Insurer's appeal admitted: Guarantee Fund's refusal overturned, claim for re-examination ordered under statutory cap per-claim rule

Şedinţa publică din data de 3 martie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 4095/13.02.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei contestate şi, pe fond, admiterea cererii de plată nr. x/01.02.2016 formulată ca urmare a declanşării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2635 din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2635 din 27 iunie 2017,pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţă de asigurare, respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit de prevederile Legii nr. 213/2015.

A arătat recurenta că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, iar prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării de răspundere civilă persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare, astfel încât atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, respectiv contractul de asigurare de răspundere civila delictuală încheiat de societatea în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicită, iar plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului prin raportare la un singur contract de asigurare, plafonul de 450.000 RON fiind incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul în faliment.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, dreptul de despăgubire este un drept născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, orice altă concluzie ar nega însăşi calitatea societăţii de a obţine orice despăgubire prin subrogare în drepturile persoanei îndreptăţită să primească despăgubirea pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii riscului asigurat prin contractul de asigurare de răspundere civila delictuală, calitate recunoscută societăţii noastre de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

De altfel, modul în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a înţeles să interpreteze dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu a fost unul consecvent, atât timp cât a plecat de la ipoteza recunoaşterii calităţii societăţii de persoană îndreptăţită la protecţie ca urmare a falimentului societăţii debitoare pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, asiguraţii casco, dar numai în limita plafonului, în condiţiile în care recunoaşte dreptul persoanelor prejudiciate direct, persoane care, dacă s-ar fi adresat FGA, ar fi beneficiat de plata despăgubirii, evident în limita plafonului maxim instituit de lege.

4. Apărările intimatei

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă se subsumează, în esenţă, criticilor vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În acest sens, referitor la modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 24.637,50 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 4095/13.02.2017, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretenţiile reclamantei.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată achitată la fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2635 din 27 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată reclamanta S.C. A. S.A. şi, pe cale de consecinţă:

Anulează decizia nr. 4095/13.02.2017, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/01.02.2016 formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2020.