Cassation review limited to legality: re-evaluation of factual proof for money laundering origin inadmissible

Asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 249/24.03.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 129/2019, deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16, alin. (1), lit. f) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1), lit. a) şi c) din Legea 129/2019, deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a dispus confiscarea specială a următoarelor sume de bani:

- de la subiectul procesual C. suma de 1.070.557 dolari SUA,

- de la inculpatul A. suma de 10.858.479 dolari SUA,

- de la inculpatul B. suma de 10.858.479 dolari SUA.

În temeiul art. 404, alin. (4), lit. c) C. proc. pen., a menţinut în parte măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. x/P/2010 din data de 30.01.2018 respectiv:

- până la concurenţa sumei de 10.858.479 dolari SUA, asupra sumelor de bani, existente în contul bancar nr. x (dolari SUA) cu IBAN x, deschis pe numele inculpatului B. la D., în vederea confiscării speciale, sumă ce a făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1), lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002,

- până la concurenţa sumei de 1.070.557 dolari SUA, asupra sumelor de bani existente în contul bancar x, având IBAN (dolari SUA): x, deschis pe numele lui C. la D., în vederea confiscării speciale, sumă ce a făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1), lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002.

În temeiul art. 50 din Legea nr. 129/2019 rap. la art. 249 C. proc. pen., a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor B. (până la concurenţa sumei de 10.858.479 dolari SUA) şi A. (până la concurenţa sumei de 10.858.479 dolari SUA) şi suspectului C. (până la concurenţa sumei de 1.070.557 dolari SUA) în vederea confiscării speciale.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata sumei 101.000 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel C. şi inculpaţii B. şi A..

Prin Decizia penală nr. 1372 din data de 02.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către C. şi inculpaţii B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 249 din data de 24.03.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., la data de 09.04.2021, printr-o cerere comună, precum şi C..

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată de C., în temeiul cazului de casare invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a solicitat casarea în parte a Deciziei penale nr. 1372/A/02.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti şi desfiinţarea Sentinţei penale nr. 249/24.03.2020 în ceea ce-l priveşte pe recurentul C., suspendarea executării hotărârilor atacate până la soluţionarea cauzei şi anularea formelor de executare, arătând că în privinţa confiscării şi a măsurilor asigurătorii, instanţa de apel a apreciat că ar fi incidente dispoziţiile art. 107 alin. (2) C. pen., art. 112 alin. (1) lit. (e) C. pen., precum şi art. 50 şi 51 din Legea nr. 129/2019, deşi faţă de C. nu există niciun temei legal pentru a putea dispune instituirea măsurilor de siguranţă, recurentul fiind cel mult un dobânditor de buna-credinţă, motiv pentru care nu se poate dispune măsura confiscării bunurilor faţă de C..

Prin cererile formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B., s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esenţă, arătându-se că potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, constituie infracţiunea de spălare a banilor transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri, iar potrivit art. 49 alin. (1) lit. c), constituie de asemenea infracţiunea de spălare a banilor dobândirea de bunuri de către o altă persoană decât subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.

În acest context, au susţinut recurenţii prin apărător că analiza sumară a acestor dispoziţii conduce la concluzia că infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune consecutivă infracţiunii din care bunurile provin şi că, în toate cazurile, cu excepţia ipotezei reglementate de art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, subiectul activ al infracţiunii premisă este acelaşi cu cel al infracţiunii de spălare a banilor.

În acest sens, au solicitat să se constate că suma de 22.787.515 dolari SUA, despre care s-a susţinut că, prin transferuri succesive, a făcut obiectul unui proces de spălare a banilor, nu a fost obţinută de inculpaţii A. şi B. din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ci dimpotrivă, de către E.; că această din urmă entitate a transferat-o către F., în baza unor contracte care au făcut obiectul unei acuzaţii de înşelăciune şi că legătura dintre F. şi contractul comercial de închiriere licenţe nr. x/15.04.2004 şi a actul adiţional nr. x, privind extinderea acestuia pentru produsele educaţionale G., nu a fost demonstrată, întrucât aceasta nici nu a existat.

De asemenea, recurenţii inculpaţi A. şi B. au susţinut că nu au intrat în posesia vreunei sume de bani care să fie obţinută de către ei, în mod direct ori indirect, ca urmare a săvârşirii vreunei infracţiuni, indiferent de forma de participaţie şi care să fie plasată în legătură cu contractul de mai sus. Mai mult, au apreciat că în condiţiile în care E. este consacrat ca entitate care a obţinut un folos necuvenit, corelativ unui prejudiciu înregistrat în patrimoniul Guvernului României, ca efect al încheierii contractului de închiriere licenţe, primul care ar fi putut să recicleze sumele de bani obţinute în mod fraudulos nu putea fi altul decât cel care le-a obţinut şi care pentru o vreme s-a aflat în posesia lor, adică E..

