Presumed liability of television broadcasters for equitable remuneration of phonograms based on program structure and statutory interpretation of "user" status

Fonograme de comerţ. Radiodifuzare. Post de televiziune. Prezumţia calităţii de utilizator

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Cuprins pe materii: radiodifuzare

fonograme de comerţ

remuneraţii cuvenite producătorilor de fonograme

utilizator

organisme de televiziune

Legea nr. 8/1996, art. 151 lit. a)

C.proc.civ., art. 328

Organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a utiliza fonograme, prin radiodifuzare, definiţia acestui act de utilizare din art. 151 lit. a) din Legea nr. 8/1996 vizându-le în mod explicit.

În acelaşi timp, Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreți sau executanți şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 133/2012) are în vedere tocmai organismele de televiziune, ce au obligaţia plăţii remuneraţiei în situaţia utilizării de fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.

În acest cadru legal, în condiţiile în care postul TV al societăţii pârâte era îndreptățit să difuzeze - potrivit anexei la licenţa audiovizuală, cuprinzând structura serviciului de programe - şi programe de divertisment şi publicitate, nu numai transmiterea de ştiri şi dezbateri, radiodifuzarea de fonograme este compatibilă cu grila de programe şi, ca atare, era posibilă, în limitele licenţei audiovizuale.

Prin urmare, s-a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 328 C.proc.civ., ce reglementează prezumţiile legale, dându-se eficienţă prezumţiei de utilizare de fonograme din faptul cunoscut, vecin şi conex al structurii programelor şi în aplicarea art. 151 lit. a) din Legea nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia referitoare la radiodifuzare.

Notă: În baza art. III din Legea nr. 74/2018, Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1923 din 5 octombrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10.06.2016, astfel cum a fost modificată la data de 13.09.2016, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), în contradictoriu cu pârâta A. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la: plata remuneraţiei echitabile şi a TVA-ului aferent, datorate producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora prin intermediul postului de televiziune A., începând cu 1 aprilie 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză); plata remuneraţiei şi a TVA-ului aferent, datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ prin intermediul serviciilor online sau mobile (streaming simulcasting) la adresa website-ului www (...) ro, pentru perioada 1 mai 2013 - până în prezent (data efectuării raportului de expertiză); plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiilor solicitate la pct. I si II, precum şi la plata penalităţilor de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective a remuneraţiilor; predarea listelor complete de fonograme publicate în scop comercial, fonograme de comerţ şi reproduceri ale acestora radiodifuzate începând cu data de 1 aprilie 2013 şi până în prezent, pentru postul de televiziune deţinut, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare, necesare în vederea repartiţiei remuneraţiilor colectate de reclamantă; obţinerea licenţelor neexclusive pentru radiodifuzarea prin intermediul postului TV a fonogramelor de comerţ şi a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ prin intermediul serviciilor online sau mobile (streaming simulcasting) la adresa website-ului www (....) ro.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu procedează la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata triplului remuneraţiilor legal datorate, potrivit art. 139 alin. 2 lit. b) din lege şi art. 13 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 133/2012.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1760 din 11.09.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a dispus următoarele:

A admis cererea precizată formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România şi a obligat pe pârâta A. SRL să plătească reclamantei suma de 22.458 lei, remuneraţie cuvenită producătorilor de fonograme, aferentă perioadei 01.04.2013-31.03.2018, datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor la postul de televiziune A.

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 19.566 lei, penalităţi calculate până la

data de 07.05.2018 pentru neplata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme, precum şi penalităţi în continuare, până la data plăţii integrale;

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.180 lei, remuneraţie cuvenită producătorilor de fonograme aferentă perioadei 01.05.2013 -31.03.2018, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor prin intermediul serviciilor online;

A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.538 lei, penalităţi calculate până la data de 07.05.2018 pentru neplata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor prin intermediul serviciilor online, precum şi penalităţi în continuare, până la data plăţii integrale;

A obligat pe pârâtă să predea reclamantei listele cuprinzând fonogramele publicate în scop comercial, fonograme de comerţ şi reproduceri ale acestora, radiodifuzate începând cu data de 01.02.2012 şi până în prezent, prin intermediul postului TV deţinut, conform modelelor de playlist reglementate de metodologiile în vigoare;

A obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta licenţe neexclusive pentru radiodifuzarea/comunicarea publică a fonogramelor.

Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 280A din 18.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta a. SRL şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la încheierea licenţelor neexclusive pentru radiodifuzare/comunicare fonograme, menţinând restul dispoziţiilor.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, care a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 123, art. 1232 alin. 1 lit. f, coroborate cu dispoziţiile art. 1231, art. 1232 alin. 2 şi art. 1391 din Legea nr. 8/1996, respingând, în mod eronat, toate argumentele invocate în susţinerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a UPFR.

Din coroborarea acestor texte de lege, reiese că pentru exercitarea drepturilor procesuale în numele şi pe seama titularului de drepturi conexe, organismul de gestiune colectivă poate reprezenta pe titularii de drepturi numai prin procură specială, iar potrivit art. 85 C.proc.civ., împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic.

Or, UPFR nu a făcut dovada mandatului acordat de titularii drepturilor conexe în cazul fonogramelor pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin.1 lit. a din Legea nr. 8/1996, apreciind în mod greşit că pârâta avea obligaţia de a obţine licenţa neexclusivă şi, în consecinţă, de a plăti remuneraţia echitabilă.

Pe temeiul acestei dispoziţii legale, obţinerea autorizaţiei neexclusive (prin licenţă neexclusivă) este un drept al utilizatorilor, acordându-se la cererea acestora, iar nu o obligaţie, astfel încât, în lipsa unei asemenea licenţe, nu poate exista nici obligaţia de plată a unei remuneraţii echitabile.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C.civ.), precum şi a celor referitoare la prezumţii ca mijloace de probă (art. 327 şi urm. C.proc.civ.), considerând în mod greşit că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere în sarcina societăţii pârâte a unei prezumţii simple de utilizator, strict în baza calităţii de organism de televiziune şi a deţinerii licenţei audiovizuale.

Fapta ilicită a fost prezumată ca rezultând din simpla deţinere a licenţei audiovizuale,

legătura de cauzalitate a fost prezumată din pretenţia referitoare la încălcarea art. 1065 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, iar vinovăţia a fost prezumată din specificul activităţii pârâtei.

Or, răspunderea civilă delictuală nu poate fi atrasă decât în cazul în care este dovedită pe deplin îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, fiind exclusă atragerea unei astfel de răspunderi doar în baza prezumţiilor.

Instanţa de judecată ar fi putut aplica prezumţia ca mijloc de probă numai dacă era dovedit „faptul cunoscut” prevăzut de art. 327 C.proc.civ., având obligaţia de a constata faptul cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia, obligaţia dovedirii acestuia revenind reclamantei, ca parte căreia îi profită prezumţia, după cum dispune art. 328 din cod.

Faţă de raţionamentul juridic cuprins în Decizia Curţii Constituţionale nr. 448/2013 cu privire la folosinţa serviciilor de televiziune, în situaţia în care nu s-a dovedit calitatea de utilizator, pârâta nu poate fi obligată la plata remuneraţiilor care fac obiectul litigiului.

Societăţii noastre i-a incumbat o probă negativă, în sensul de a dovedi că nu a folosit şi nu a comunicat/publicat respectivele fonograme. Or, o astfel de probă negativă nu poate fi făcută, sarcina probei faptului pozitiv contrar revenindu-i intimatei-reclamante UPFR.

Recurenta a mai arătat că nu a radiodifuzat fonograme de comerţ şi nici fonograme publicate în scop comercial protejate de lege ori reproduceri ale acestora, postul de televiziune locală A. fiind un post de televiziune de nişă, care are ca specific exclusiv transmiterea de ştiri şi dezbateri, motiv pentru care nu utilizează fonograme protejate.

