Scope of application of Art. 906(5) CPC for reduction of execution penalties after judgment: res judicata bars re-examination of pre-judgment execution delays

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.06.2017 reclamanta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând în temeiul art. 906 C. proc. civ., înlăturarea ori reducerea sancţiunilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 3277 din data de 02.12.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3711 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prematurităţii.

A respins cererea formulată de contestatoarea Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în contradictoriu cu intimata A., de reducere sau înlăturare a sancţiunilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 3277/2014, ca nefondată.

A obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 RON.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3711 din 16 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a arătat, în esenţă, următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile in prezenţa cauză, "penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice, care au justificat întârzierea executării."

Aşadar, în baza acestui text legal, pe calea unei contestaţii la executare, instanţa poate anula sau reduce amenda/penalitatea stabilită prin încheiere irevocabilă în două situaţii, respectiv cea a executării obligaţiei din titlul executoriu şi cea a existenţei unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării şi bineînţeles în ipoteza îndeplinirii cumulative a celor două condiţii.

Or, în urma unei interpretări restrictive a textului legal, instanţa ce a soluţionat fondul prezentei cauze a considerat că textul art. 906 alin. (5) noul C. proc. civ. nu poate avea în vedere decât acele împrejurări intervenite sau perpetuate ulterior stabilirii definitive a daunelor cominatorii, care au împiedicat executarea obligaţiei de a face inclusiv după acest moment.

Cu toate acestea, pentru a-şi întări raţionamentul, instanţa de fond precizează ca textul art. 906 alin. (5) NCPCnu are în vedere "nici ipoteza în care executarea a avut loc anterior stabilirii obligaţiei de plată a despăgubirilor, iar nu ulterior acestui moment."

Or, interpretarea instanţei de fond contravine atât textului legal cât şi scopului pentru servirea căruia acesta a fost instituit, dispoziţiile art. 906 alin. (5), în prezent alin. (6) noul C. proc. civ., statuând într-un mod clar, lipsit de echivoc, faptul că aplicarea textului legal presupune îndeplinirea a două condiţii (a) debitorul să execute obligaţia cu întârziere, b) întârzierea executării să fie justificată de motive temeinice, fără a distinge între cele două momente posibile ale îndeplinirii obligaţiei.

În acest sens, textul art. 906 noul C. proc. civ. nu face o astfel de distincţie şi nu prevede posibilitatea înlăturării sau reducerii penalităţilor doar în situaţia în care obligaţia a fost executată anterior stabilirii obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Faţă de cele prezentate, aprecierea instanţei ce a soluţionat fondul prezentei cauze, potrivit căreia contestaţia la executare poate fi formulată dacă debitorul obligaţiei de executat învederează necesitatea reducerii sau înlăturării penalităţii pentru motive noi, care l-au împiedicat la executare după stabilirea penalităţii/daunelor cominatorii, adaugă la lege.

Dosarul de despăgubire al doamnei A. a fost pus pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor din data de 24.10.2013, acesta ocupând poziţia 621, ocazie cu care Comisia a dispus completarea sa cu înscrisuri suplimentare:

- înscrisuri din care să reiasă motivul imposibilităţii restituirii în natură a suprafeţei de 52,53 mp, având în vedere că această suprafaţă se putea retroceda, potrivit notei de constatare şi a raportului Direcţiei Juridic, Contencios şi Legislaţie a Primăriei Municipiului Bucureşti;

- dovada întinderii dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren, având în vedere diferenţele de suprafeţe ce reies din raportul de expertiză extrajudiciară (332, 32 mp) şi Dispoziţia nr. 5502/2006 (392 mp);

- o declaraţie autentificată referitoare la detaliile constructive ale imobilului construcţie, detalii necesare în vederea stabilirii valorii imobilului prin aplicarea grilei notariale (având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013);

- înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte destinaţia întregii suprafeţe de teren la data preluării abuzive precum şi, după caz, suprafaţa aferentă fiecărei destinaţii în parte, pentru a se verifica dacă, în situaţia în care terenul avea destinaţia "agricol" la data preluării abuzive, soluţionarea notificării s-a realizat cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar, deposedat;

- înscrisuri din cam să reiasă suprafeţele totale, calculate pentru fiecare etaj în parte în acest context, Secretariatul CNCI a întocmit adresa nr. x C. civ./2S.10.2013, adresă transmisă atât Primăriei Municipiului Bucureşti cât şi reclamantei.

