarece libertatea de exprimare trebuie invocată cu bună-credinţă şi în vederea protejării drepturilor şi reputaţiei celorlalţi.

În cauză nu sunt relevante apărările formulate de recurentă în sensul că aprecierile se referă la "o persoană publică" şi se bucură de "limite mai largi ale dreptului de exprimare", deoarece din raportul de monitorizare a emisiunii "B." rezultă încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului şi ale art. 30 şi 40 alin. (3) din Codul audiovizualului, limbajul injurios fiind de natură a leza demnitatea persoanei care este protejată indiferent dacă este vorba despre o persoană publică, politician.

Potrivit art. 30 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual:

"Furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, viaţa privata, onoarea şi reputaţia, precum şi dreptul la propria imagine".

Art. 34:

"(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine".

Art. 40:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul sa intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile. (3) Moderatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă".

Art. 64:

"(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:

a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii;

b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă".

Rezultă, prin urmare, că răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate revine exclusiv furnizorului de media audiovizuale.

Or, în aceste condiţii, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, cum greşit susţine recurenta- reclamantă, având în vedere că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanţa de fond a repnut că, în ceea ce priveşte C.E.D.O., aceasta nu stabileşte că libertatea de exprimare este un drept absolut şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut şi că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecţia acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii şi demnităţii lor, de prevederile legale interne şi europene.

În privinţa individualizării sancţiunii, prima instanţă a ţinut cont de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit cărora, "(4) Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.". iar art. 91 alin. (3) din aceeaşi lege dispune în sensul că, "în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplica o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON".

Or, aceste dispoziţii au fost respectate de către intimatul-pârât având în vedere că, în raport de emisiunile difuzate, au devenit aplicabile dispoziţiile legale invocate, respectiv aplicarea amenzii pentru că recurenta- reclamantă a încălcat acele prevederi.

Înalta Curte constată, astfel, că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a sancţiunii, raportat la încălcările normelor din legislaţia din audiovizual invocate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, soluţia instanţei de fond, de menţinere a Deciziei C.N.A., fiind legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 9 mai 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2020.