La dosarul cauzei s-au depus copii ale casetei martor despre care UPFR a susţinut că ar fi analizat-o parţial şi că ar fi identificat câteva utilizări ale unor fonograme, indicând doar numele interpretului şi titlul piesei muzicale, fără a menţiona şi producătorii fonogramelor respective, data primei fixări şi perioada de protecţie.

Acele utilizări de fonograme identificate au avut ca obiect înregistrări pentru care pârâtei i-au fost cesionate neexclusiv şi fără plată drepturile de autor, fapt dovedit cu declaraţiile şi contractul depuse la dosarul cauzei, astfel că pentru acele comunicări nu datorează remuneraţie echitabilă.

Instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 8/1996, obligând în mod generic pârâta la plata de sume reprezentând remuneraţie echitabilă fără a indica, în concret, înregistrările pentru care era datorată această remuneraţie.

Instanţa nu a arătat în concret nici la care dintre cele două categorii de drepturi protejate prevăzute de art. 146 din Legea nr. 8/1996 se referă şi pentru care pârâta a fost obligată la plata remuneraţiei, nici la înregistrările căror producători se referă, pentru a demonstra că sumele sunt stabilite în baza unor drepturi protejate de lege.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte menţinerea, prin decizia de apel, a soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei având ca obiect lipsa dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), critica recurentei nu poate fi primită.

Excepţia procesuală cu acest obiect a vizat exclusiv calitatea reclamantei de reprezentant al producătorilor de fonograme în cazul radiodifuzării fonogramelor publicate în scop comercial, în considerarea caracterului facultativ al gestiunii colective în această situaţie, conform art. 1232 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Aşadar, pârâta nu a contestat calitatea reclamantei UPFR de reprezentant al producătorilor de fonograme în cazul radiodifuzării fonogramelor de comerţ, utilizare în legătură cu care s-au formulat, de asemenea, pretenţii prin cererea dedusă judecăţii şi pentru care gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 1231 alin. 1 lit. f din Legea nr. 8/1996.

Or, după rezultă din hotărârea primei instanţe, menţinută în apel în ceea ce priveşte plata remuneraţiei, pretenţiile reclamantei au fost admise în considerarea radiodifuzării fonogramelor de comerţ, soluţia fiind motivată în mod explicit prin raportare, pe de o parte, la Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreți sau executanți şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 133/2012), iar, pe de altă parte, la Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor conexe pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț prin intermediul serviciilor online sau mobile (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 232/2011).

Singura dispoziţie din sentinţă care se referă şi la fonogramele publicate în scop comercial este cea vizând obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a listelor cuprinzând aceste fonograme, dar şi fonogramele de comerţ şi reproduceri ale acestora, însă şi această soluţie a fost întemeiată în drept tot pe prevederile celor două metodologii, ce vizează exclusiv fonogramele de comerţ.

Drept urmare, este lipsită de interes critica referitoare la lipsa dovezii calităţii de reprezentant pentru pretenţiile decurgând din radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial şi va fi înlăturată ca atare.

În ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 130 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, recurenta a pretins că nu are vreo obligaţie de plată a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme, atât timp cât nici obţinerea autorizaţiei/licenţei neexclusive nu este obligatorie, aceasta acordându-se la cerere, conform normei invocate.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Instanţele de fond din cauză au stabilit în mod corect în sarcina pârâtei plata remuneraţiei echitabile cuvenite titularilor de drepturi, atât timp cât au constatat că pârâta a utilizat fonograme protejate.

Atare obligaţie de plată este corelativă dreptului la remuneraţia echitabilă, care se cuvine pentru utilizarea obiectului protecţiei legale şi se naşte, aşadar, prin utilizarea acestuia.

În acest sens, sunt relevante prevederile Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreți sau executanți şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie (publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 133/2012), pe care s-a fundamentat soluţia primei instanţe de admitere a pretenţiilor reclamantei, confirmată în apel.

