Nullity of revision petition for lack of signature under Code of Civil Procedure Article 196

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Decizia ce formează obiectul cererii de revizuire

Prin decizia nr. 239 din 4 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul A. şi a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva hotărârilor nr. 6J din 30 ianuarie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2018 şi nr. 8J din 6 martie 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară.

2. Calea de atac formulată

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, recurentul A. a formulat cerere de revizuire.

3. Apărările părţilor

Intimata nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând excepţia nulităţii cererii de revizuire pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 148 din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă (…) semnătura", iar conform art. 194 din acelaşi cod, "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) f) semnătura".

Înalta Curte reţine că semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul actului procedural de învestire a instanţei, pe care l-a semnat, iar sancţiunea prevăzută pentru lipsa semnăturii, care este un element esenţial al cererii, este nulitatea, conform art. 196 alin. (1) din C. proc. civ.

Legiuitorul a reglementat, însă, şi obligaţia instanţei de a pune în vedere părţii că are posibilitatea, într-un anumit termen, de a îndrepta neregularităţile actului de procedură. În acest sens, art. 177 din C. proc. civ. prevede că ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură.

Astfel, deşi lipsa semnăturii este sancţionată cu nulitatea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta poate fi acoperită în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe.

Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este prezent la termen, acesta va semna cererea chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

În cauză, revizuentului i s-a pus în vedere să semneze cererea de revizuire sub sancţiunea anulării, în conformitate cu dispoziţiile legale citate anterior, fiind înştiinţat în acest sens potrivit dovezilor de înmânare aflate la filele x şi 46.

De asemenea, la termenul de judecată acordat în cauză la 20 septembrie 2021, instanţa a dispus amânarea judecăţii, pentru semnarea cererii de revizuire.

Întrucât nu s-a conformat obligaţiei legale de a depune la dosar un exemplar semnat al cererii şi nici nu s-a prezentat, personal, pentru a semna cererea, Înalta Curte constată că cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţiile de formă stabilite sub sancţiunea nulităţii.

Analizând cauza şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiţia ca dreptul să nu fie afectat în substanţa sa. O limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenţie; s-a reţinut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege şi urmăreşte buna administrare a justiţiei. Curtea a apreciat că anularea cererii nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că partea reclamantă a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepţia nulităţii cererii pentru lipsa semnăturii este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea cererii de revizuire formulată de revizuentul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, pentru lipsa semnăturii, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 239 din 4 noiembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2021.