Inadmissibility of appeal against recusal refusal by High Court section due to lack of hierarchically superior court under Five-Judge Panel structure

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin încheierea de şedinţă din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva tuturor membrilor Completului de judecată nr. 10 recurs, învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2019, ca neîntemeiată.

S-a reţinut, în esenţă, că motivarea, de către judecătorii recuzaţi, a soluţiei adoptate asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, nu este aptă să înfrângă garanţia echităţii procedurii şi nu poate conduce la înlăturarea, de la judecata cauzei, a completului legal învestit cu soluţionarea cererii de revizuire.

S-a apreciat, de asemenea, că argumentarea soluţiei adoptate asupra incidentului procedural nu reflectă nicio vreo prejudecată şi nici vreun interes al judecătorilor în pronunţarea unei anume soluţii, cu alte cuvinte, nu creează aparenţa de lipsă de imparţialitate.

2. Cererea de recurs

Împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, a formulat recurs revizuenta A. S.A., prin care solicită admiterea recursului şi casarea încheierii atacate, cu consecinţa admiteri cererii de recuzare a doamnelor judecător B. şi C. şi a domnului judecător D..

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs formulat în cauză, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta formulează criticile redate în cele de mai jos.

Instanţa s-a limitat la a enunţa o concluzie, reprezentând o simplă negare a poziţiei băncii exprimate prin cererea de recuzare, fără să redea motivele pentru care a înlăturat argumentele A. S.A.

Analiza instanţei trebuia să se limiteze la condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În schimb, completul şi-a direcţionat analiza asupra unor chestiuni nerelevante din perspectiva Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, însă relevante sub aspectul revizuirii.

Astfel, completul: a ales să se refere la cazurile în care particularii nu pot invoca, în sprijinul poziţiei lor, principiul încrederii legitime, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; s-a raportat la una dintre graniţele aplicării principiului încrederii legitime, adică la ipoteza în care autoritatea de la care emană asigurarea dată particularului are o conduită nelegală.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare nu a analizat deloc argumentele băncii. O analiză efectivă presupunea ca instanţa să explice de ce membrii completului de judecată au fost preocupaţi, cu ocazia soluţionării unei cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de graniţa principiului încrederii legitime şi de cazurile de neaplicare a acestuia.

În al doilea rând, recurenta susţine că instanţa s-a raportat la două elemente care nu au fost invocate de A. S.A., prin cererea de recuzare, respectiv: 1) instanţa a reţinut, ca temei al cererii de recuzare, şi dispoziţiile punctului 13 al alin. (1) al art. 42 C. proc. civ. 2) instanţa a apreciat că "argumentarea soluţiei adoptate asupra incidentului procedural nu reflectă […] vreun interes al judecătorilor în pronunţarea unei anume soluţii" - acest motiv de recuzare nu a fost invocat de bancă, existenţa unui interes reprezentând un motiv distinct de recuzare, consacrat de art. 42 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Deopotrivă, motivarea încheierii atacate cu recurs nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta susţine că încheierea din 11 februarie 2021, atacată prin recursul ce formează obiectul prezentei cauze, a fost pronunţată cu încălcarea normelor în materia recuzării, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analiza instanţei trebuia să se limteze la condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv: (i) dacă se pune problema interpretării unui principiu de drept european - ceea ce presupune a verifica dacă principiul încrederii legitime face parte din dreptul european; (ii) dacă aplicarea corectă a principiului este atât de evidentă, încât nu lasă loc pentru nicio îndoială rezonabilă (ceea ce implică a verifica dacă principiul era clar sau formase deja obiectul unei interpretări a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene); (iii) dacă întrebările propuse erau relevante - ceea ce atrăgea necesitatea verificării dacă există jurisprudenţă privind intepretarea principiului protecţiei încrederii legitime, atunci când eligibilitatea/condiţiile de acordare a primei, dar şi obligaţiile băncii, în ipoteza restituirii sumei către stat, sunt clarificate post factum, cu efect retroactiv, de către un organism de stat, ce adoptă o intepretare opusă celor trei autorităţi ce verificaseră banca timp de 8 ani.

În schimb, completul de judecată s-a referit la particularul care nu poate să invoce pricipiul încrederii legitime şi la ipoteza autorităţii ce a acţionat nelegal, drept graniţă a acestui principiu, redând decizii de speţă ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care vizau neaplicarea principiului încrederii legitime.

