Recognition and execution of foreign criminal sentence: absolute nullity for failure to provide mandatory legal assistance to a detained individual.

Apel. Recunoașterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor terțe. Trimitere cauzei spre rejudecare la curtea de apel în vederea respectării dreptului la apărare al persoanei condamnate precum și a dreptului la un proces echitabil din perspectiva egalității de arme și a dublului grad de jurisdicție

Cuprins de materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Proceduri prevăzute în Legea 302/2004.

Index alfabetic: - drept procesual penal

- nulitate absolută

- asistență juridică

- trimitere spre rejudecare

-recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele statelor terțe

Tratatul dintre România și Regatul Norvegiei

privind transferul persoanelor condamnate

C. proc. pen.: art. 281 alin. (1) lit. f), art. 90 alin. (1) lit. c)

Asistența juridică este obligatorie atunci când procedura de recunoaștere și executare a unei hotărâri de condamnare, prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, vizează o persoana lipsită de libertate în condițiile art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul procedură penală, iar încălcarea acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Î.C.C.J. decizia penală nr. 297/A din 8 decembrie 2021

Prin sentinţa penală nr. XXX/2021 pronunţată de Curtea de Apel P. – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. XXX , s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel P. privind cererea de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti formulată de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei.

În baza art. 8 din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012 s-a recunoscut sentinţa penală nr. YYY pronunţată de Curtea de Apel W din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de paragraful 291 litera a) şi paragraful 292 litera a) din Codul penal norvegian cu corespondent în infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 218 alin. (1) din Codul penal român, s-a dispus transferul persoanei condamnate în România şi executarea acestei pedepse în România.

S-a dedus din pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare perioada executată de 484 de zile până la data de 06.05.2021 şi de la data de 06.05.2021, în continuare, la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de de 4 ani şi 2 luni închisoare aplicată cetăţeanului român A., conform Codului de procedură penală român, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzute de art. 218 alin. (1) din Codul penal român, la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

S-a dispus comunicarea sentinţei definitive şi a unui exemplar al mandatului de executare a pedepsei închisorii autorităţii competente a statului emitent, respectiv autorităţilor judiciare din Regatul Norvegiei, Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul IGPR, precum şi, în copie, Direcţiei de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei din România.

De asemenea, s-a dispus comunicarea de către Direcţia de Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiţiei din România către statul solicitant a dispoziţiilor din legislaţia internă privind eliberarea anticipată sau condiţionată a persoanei condamnate.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel P. a reținut următoarele:

Prin Ordonanţa nr. XXX/II/5/2020 din data de 07.07.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel P. a dispus sesizarea Curţii de Apel P. şi, prin adresa cu acelaşi număr, a înaintat instanţei informaţiile şi înscrisurile referitoare la solicitarea autorităţilor judiciare din Regatul Norvegiei în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. YYY pronunţată de Curtea de Apel W din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de paragraful 291 litera a) şi paragraful 292 litera a ) din Codul penal norvegian.

În fapt, s-a reţinut că persoana condamnată A. în data de 21.09.2018, în intervalul 05:00-07:00, într-un apartament din Platous gate 11B din Oslo a lovit-o pe d-na W. în cap şi peste faţă, şi-a presat pumnii în gâtul acesteia şi a violat-o, în ciuda faptului că aceasta îl ruga să se oprească.

În acest context, instanța de fond a reţinut că fapta pentru care a fost condamnat cetăţeanul român, arătată anterior, are corespondent în infracţiunea prevăzută de art. 218 alin. (1) (viol) din Codul penal român, iar natura şi durata pedepsei aplicate de instanţa statului austriac, de 4 ani şi 2 luni închisoare corespund cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română (închisoare de la 5 ani la 10 ani), nefiind necesară adaptarea pedepsei.

De asemenea, s-a reţinut că persoana condamnată nu a fost de acord să fie transferată în România pentru continuarea executării pedepsei, aşa cum rezultă din înscrisul întocmit de autorităţile din Regatul Norvegiei.

Conform documentaţiei transmisă de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei a rezultat că, din durata pedepsei totale de 4 ani şi 2 luni închisoare, pe teritoriul statului norvegian se consideră executate un număr de 484 de zile la data de 06.05.2021, iar în prezent persoana condamnată se află în stare de privare de libertate într-un penitenciar din Norvegia, astfel încât şi această perioadă urmează a fi dedusă din durata totală a pedepsei recunoscute.