În raport de aceste argumente, au solicitat a se constata că transferul sumei de 22.787.515 dolari SUA a fost făcut de către E., în contul F., în baza unor contracte de servicii de consultanţă fictive, care au făcut obiectul unei investigaţii penale, la cererea celei dintâi societăţi, care a formulat plângere pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, împotriva persoanelor care au încheiat contractele de servicii de consultanţă şi care nu a primit o soluţie pe fondul acuzaţiei, în cauză operând o schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de înşelăciune, în infracţiunea de spălare a banilor, prin Ordonanţa nr. x/P/2010 din 18.12.2017 şi consecutiv o extindere a urmăririi penale, faţă de suspectul A. şi faţă de B., pentru infracţiunea de spălare a banilor.

Astfel fiind, au menţionat că sumele transferate ulterior primului transfer, din conturile F. către conturile H. şi I., nu pot fi plasate într-o legătură directă cu suma care a constituit folosul necuvenit, obţinut de către E., mai ales în condiţiile în care această din urmă societate a transferat suma către F. înainte ca Guvernul României să facă vreo plată, datorată prin contractul de închiriere de licenţe, chiar şi în condiţiile în care biletele la ordin emise de către Guvernul României fuseseră folosite pentru obţinerea unui împrumut, necesar plăţii licenţelor către G. Ireland.

În opinia apărării, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor, organele judiciare sunt obligate, ca pe bază de probe, să ajungă la concluzia că sumele care constituie obiectul infracţiunii de spălare a banilor sunt sume care provin în mod cert din săvârşirea infracţiunilor predicat, în condiţiile în care numai aceste sume pot face obiectul spălării banilor, indiferent de modalitatea în care sumele au fost reciclate.

Or în cauza de faţă, astfel cum a arătat apărarea, nu există dovezi pe baza cărora să se facă o legătură de acest fel şi în plus, dacă suma a făcut obiectul unui transfer iniţial, transferurile, chiar şi fracţionate, ale aceleiaşi sume, săvârşite ulterior, nu pot constitui operaţiuni de spălare a banilor. În situaţia inversă, apărarea recurenţilor a apreciat evident că în legătură cu aceeaşi sumă de bani, s-ar putea reţine în sarcina aceluiaşi făptuitor, o multitudine de fapte, care ar constitui tot atâtea infracţiuni de spălare a banilor, ceea ce nu este de acceptat, mai ales că o sumă, în integralitatea ei, obţinută din săvârşirea de infracţiuni, nu poate constitui decât o singură dată obiectul spălării banilor, în condiţiile în care transferul a operat cu privire la întreaga sumă.

Aşa fiind, cum în cauză sumele pretins reciclate nu provin din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, a solicitat să se constate că transferurile din conturile F. către societăţile H. şi I. nu constituie operaţiuni, care să atragă după sine incidenţa dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, pentru motivul că faptelor le lipseşte unul dintre elementele de tipicitate şi anume condiţia ataşată laturii obiective, respectiv provenienţa din infracţiuni a sumelor de bani.

În ceea ce priveşte varianta normativă a art. 49 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 129/2019, reţinută în sarcina inculpatului B., au considerat că este incident acelaşi motiv invocat în cazul transferurilor sumelor de bani şi anume lipsa elementului de tipicitate, care vizează provenienţa din infracţiune a sumelor de bani primite şi care conduce la concluzia că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În concluzie, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursul în casaţie şi achitarea inculpaţilor A. şi B., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursurilor în casaţie, instanţa de apel a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind astfel înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi la data 24.05.2021 când s-a fixat termen la data de 22.06.2021, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 22 iunie 2021 pronunţată în cauză, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei Completului C5, în vederea judecării cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi B. şi A., pentru termenul de judecată din data de 21 septembrie 2021.

