Appeal over constitutional referral for repealed-law review fails; exception deemed inadmissible, costs awarded.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, printre altele, în baza art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, Curtea a reţinut că, pe parcursul soluţionării contestaţiei formulată de contestatorul-persoană condamnată A. împotriva Sentinţei penale nr. 42 pronunţată în data de 19.05.2021 în dosarul penal nr. x/2021 al Tribunalului Tulcea, acesta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, apreciind că prevederea legislativă respectivă încalcă Constituţia care statuează la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."

În motivarea excepţiei, a susţinut că acest articol arată că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţă ori de către procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă "în vigoare".

De asemenea, a criticat sintagma "în vigoare" întrucât, conform Constituţiei, legea penală funcţionează şi retroactiv.

În aceste condiţii, a menţionat că orice modificare pe care o decizie a Curţii Constituţionale o face, are efecte inclusiv asupra C. pen. vechi, care a fost abrogat - în acest sens, a invocat Decizia nr. 392 din 2017 a Curţii Constituţionale a României privind abuzul în serviciul, care modifică art. 248 C. pen. vechi - care a fost abrogat de art. 250 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale a României cu excepţia amintită mai sus, Curtea de Apel Constanţa a constatat că aceasta este inadmisibilă, subliniind că este admisibilă sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii atunci când sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii.

Astfel, în ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv, ca excepţia să fie invocată de către una dintre părţi, Curtea a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost invocată de contestatorul A., în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Constanţa şi are în vedere neconstituţionalitatea unei dispoziţii care statuează condiţiile de admisibilitatea a unei sesizări cu excepţia de neconstituţionalitate, respectiv ca actul normativ atacat să fie în vigoare la data sesizării.

De asemenea, s-a constatat că şi următoarele două condiţii de admisibilitate a excepţiei sunt îndeplinite, respectiv excepţia vizează neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare şi nu are ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune, în egală măsură, şi examinarea unei cerinţe implicite de admisibilitate care, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. În acest sens, instanţa de judecată este obligată să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea Constituţională cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei [prerogativă recunoscută Curţii Constituţionale de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Referitor la condiţiile de admisibilitate prevăzute Legea nr. 47/1992, republicată, în mod constant, practica judiciară a statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În speţă, s-a constatat că, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, contestatorul-condamnat a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fără a formula o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege, ci tinzând la completarea/modificarea acestor dispoziţii legale, ci urmărind ca, prin modificarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul eliminării condiţiei ca actul normativ atacat să fie în vigoare, să poată fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate ale prevederilor art. III din O.U.G. nr. 13/2017.

Aşadar, s-a reţinut că excepţia invocată tinde la modificarea sau completarea normei, atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cu care "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, asupra constituţionalităţii acestui text de lege, s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 549/3.08.2011, în cuprinsul căreia s-a arătat că "Dispoziţiile art. 29 (fost art.

23) din Legea nr. 47/1992 au mai fost criticate pentru neconstituţionalitate în mai multe rânduri în ceea ce priveşte sintagma "în vigoare". Examinând excepţiile formulate, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132/28.02.2003, că art. 146 lit. d) [fost art. 144 lit. c)] din Constituţie prevede în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale, iar art. 29 [fost art. 23] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând aceste dispoziţii, precizează competenţa Curţii Constituţionale de a "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei".

Textul supus controlului trebuie să fie în vigoare, deoarece aprecierea constituţionalităţii priveşte o lege sau o ordonanţă care există şi care produce efecte juridice. Intervenţia Curţii în aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii. De aceea, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1) [în prezent, art. 29 alin. (1)] din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt, potrivit alin. (6) [în prezent, alin. (5)] al aceluiaşi articol, inadmisibile, astfel că trebuiau respinse chiar de instanţa de judecată printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.

Aceste argumente au fost reiterate de către Curtea Constituţională de fiecare dată când a fost sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, exemplu fiind Decizia nr. 690 din 20 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105/3.02.2006, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566/28.07.2008, sau Decizia nr. 1.537 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54/25.01.2009. Contraargumente au fost formulate în opiniile separate la Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655/18.10.2001, Decizia nr. 61 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269/23.04.2002, sau la Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901/12.12.2002".

În consecinţă, s-a reţinut că este evident că promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textului criticat pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă de legiferare a Parlamentului în sarcina instanţei de contencios constituţional.

De asemenea, s-a menţionat că o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie şi care poate adopta şi abroga legi sau ordonanţe, iar aspectele care au legătura cu prezenta cauza, vizând anumite modificări legislative care să conducă la îmbunătăţirea situaţiei juridice a contestatorului condamnat trebuie să fie în măsură să producă efecte juridice, adică să fi fost în vigoare, conform dispoziţiilor legale, la un anumit moment dat.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, ca inadmisibilă.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, cuprinsă în Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în termen legal, a formulat recurs contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 08 iulie 2021, fiind stabilit termen pentru soluţionare la data de 19.10.2021, ocazie cu care au fost luate concluziile apărării recurentului şi ale Ministerului Public asupra recursului de faţă, ce au fost redate în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursul formulat de contestatorul A. cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, Înalta Curte aminteşte că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurent, în faţa Curţii de Apel Constanţa şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorul A. nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

În concret, recurentul inculpat a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "în vigoare", inserată în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, motivat de faptul că în conformitate cu Constituţia României, legea penală funcţionează şi retroactiv, iar prin menţinerea prevederilor art. 29 în forma actuală, ar însemna ca toate deciziile Curţii Constituţionale care au vizat legi sau ordonanţe care au fost abrogate, să fie neconstituţionale. Or, neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională, ceea ce nu a fost invocată. Autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul eliminării condiţiei ca actul normativ atacat să fie în vigoare pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate a prevederilor art. III din O.U.G. nr. 13/2017, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative.

În fapt, nu se critică conţinutul normei legale, ci lipsurile sale, fapt care echivalează cu o solicitare de completare a acesteia, în sensul eliminării condiţiei ca actul normativ să fie în vigoare, să poată fi admisibilă sesizarea. O asemenea solicitare nu intră însă în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, din care se reţine Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485/8.06.2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" şi nici "nu-şi poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".

"Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341/11.06.2013).

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod judicios a reţinut că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, cererea formulată fiind lipsită de pertinenţă în cauza în care a fost formulată.

În ceea ce priveşte solicitarea de trimitere spre rejudecare a cauzei faţă de împrejurarea că există un caz de incompatibilitate prevăzut de art. 64 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea excedează limitelor în care a fost învestită instanţa în prezenta procedură.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnatul A., împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul A., împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia penală nr. 371/P/C din data de 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 19 octombrie 2021.

GGC - GV