Astfel, s-a constatat că sunt integral îndeplinite condiţiile prevăzute de Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, care reglementează condiţiile pentru recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti străine, în sensul că: hotărârea este definitivă şi executorie, faptele pentru care a fost aplicată condamnarea ar fi constituit, dacă ar fi fost săvârşite pe teritoriul României, infracţiunea prevăzută de art. 218 alin. (1) din Codul penal, persoana condamnată nu a consimţit la executarea pedepsei în România, consimţământ care nu este necesar raportatortat la prevederile art.6 pct 2 din acelaşi tratatavând în vedere că este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau deşi nu trăieşte pe teritoriul României şi nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare, iar executarea pedepsei în România este în măsură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Totodată, s-a constatat că durata totală a pedepsei nu depăşeşte limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune.

Concluzionând, în raportatort de verificările efectuate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea de Apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate semnat la Oslo în anul 2010, ratificat prin Legea nr. 296/21.12.2011, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, aşa încât a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel P. privind cererea de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti formulată de autorităţile judiciare din Regatul Norvegiei.

Împotriva sentinţei penale nr. ZZZ pronunţată de Curtea de Apel P – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr.XXX, a formulat apel, în termen legal, persoana condamnată A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție–Secția Penală la data de 25.11.2021, sub nr. XXX, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 cu termen de judecată la data de 08.12.2021.

În susținerea cererii de apel formulate, la termenul de judecată din 08.12.2021, apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnatul A. a invocat excepția nulității absolute a sentinței pronunțate de instanța de fond, din prisma dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f)din Codul de procedură penală, respectiv faptul că acesta nu a beneficiat de asistență juridică obligatorie la soluționarea cauzei de către prima instanța.

Examinând actele şi lucrările dosarului exclusiv din perspectiva excepției nulității absolute a sentinței pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiat apelul formulat şi urmează să îl admită, în considerarea următoarelor argumente:

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei pendinte îl constituie solicitarea formulată de autoritățile judiciare norvegiene, în temeiul prevăzut de art. 8 dinTratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. YYY pronunţată de Curtea de Apel W din Oslo, Norvegia la data de 04.09.2020, definitivă la data de 24.11.2020, prin care cetăţeanul român A., a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de paragraful 291 litera a) şi paragraful 292 litera a) din Codul penal norvegian, în prezent acesta fiind deținut într-un penitenciar din statul emitent.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, intrat în vigoare în data de 24.02.2012, cererile adresate în domeniile reglementate de prezentul tratat sunt guvernate de legea statului de executare, în speță România.

Astfel, art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală prevede că determină întotdeauna aplicarea nulităţii absolute încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.

Conform dispozițiilor art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, asistența juridică în procesul penal este obligatorie în următoarele cazuri:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Așadar, din prisma aplicării, în prezenta cauza, a normelor române de drept procesual penal, Înalta Curte arată că asistența juridică este obligatorie atunci când procedura de recunoaștere și executare a unei hotărâri de condamnare prevăzute de art. 8 din Tratatul dintre România şi Regatul Norvegiei privind transferul persoanelor condamnate, vizează o persoana lipsită de libertate în condițiile art. 90 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, iar încălcarea acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Or, de vreme ce la momentul soluționării cauzei de către instanța de fond, persoana condamnată A. se afla încarcerat în cadrul unui penitenciar din Regatul Norvegiei (cum de altfel constată și prima instanța în cuprinsul sentinței pronunțate, respectiv la pag. 3, paragr. 3), contrar dispozițiilor art. 90 alin.(1) lit. c) din Codul de procedură penală ce stabilesc existența unui caz de asistența juridică obligatorie, acesta nu a beneficiat de asistența unui avocat ales sau desemnat din oficiu, așa cum rezultă din actele dosarului.

În acest context, Înalta Curte constată că judecata în primă instanță a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare a persoanei condamnate, constând în neasigurarea asistenței juridice obligatorie de către un avocat în cursul procedurii de soluționare a cererii de recunoaștere şi executare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare formulată de autorităţile judiciare norvegiene, nelegalitate ce nu poate fi remediată în alt mod decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare, în acest sens fiind și dispozițiile art. 280 alin.(1) și alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de Codul de procedură penală.

În același punct de analiză, Înalta Curte apreciază că soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare se impune pentru a se garanta persoanei condamnate, respectarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva egalității de arme și a dublului grad de jurisdicție.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a admis apelul declarat de condamnatul A., a desfiinţat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel P.