Prin această adresă, reclamantei î s-a adus la cunoştinţă faptul că potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 165/2013 are la dispoziţie un termen de 90 de zile, termen stabilit de legiuitor în favoarea persoanelor ce se consideră îndreptăţite, pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a-şi completa dosarele de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 32, acest termen poate fi prelungit o singură dată, la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptăţită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entităţii învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 60 de zile.

Or, doamna A. s-a prevalat atât de beneficiul termenului prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, cât şi de posibilitatea prelungirii acestuia.

Astfel, prin adresa înregistrată la registratura instituţiei cu nr. x/27.02.2014, reclamanta a solicitat prelungirea termenului prevăzut de art. 32 din Legea nr. 155/2013 cu o perioadă de încă 60 de zile, depunând înscrisuri în completarea dosarului său abia ia data de 24.04.2014, prin adresa înregistrată la registratura instituţiei cu nr. RG/27173/24.04.2014.

Întrucât înscrisurile depuse nu au răspuns celor solicitate, la data de 29.04.2014, Secretariatul CNCI s-a adresat Oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară Bucureşti cu rugămintea de a ne transmite înscrisuri din care să rezulte destinaţia întregii suprafeţe de teren la data preluării abuzive precum şi, după caz, suprafaţa aferentă fiecărei destinaţii în parte.

La aceeaşi dată, Secretariatul CNCI s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti cu rugămintea de a ne transmite înscrisuri din care să reiasă suprafeţele imobilului construcţie pentru care a propus acordarea de despăgubiri, mai exact a unui raport de expertiză realizat de un expert în măsurători, din care să reiasă cu exactitate suprafaţa fiecărui nivel al clădirii situate în str. x, municipiul Bucureşti.

Prin răspunsul nr. x/30.05.2014, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu a comunicat informaţiile solicitate (destinaţia imobilului la momentul preluării abuzive) ci a comunicat destinaţia actuală a imobilului solicitat motiv pentru care Secretariatul CNCI a fost nevoit să revină la această, instituţie prin adresa nr. x C. civ./05.08.2014 cu solicitarea de a ne comunica dacă a fost reconstituit dreptul de proprietate după autor, pentru vreo suprafaţă de teren pe raza Municipiului Bucureşti, în temeiul legilor fondului funciar.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a răspuns solicitărilor Secretariatului CNCI abia la data de 30.09.2014, prin adresa nr. x/03.09.2014.

În acest context, dosarul de despăgubire al doamnei A. a fost pus pe ordinea de zi a şedinţei CNCI din data de 30.09.2014, care a decis emiterea în favoarea acesteia a Deciziei de validare parţială nr. 1877/30.09.2014, în cuantum de 857.512 puncte.

Prin urmare, se poate observa cu uşurinţă, că soluţionarea dosarului de despăgubire abia la această dată, nu îi este imputabilă CNCI.

Or, deşi au fost aduse la cunoştinţa instanţei informaţiile de natură a justifica perioada cuprinsă între data de 14 iunie 2013 şi data emiterii deciziei de soluţionare a dosarului intimatei, (emiterea titlurilor de despăgubire în dosarele în care instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor, existenţa unui număr de 700 de hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 prin care instanţa a stabilit obligaţia de soluţionare fără a stabili cuantumul măsurilor reparatorii, ce au fost ordonate în mod cronologic şi introduse în şedinţele Comisiei, demersurile efectuate de CNCI pentru soluţionarea dosarului din speţa de faţă, termenul de 120 de zile prevăzut de lege pentru completarea dosarului de care intimata s-a prevalat solicitând şi prelungirea acestuia cu o perioadă de încă 60 de zile, completarea dosarului abia la data de 03.09.2014), în mod profund neîntemeiat prin sentinţa civilă nr. 3277/02.12.2014, instanţa de fond a dispus aplicarea sancţiunii penalităţilor.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a arătat următoarele:

Un prim aspect, deosebit de important constă în faptul că atât sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin art. IV al Legii nr. 138/2014, cât şi sub imperiul noii reglementări (Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată), penalităţile acordate de instanţa de judecată au avut un caracter coercitiv, de constrângere a debitorului obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă la executarea acesteia.

