Tax assessment service to judicial liquidator in insolvency: validity and start of objection deadline

Şedinţa publică din data de 3 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţe cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamata A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău Inspecţia Fiscală, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/11.09.2015, a Raportului de inspecţiei fiscală nr. x/11.09.2015, a Procesului-verbal întocmit la data de 10.09.2015 şi a Deciziei nr. 3823/28.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei formulate in baza art. 205 Codul de procedură fiscală.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 106 din 11 iulie 2017, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, capătul de cerere al acţiunii în contencios administrativ şi fiscal formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C.I. C., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău - Inspecţie Fiscală, privind anularea Deciziei 3823/28.10.2015; a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind anularea Deciziei de impunere x/11.09.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală x/11.09.2015 şi a respins ca nefondată cererea de anulare a procesului-verbal din data de 11.09.2015.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C.I. C. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătându-se că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în motivarea căii de atac, recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond este greşită, întrucât actul de impunere nu trebuia comunicat mandatarului, în cauză nefiind aplicabile excepţiile prevăzute de art. 44 alin. (1) Codul de procedură fiscală care permit comunicarea actelor administrativ fiscale altor persoane decât contribuabilului căruia îi este destinat.

Prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) Codul de procedură fiscală sunt de strictă interpretare, instanţa de fond reţinând în mod greşit că viciul de comunicare invocat în acţiune se acoperă prin comunicarea realizată direct lichidatorului judiciar care reprezenta societatea la acea dată.

Este greşită şi raportarea la prevederile Legii nr. 85/2006 atât timp cât această lege cu caracter special în domeniul insolvenţei nu precizează concret o modificare a Codului de procedura fiscală în ce priveşte comunicarea actelor fiscale. Atât timp cât Legea nr. 85/2006 nu reglementează o procedură diferită faţă de norma generală, care în acest caz este C. proc. civ., apreciază ca argumentul instanţei de fond potrivit căruia obligaţiile lichidatorului judiciar sunt consacrate prin art. 24 şi 25 din Legea nr. 85/2006, acesta fiind singurul abilitat să conducă activitatea debitorului, iar în cadrul acestei abilitări, este singurul care reprezintă societatea în raport cu orice alt subiect de drept, este nejustificat în raport cu art. 44 Codul de procedură fiscală invocat a fi încălcat.

În materie fiscală sunt incidente prevederile Codului de procedură fiscală, respectiv art. 44 alin. (2)-(4) care reglementează restrictiv modalitatea de comunicare a actelor de procedură. Chiar dacă s-ar accepta aplicarea în cauză a normelor de procedură civilă, nu poate fi ignorat faptul că, prevederile art. 155 din C. proc. civ., în vigoare la acea dată, reglementează în mod expres la alin. (1) pct. 5 faptul că actele de procedură pentru cei supuşi procedurii insolvenţei se realizează la sediul lor.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi - Activitatea de Inspecţie Fiscală a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ legalitatea Deciziei nr. 3823/28.10.2015 emisă de DGRFP Iaşi, prin care s-a respins, ca nedepusă în termenul legal, contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere x/11.09.2015, precum şi legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţiei fiscală nr. x/11.09.2015 şi a procesului-verbal întocmit la data de 10.09.2015.

În ceea ce priveşte legalitatea Deciziei nr. 3823/28.10.2015, instanţa de primă jurisdicţie a apreciat că organul de control fiscal în mod corect a procedat la aplicarea sancţiunii decăderii şi respingerea demersului ca tardiv formulat, raportat la dispoziţiile art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, reţinând că data la care actele contestate au fost comunicate reclamantei este 18.09.2015, procedura de comunicare realizându-se la sediul reprezentantului judiciar al acesteia, în condiţiile în care, potrivit înscrisurilor existente la dosar, anterior emiterii deciziei de impunere, societatea reclamantă a intrat în procedura falimentului, procedură reglementată prin Legea 85/2006.

Soluţia pronunţată de Curtea de Apel este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor normative pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, instanţa de fond în mod corect confirmând soluţia administrativă de respingere ca nedepusă în termen a contestaţiei.

Astfel, s-a reţinut că la data de 13.10.2014, prin sentinţa de deschidere a procedurii, s-a ridicat în totalitate dreptul de administrare al societăţii reclamante şi, potrivit dispoziţiilor legale reţinute ca fiind incidente, reclamanta era reprezentată de administratorul/lichidatorul judiciar D., mandatul administratorului special fiind redus la a reprezenta doar interesele acţionarilor/asociaţilor, nu şi pe cele ale societăţii debitoare.

Conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, "după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar sau lichidator care îi conduce şi activitatea comercială", iar conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 "atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul sindic".

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea 85/2006, printre atribuţiile lichidatorului se regăseşte şi conducerea activităţii debitorului, acesta fiind singurul reprezentant al societăţii în raport cu orice alt subiect de drept.

Pentru comunicarea deciziei de impunere sunt relevante dispoziţiile art. 44 din O.U.G. nr. 92/2003, în care se stabileşte că "actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat", fiind arătată ordinea în care se poate efectua această comunicare pentru a putea fi efectivă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 536/2011 a Curţii Constituţionale).

Comunicarea unui act fiscal către contribuabil este cea efectuată către reprezentantul legal al persoanei juridice în cauză.

Or, în calitatea sa de reprezentant judiciar al debitoarei, lichidatorul judiciar a primit corespondenţa adresată societăţii, semnând de primirea acesteia la data de 18.09.2015.

Conform art. 207 alin. (1) Codul de procedură fiscalălă, "Contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii".

Termenul de depunere a contestaţiei prevăzut de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală are caracter imperativ şi începe să curgă din ziua următoare celei în care s-a comunicat decizia de impunere, în speţă începând cu data de 21.09.2015 şi sfârşind la data de 21.10.2015, inclusiv.

În cauză, însă, reclamanta - societate în insolvenţă - a depus contestaţia la data de 15.06.2016, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) Codul de procedură fiscalălă.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind irelevante trimiterile pe care recurenta le face la dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., aceste norme reglementând comunicarea actelor de procedură civilă şi nu comunicarea actelor emise în cadrul unei proceduri administrative.

Pentru considerentele expuse, găsind nefondate criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C.I. C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C.I. C. împotriva sentinţei nr. 106 din 11 iulie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2020.