Or, acest mod de interpretare echivalează cu antepronunţarea în legătură cu modul de interpretare şi aplicare a principiului în discuţie.

Considerentele instanţei indică faptul că aceasta nu a avut o abordare neutră şi imparţială, din moment ce s-a referit la neaplicarea principiului (iar nu la analiza aplicării sau a neaplicării acestuia) şi la neîndeplinirea unei condiţii (iar nu la condiţiile generale reţinute în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se analiza aplicarea sau neaplicarea principiului), fiind evident că respectivul complet şi-a format deja o opinie în legătură cu soluţia pe care o va pronunţa asupra cererii de revizuire.

Simpla reţinere că nu este aplicabil principiul încrederii legitime şi că, în speţă, ar fi relevantă graniţa sa, constând în conduita nelegală a autorităţii, este incompatibilă cu admiterea cererii de revizuire.

În acest context, erau îndeplinite cerinţele textului de lege ce impunea admiterea recuzării, având în vedere elementele ce denotă lipsa de imparţialitate a completului.

Jurisprundenţa Curţii Europene e Drepturilor Omului reţine că, pentru asigurarea neutralităţii judiciare trebuie analizată imparţialitatea instanţei. Potrivit Curţii, analiza imparţialităţii trebuie abordată şi in concreto: vor fi analizate atât gândirea, cât şi conduita judecătorului vizat, pentru a verifica dacă, anterior pronunţării hotărârii, acesta şi-a format o opinie în legătură cu modul de desfăşurare şi soluţionare a cazului.

Simpla existenţă a unor aparenţe de lipsă de imparţialitate este suficientă pentru a genera o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. S-a argumentat, în acest sens, că instanţele trebuie să confere încredere justiţiabililor (în fiecare caz concret), iar înfăptuirea justiţiei într-un climat de insecuritate este incompatibilă cu obiectivele dreptului fundamental la un proces echitabil.

În susţinerea celor mai sus-menţionate, recurenta invocă Hotărârea Castillo Algar împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1998), 30 EHRR 827, paragraf 45; Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32; Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30; Hotărârea din 24 mai 1989 pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52.

În concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aparenţa lipsei imparţialităţii instanţei reprezintă un motiv de neîncredere a părţilor în actul de justiţie. Orice judecător în legătură cu care poate exista o temere legitimă privind lipsa de imparţialitate trebuie, aşadar, recuzat. Astfel, testul imparţialităţii nu se bazează pe dovada, în concret, a imparţialităţii instanţei, ci pe aparenţa acesteia de imparţialitate, aspect ce era suficient pentru admiterea cererii de recuzare.

3. Întâmpinarea

Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi

La termenul de judecată de astăzi, 4 octombrie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate în cauză, excepţie de procedură care face inutilă, în tot, cercetarea în fond a cauzei.

În raport cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii, instanţa fiind obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

În cauză, recursul a fost declarat împotriva încheierii prin care o secţie non-penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins o cerere de recuzare, fiind incidente, în privinţa căilor de atac, dispoziţiile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Conform art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Completurile de 5 judecători în alte materii decât cea penală sunt formaţiuni de judecată cu o competenţă specifică, nefiind o instanţă ierarhic superioară secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul art. 53 alin. (1) din C. proc. civ.

Un argument în acest sens, îl reprezintă şi faptul că, atunci când a reglementat competenţa Completului de 5 Judecători în materie civilă în soluţionarea anumitor căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul a făcut-o în mod expres şi limitativ (spre exemplu, prin art. 136 alin. (3), art. 410, art. 421 alin. (2), art. 513 alin. (6) C. proc. civ.), ipoteza dedusă judecăţii nefiind însă reglementată.

La pronunţarea prezentei decizii, este avută în vedere jurisprudenţa constantă a Completului de 5 judecători cu privire la inadmisibilitatea recursului exercitat împotriva încheierii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care este respinsă cererea de recuzare, jurisprudenţă reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 8/2019, nr. 23/2019, nr. 83/2019, nr. 94/2019, nr. 132/2019, nr. 150/2019, nr. 236/2020, nr. 72/2021, nr. 73/2021 şi nr. 104/2021.

În considerarea argumentelor expuse, potrivit cărora partea nu are deschisă calea de atac exercitată, este întemeiată excepţia peremptorie a inadmisibilităţii recursului, ce primează, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu celelalte apărări, care nu se mai impun a fi analizate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 53 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2021.