Astfel, potrivit pct. 1 din Metodologie, „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor de comerț ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare, organismele de televiziune au obligația să plătească o remunerație unică echitabilă organismelor de gestiune colectivă ale artiștilor interpreți sau executanti şi producătorilor de fonograme”.

În virtutea dreptului la remuneraţie al titularilor drepturilor conexe (producătorii de fonograme), în cazul utilizării obiectului protecţiei legale, utilizatorul are obligaţia plăţii remuneraţiei sau, după caz, a plăţii de despăgubiri, dacă utilizarea nu a fost autorizată în prealabil.

Potrivit art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, „Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.”

Fapta de încălcare a drepturilor constă tocmai în utilizarea neautorizată şi fără plata remuneraţiei cuvenite, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, fără ca pârâta să conteste prin motivele de recurs modul de calcul al despăgubirilor aplicat de către instanţa de apel, respectiv prin raportare la remuneraţiile ce ar fi fost datorate în temeiul răspunderii contractuale, aşadar, dacă s-ar fi obţinut autorizaţia/licenţa neexclusivă, înainte de utilizare.

Întrucât remuneraţia trebuie achitată titularilor în cazul utilizării obiectului protecţiei legale, indiferent dacă utilizarea a fost sau nu a fost autorizată în prealabil, absenţa autorizaţiei/licenţă neexclusivă nu conduce la înlăturarea obligaţiei de plată a remuneraţiei, astfel cum pretinde recurenta, ci doar justifică sesizarea instanţei de judecată pe temei delictual, pentru acordarea de despăgubiri, în aplicarea art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Împrejurarea că, potrivit art. 130 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, autorizaţia/licență neexclusivă se acordă „la cererea utilizatorilor” nu relevă altceva decât dreptul de a utiliza o operă sau un alt obiect protejat prin lege, drept în considerarea căruia utilizatorul poate solicita autorizarea din partea organismului de gestiune colectivă.

Chiar această normă invocată de către recurentă prevede, însă, că solicitarea şi obţinerea autorizaţiei se efectuează „înainte de utilizarea repertoriului protejat”.

De asemenea, la pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză se prevede, în acelaşi sens, că „Utilizarea prin radiodifuzare de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, aduse anterior la cunoștință publică şi ale căror drepturi conexe patrimoniale se află in termenele de protecție prevăzute de lege, se poate face numai în baza unei autorizații sub formă de licență neexclusivă eliberată de organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) drept colector pentru artiștii interpreți sau executanți şi producătorii de fonograme.”

Pe temeiul acestor norme, în măsura în care a avut loc utilizarea, fără ca utilizatorul să solicite ori fără să-i fi fost acordată autorizaţia şi dacă nici nu a achitat remuneraţia, titularii de drepturi se pot adresa instanţei de judecată pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Faţă de cele expuse, urmează a fi respinsă critica referitoare la inexistenţa obligaţiei de plată a remuneraţiei de către pârâtă, în absenţa autorizaţiei/licenţă neexclusivă, nesolicitată ori neacordată pe temeiul art. 130 alin. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la calitatea de utilizator a pârâtei şi, implicit, la întrunirea, în persoana acesteia, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta–pârâtă a contestat modul de aplicare în cauză de către instanţa de apel, la stabilirea existenţei faptei ilicite, a dispoziţiilor legale referitoare la prezumţii, însă, după cum rezultă din susţinerile formulate, recurenta nu a pretins inadmisibilitatea prezumțiilor, ca mijloc de probă, în prezenta cauză - proba fiind, în mod neechivoc, admisibilă, din moment ce se pretinde o faptă de încălcare a drepturilor conexe -, ci a infirmat aptitudinea unui anumit fapt de a fundamenta prezumţia calităţii sale de utilizator.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut ca fiind relevantă pentru calitatea de utilizator simpla existenţă a licenţei audiovizuale, aşadar statutul de organism de televiziune, ci s-a bazat pe anexa acesteia, cuprinzând structura serviciului de programe al postului de televiziune A.

Organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a utiliza fonograme, prin radiodifuzare, definiţia acestui act de utilizare din art. 151 lit. a din Legea nr. 8/1996 vizându-le în mod explicit.

În acelaşi timp, Metodologia referitoare la radiodifuzare, aplicabilă în cauză, are în vedere tocmai organismele de televiziune, ce au obligaţia plăţii remuneraţiei în situaţia utilizării de fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.

În acest cadru legal, în condiţiile în care postul TV al societăţii pârâte era îndreptățit să difuzeze şi programe de divertisment şi publicitate, nu numai transmiterea de ştiri şi dezbateri - aşa cum a pretins pârâta, inclusiv prin motivele de recurs -, radiodifuzarea de fonograme este compatibilă cu grila de programe şi, ca atare, era posibilă, în limitele licenţei audiovizuale.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 328 C.proc.civ., ce reglementează prezumţiile legale, dând eficienţă prezumţiei de utilizare de fonograme din faptul cunoscut, vecin şi conex al structurii programelor şi în aplicarea art. 151 lit. a din Legea nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză, prevedere citată anterior în prezenta decizie.

De altfel, calitatea pârâtei de utilizator de fonograme nu a fost stabilită exclusiv în baza prezumţiei sus – menţionate, ci a fost justificată chiar pe baza unor extrase, depuse la dosar, din programe în cadrul cărora au fost difuzate fonograme.

Nu în ultimul rând, este de precizat că prima instanţă a reţinut – fără ca acest aspect să fie reluat în decizia de apel – şi faptul plăţii de către pârâtă a remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru retransmiterea programelor tv difuzate, recunoscându-se utilizarea de fonograme în cadrul acestei operaţiuni.

Or, potrivit definiţiei din art. 152 din Legea nr. 8/1996 (aplicabilă prin analogie şi în cazul înregistrărilor sonore, conform art. 106 alin. 2 din lege), retransmiterea se bazează pe o transmisie iniţială a unui program de radiodifuziune sau de televiziune, ceea ce înseamnă că utilizarea de fonograme, pentru care s-a achitat remuneraţia, echivalează cu utilizarea de fonograme chiar în cadrul programului retransmis.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt contradictorii în ceea ce priveşte dovada utilizării de fonograme: aceasta pretinde, pe de o parte, că nu a radiodifuzat fonograme şi, mai mult decât atât, a reproşat instanţei de apel, prin cea din urmă critică formulată, că nu a indicat înregistrările pentru care a obligat pârâta la plata remuneraţiei, dar, pe de altă parte, admite utilizarea fonogramelor identificate în „caseta martor” depusă de către reclamantă la dosar, conţinând capturi din cadrul programelor de televiziune, chiar dacă a susţinut, cu privire la acestea din urmă, că nu datorează remuneraţia echitabilă, întrucât i-ar fi fost cesionate drepturile de autor.

Contrarietatea susţinerilor recurentei justifică odată în plus înlăturarea lor, urmând a nu fi primite nici din perspectiva pretinsei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale, în condiţiile în care recurenta invocă o transmitere a drepturilor de autor, în timp ce, în prezenta cauză, sunt deduse judecăţii drepturi conexe ale producătorilor de fonograme.

În acelaşi timp, instanţa de apel a analizat această apărare a pârâtei şi a respins-o, cu motivarea că din contractul de cesiune depus la dosar nu rezultă că toate fonogramele utilizate de către pârâtă sunt din categoria celor ce constituie obiect al acestei convenţii.

Or, atare apreciere interesează situaţia de fapt, stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât nu poate fi reevaluată în prezenta cale de atac, întrucât atribuţiile acestei instanţe de control judiciar se circumscriu verificării legalităţii deciziei recurate, în raport de motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., care nu vizează şi temeinicia deciziei de apel supuse recursului.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constatând că niciuna dintre criticile formulate nu are temei, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea prevederilor art. 496 C.proc.civ.