Această concluzie decurge în mod firesc din reglementarea distinctă de către legiuitor a instituţiei daunelor cominatorii (a despăgubirilor pe zi de întârziere) care sunt menite a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau defectuoasă a obligaţiei de către debitor.

Pentru aceste motive, în mod nelegal, instanţa de fond a considerat că natura penalităţilor de întârziere a fost aceea de despăgubire cuvenită creditorului pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti,

2. În continuare, se impune ca instanţa de control judiciar să ia act de faptul că tocmai pentru acest lip de situaţii, legiuitorul a reglementat prin dispoziţiile art. 906 alin. (5) noul C. proc. civ. posibilitatea înlăturării ori reducerii sancţiunii aplicate, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

Or, în speţa de faţă, obligaţiile stabilite prin titlul executoriu au fost îndeplinite, astfel că ne regăsim, în mod cert, în cea de-a doua situaţie prevăzută la art. 906 alin. (5).

Faţă de această situaţie, în mod neîntemeiat instanţa de fond a considerat că admiterea prezentei acţiuni ar f însemnat încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3277/02.12.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 1778/16.05.2017,

În susţinerea celor de mai sus, într-o speţă similară, instanţa de judecată a reţinut că, din moment ce obligaţia din titlul executoriu a fost îndeplinită ulterior aplicării penalităţilor (prima ipoteză a textului sus-menţionat), se impune reducerea corespunzătoare a cuantumului penalităţii stabilite. A se vedea, în acest sens. Decizia civilă nr. 2361R/24.09.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, pe care o anexăm în susţinerea celor afirmate.

Într-o altă speţă, "având în vedere şi că penalităţile prevăzute de art. 905 C. proc. civ. nu constituie decât un mijloc juridic de înfrângere a rezistenţei debitorului, instanţa apreciază că nu se mai impune obligarea pârâtului la plata de penalităţi de întârziere nici pentru perioada anterioară emiterii deciziei." A se vedea, în acest sens, sentinţa civilă nr. 8563/25.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, pe care o anexăm în susţinerea celor afirmate.

Revenind la cauza de faţă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în titlul executoriu invocat de către intimată şi a emis Decizia de validare parţială nr. 1877 în data de 30.09.2014.

III. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că, atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu îndeplinesc această obligaţie, pentru aplicarea unei sancţiuni, trebuie avute în vedere circumstanţele specifice fiecărui caz, precum şi atitudinea autorităţilor, eventuala inerţie/atitudine de pasivitate a acestora. (Cauzele Fociac contra României şi Sanglier contra Franţei).

În acest context, CNCI a dovedit diligenţă în soluţionarea dosarului intimatei, iniţiind corespondenţa necesară într-un termen rezonabil, dar am şi stăruit prin transmiterea adreselor pentru completarea dosarului de despăgubire.

Aşa cum se poate concluziona şi din jurisprudenţa CEDO (Ruianu versus Statul Român, S.C B. S.R.L versus Statul Român), neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, a celei pronunţate de instanţa de contencios administrativ în special, dă dreptul la reparaţii, dacă există culpa autorităţii.

În condiţiile în care dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd că antrenarea răspunderii patrimoniale presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor privitoare la faptă, culpă, prejudiciu şi relaţii de cauzalitate, motivele expuse anterior arată, fără echivoc, că nu se poate vorbi de o culpă a subscrisei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentă, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Este de observat, constată Înalta Curte, că recurenta vizează teza I din art. 488 pct. 6 C. proc. civ. referitoare la motive contradictorii pe care le-ar cuprinde hotărârea primei instanţe, aşa cum se poate observa din argumentaţia dezvoltată la punctul 1). Critica nu poate fi primită .

