Insurance claim penalties excluded from Guarantee Fund liability; appeal for late-payment interest dismissed.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea aşa cum a fost precizată, înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 14.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A., prin administrator B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 3556/30.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor pentru întârzierea plăţii dosarului de daună FGA cu nr. RCA/B/306 în cuantum de 8.904,04 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4003 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a declarat recurs reclamanta S.C. A., solicitând casarea sentinţei atacate, anularea deciziei FGA şi obligarea pârâtului la plata penalitatilor pentru intarzierea platii dosarului de dauna FGA cu nr. RCA/B/306, conform normei legale, in suma de 8904,04 RON.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, susţinând în esenţă, următoarele aspecte:

Conform art. 9 din Norma 16/2015 "fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative sau obligatorii încheiate, în condiţiile legii,..."

Suma solicitata, provenind dintr-un contract de asigurare (Norma 23/2014 art. 38), este in sarcina fondului sa o achite. Orice fel de plată trebuie să fie realizată de către instituţia în cauza într-un anumit termen, bine definit, un termen scadent.

Recurentul a susţinut că obligaţiile de la art. 37 si art. 38 din Norma 23/2014 sunt preluate de către FGA.

In nici o alta normă legală nu există specificat un alt termen de plată a despăgubirii. Susţinerile formulate în concluziile scrise, referitoare la lipsa unui răspuns al FGA cu privire la situaţia dosarului de daună, aveau rol doar de a arata o rea credinţă din partea instituţiei în cauză, care evită sa furnizeze orice fel de informaţie.

Argumentele invocate în şedinţa publică din 12.09.2017, cu privire la ce este inclus în penalităţile de întârziere, au fost răspuns la menţiunile FGA, care, în întâmpinare, a susţinut că acele penalităţi au rolul doar de a penaliza asiguratorul, în caz că nu îşi îndeplineşte obligaţiile la timp.

În opinia recurentului, Curtea nu a ţinut cont nici de:

Art. 12 Legea 213/2015(2) "În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Art. 13 Legea 213/2015 (3) "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Coroborând art. 12 alin. (2) şi art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor, FGA nu poate invoca inexistenţa unui raport întrei ei şi asigurat. Pârâta se subroga în drepturile şi obligaţiile asiguratorului, astfel cum reiese din articolele menţionate mai sus "ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

Dacă în contractul de asigurare este prevăzut un termen de plată, FGA este obligat să plătească în acel termen, fiind aplicabile dispoziţiile generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Ca urmare a subrogării în drepturile şi obligaţiile asiguratorului, acestuia i se naşte şi obligaţia de plată în termenul stabilit în contract şi evident de plată a eventualelor penalităţi care ar putea izvorî din neplata la timp a despăgubirilor. Afirmaţia pârâtei cum că "este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare" este nefondată, deoarece tocmai din raportul existent între subsemnatul şi FGA au izvorât aceste penalităţi.

În fine, recurentul a susţinut că o altă afirmaţie nefondată este cea prin care se susţine că "obligaţia plăţii de penalităţi de întârziere incumbă societăţii de asigurare, deoarece asiguratorul a dat naştere acestei obligaţii prin inacţiunea sa de a achita despăgubirile în termen." Obligaţia plăţii incumbă FGA, care este obligată să respecte dispoziţiile generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare, având în vedere că instrumentarea întregului dosar de dauna si cererea au fost făcute către FGA şi nu către societatea de asigurări.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29.03.2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 21 noiembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 5 martie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 3556/30.01.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea reclamantei de plată nr. x/09.09.2016 cu privire la penalităţile de întârziere, pârâtul reţinând, în esenţă, că acestea reprezintă un drept de creanţă izvorât ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată de către asigurător, iar FGA nu preia funcţiile asigurătorului şi nu se subrogă în locul acestuia.

Reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 3556/30.01.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea reclamantei, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări.

Astfel, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nici o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Însă legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. împotriva sentinţei civile nr. 4003 din 27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2020.