Conform recurentei, interpretarea pe care a făcut-o instanţa de fond art. 906 alin. (5) din C. proc. civ. contravine acestui text legal. Aplicarea respectivului text presupune îndeplinirea a două condiţii: a)debitorul să execute obligaţia cu întârziere, b)întârzierea să fie justificată de motive temeinice, fără a distinge între cele două momente posibile ale îndeplinirii obligaţiei.

Este evident că întreaga argumentaţie dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs relevă, de fapt, nemulţumirea recurentei faţă de modul în care instanţa de judecată a interpretat dispoziţiile art. 906 alin. (5) din C. proc. civ. şi nu pune în evidenţă prezenţa unor motive contradictorii pe care le-ar conţine hotărârea instanţei de fond. Altfel spus, recurenta îşi exprimă dezacordul în legătură cu modul în care instanţa de judecată a stabilit care este conţinutul regulii din art. 906 alin. (5) C. proc. civ., propunând o altă variantă de interpretare decât cea furnizată de judecătorul cauzei pentru a determina câmpul normativ de aplicare al textului legal mai sus indicat, incident în speţă, ceea ce însă nu poate fi subsumat ipotezei descrise în art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

La punctul 2) din memoriul de recurs, subsumat aceluiaşi motiv întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine că şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în titlul executoriu invocat de către reclamantă şi a emis decizia de compensare la care fusese obligată de către instanţa de judecată, că a făcut demersuri pe lângă diferite autorităţi publice pentru a i se pune la dispoziţiile informaţiile necesare, că soluţionarea dosarului de despăgubire abia la data de 30 septembrie 2014 nu îi este imputabilă în condiţiile în care emiterea titlurilor de despăgubire în dosarele în care instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor viza un număr de 700 de dosare de despăgubire, dosarele fiind ordonate în mod cronologic şi introduse în şedinţele Comisiei, toate acestea demonstrând lipsa culpei pentru neexecutare.

Toate aceste susţineri descrise la punctul doi, observă Înalta Curte, au fost formulate şi în faţa primei instanţe care, la rândul său, a constatat că argumentele respective au fost invocate şi în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care le-a analizat în sentinţa civilă nr. 3277 din 2 decembrie 2014, că le-a înlăturat ca nefondate, astfel că modul în care respectiva instanţa le-a dezlegat a intrat în puterea lucrului judecat odată cu respingerea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 3277/2014, prin decizia nr. 1778 din 16 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie.

Sub acest aspect, sunt relevante următoarele paragrafe din hotărârea pronunţată de către prima instanţă:

"Potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 3277/02.12.2014, precum şi din copia cererii de recurs formulată de CNCI în dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2014, prin care a fost criticată această sentinţă, Curtea va constata că CNCI a invocat în acel litigiu, în susţinerea lipsei culpei în neexecutare, următoarele motive: ignorarea termenelor speciale prevăzute de Legea nr. 165/2014, faptul că a existat un calendar al activităţii CCSD în anul 2013 în scopul pregătirii intrării în vigoare a nou formatei CNCI, că prima şedinţă a Comisiei a fost în data de 06.06.2013, că noua comisie a constatat existenţa unui număr de 700 dosare de despăgubire în care existau hotărâri ale instanţelor care obligau la emiterea deciziilor de despăgubire şi că în cursul lunii iunie 2013 s-a decis emiterea titlurilor de despăgubire şi cuantumul măsurilor reparatorii. De asemenea, tot cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2014 s-a invocat faptul că a fost stabilită o ordine de prioritate, cu respectarea ordinii rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti prin care a fost obligată la emiterea deciziilor conţinând titluri de despăgubire, dosarul numitei A. figurând pe listă la poziţia 621.

Constată Curtea că tot cu acea ocazie CNCI a invocat în apărare faptul că în perioada 15.03.2012 - 15.05.2013 etapa de evaluare şi emitere a titlurilor de despăgubire a fost suspendată, precum şi faptul că în dosarul numitei C. nu a acţionat ca un continuator în obligaţii al fostei CNCI ci doar în calitate de entitate nou înfiinţată.

Va observa Curtea toate aceste argumente invocate în apărare de CNCI,.în dosarul nr. x/2014 al CAB au fost analizate de instanţa de judecată cu ocazia pronunţării sentinţei civile nr. 3277/02.12.2014, fiind înlăturate că nefondate, astfel că modul de dezlegare a acestor chestiuni a intrat în puterea lucrului judecat odată cu respingerea recursului, prin decizia civilă a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1778/16.05.2017."

În aceste condiţii, constată Înalta Curte, argumentele în discuţie nu mai pot fi repuse în discuţie nici în calea de atac a recursului în prezenta cauză deoarece ar înfrânge puterea lucrului judecat, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului.

De asemenea, observă Înalta Curte, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Corect a observat judecătorul cauzei a că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în forma în vigoare anterior Legii nr. 138/2014, în condiţiile în care cererea formulată de către reclamanta A., întemeiată pe art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004, a fost formulată la data de 1 aprilie 2014, când a fost investită instanţa .

Este în afara oricărei discuţii că penalităţile de întârziere acordate prin sentinţa civilă 3277/2 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au avut caracter de despăgubire pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti în termenul de 30 de zile. În acest sens s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014, iar pârâta nu a contestat acest lucru prin recursul formulat împotriva sentinţei civile numărul 3277/2 decembrie 2014 .

Contrar celor susţinute de către recurentă, este corect raţionamentul judecătorului fondului că textul art. 906 alin. (5) din C. proc. civ. are în vedere împrejurările intervenite sau perpetuate ulterior stabilirii daunelor cominatorii, care au împiedicat executarea obligaţiei. La fel, textul nu vizează ipoteza din speţă -penalităţile au fost acordate cu titlu de despăgubiri, iar executarea hotărârii judecătoreşti a avut loc anterior datei la care judecătorul cauzei a obligat pârâta la plata despăgubirilor în baza art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ .

În interpretarea pe care o face pârâta-recurentă s-ar ajunge, cum bine a arătat prima instanţă, să se încalce puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care au fost aplicate penalităţile, şi aceasta deoarece debitorul obligaţiei de executat ar fi îndrituit să invoce şi împrejurări ce s-au ivit anterior stabilirii obligaţiei de plată a penalităţilor şi care ar fi împiedicat executarea. Aceasta pentru că, în speţă, la data pronunţării sentinţei civile nr. 3277 din 2 decembrie 2014, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor îşi îndeplinise deja obligaţia de emitere a deciziei în favoarea reclamantei A., judecătorul cauzei analizând în respectivul dosar împrejurările care, în opinia debitoarei, înlătură culpă acesteia pentru neexecutarea obligaţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească. De aceea nu este permis, decât cu încălcarea puterii lucrului judecat, analiza aceloraşi împrejurări, anterioare pronunţării sentinţei din dosarul nr. x/2014, prima instanţă statuând corect că nu pot fi puse în discuţie decât cauze care fie au apărut ulterior pronunţării respectivei sentinţe, fie s-au perpetuat ulterior stabilirii obligaţiei de plată a penalităţilor.

Cât priveşte invocarea unor hotărâri judecătoreşti referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor din art. 906 alin. (5) C. proc. civ., jurisprudenţa respectivă nu prezintă relevanţă în contextul în care spre deosebire de acele cauze litigiul de faţă este unul de contencios administrativ, instanţa de judecată trebuind să coroboreze dispoziţiile acestui text legal cu cele ale art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În fine, tocmai că prima instanţă a avut în vedere circumstanţele specifice ale cauzei şi a făcut o atentă analiză a atitudinii autorităţii pârâte atunci când a reţinut culpa acesteia în privinţa neexecutării obligaţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească de a emite un act administrativ în favoarea reclamantei din această cauză, astfel că nu se poate susţine cu temei că instanţa nu ar fi respectat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere toate acestea, Înalta Curte urmează se constate că recursul declarat de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este nefondat şi îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, împotriva sentinţei civile nr. 3711/2017 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.