Totodată, prin aceeaşi încheiere, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul C. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, în ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de C., Înalta Curte a constatat că aceasta nu respectă dispoziţiile art. 436 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că recurentul nu are calitate procesuală activă în vederea formulării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

S-a avut în vedere că prin rechizitoriul nr. x/2010 din data de 31.01.2018 s-a dispus clasarea cauzei faţă de recurentul C. cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, întrucât fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţie, recurentul dobândind calitatea de martor (persoană ale cărei bunuri sunt supuse confiscării). În cursul judecării cauzei în faţa instanţei de fond, respectiv Tribunalul Bucureşti, "instanţa, din oficiu, a dispus introducerea în cauză în calitate de persoană interesată pe numitul C.." Această calitate de persoană interesată a fost păstrată şi în cursul judecării apelului în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

În raport de aceste aspecte, s-a constatat că recurentul C. are calitatea de persoană interesată, calitate ce nu se circumscrie sferei titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie.

Prin urmare, prin încheierea din 22.06.2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul C..

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de recurenţii inculpaţi B. şi A., pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii din data de 22.06.2021, constatându-se că sunt îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 21.09.2021, s-au luat concluziile recurenţilor şi parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenţii inculpaţi A. şi B. au formulat recurs în casaţie, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Criticile apărării recurenţilor inculpaţi vizează în principal susţinerea potrivit căreia faptelor imputate inculpaţilor le lipseşte unul dintre elementele de tipicitate şi anume condiţia ataşată laturii obiective, respectiv provenienţa din infracţiuni a sumelor de bani.

Se reţine că în analiza ce se solicită a fi efectuată de către instanţa de casaţie prin calea extraordinară de atac de faţă, recurenţii inculpaţi, prin apărător, au cerut, în esenţă, să se constate că banii nu provin din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu, despre care se pretinde că provin dintr-un folos necuvenit obţinut de către E., astfel cum se susţine de către acuzare, arătându-se, în esenţă, următoarele:

- suma de 22.787.515 dolari SUA, despre care s-a susţinut că, prin transferuri succesive, a făcut obiectul unui proces de spălare a banilor, nu a fost obţinută de inculpaţii A. şi B., din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ci dimpotrivă, de către E.; că această din urmă entitate a transferat-o către F., în baza unor contracte care au făcut obiectul unei acuzaţii de înşelăciune şi că legătura dintre F. şi contractul comercial de închiriere licenţe nr. x/15.04.2004 şi a actul adiţional nr. x, privind extinderea acestuia pentru produsele educaţionale G., nu a fost demonstrată, întrucât aceasta nici nu a existat;

- recurenţii inculpaţi A. şi B. nu au intrat în posesia vreunei sume de bani care să fie obţinută de către ei, în mod direct ori indirect, ca urmare a săvârşirii vreunei infracţiuni, indiferent de forma de participaţie şi care să fie plasată în legătură cu contractul anterior menţionat;

- transferul sumei de 22.787.515 dolari SUA a fost făcut de către E., în contul F., în baza unor contracte de servicii de consultanţă fictive, care au făcut obiectul unei investigaţii penale, la cererea celei dintâi societăţi, care a formulat plângere pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, împotriva persoanelor care au încheiat contractele de servicii de consultanţă şi care nu a primit o soluţie pe fondul acuzaţiei, în cauză operând o schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de înşelăciune, în infracţiunea de spălare a banilor, prin Ordonanţa nr. x/P/2010 din 18.12.2017 şi consecutiv o extindere a urmăririi penale, faţă de suspectul A. şi faţă de B., pentru infracţiunea de spălare a banilor;

- sumele transferate ulterior primului transfer, din conturile F. către conturile H. şi I., nu pot fi plasate într-o legătură directă cu suma care a constituit folosul necuvenit, obţinut de către E., mai ales în condiţiile în care această din urmă societate a transferat suma către F. înainte ca Guvernul României să facă vreo plată, datorată prin contractul de închiriere de licenţe, chiar şi în condiţiile în care biletele la ordin emise de către Guvernul României fuseseră folosite pentru obţinerea unui împrumut, necesar plăţii licenţelor către G. Ireland;

- în opinia apărării, în cazul infracţiunilor de spălare a banilor, organele judiciare sunt obligate, ca pe bază de probe, să ajungă la concluzia că sumele care constituie obiectul infracţiunii de spălare a banilor sunt sume care provin în mod cert din săvârşirea infracţiunilor predicat, în condiţiile în care numai aceste sume pot face obiectul spălării banilor, indiferent de modalitatea în care sumele au fost reciclate. Or, în cauza de faţă, apărarea a susţinut că nu există dovezi pe baza cărora să se facă legătura că sumele care constituie obiectul infracţiunii de spălare a banilor sunt sume care provin în mod cert din săvârşirea unei infracţiuni şi în plus, dacă suma a făcut obiectul unui transfer iniţial, transferurile, chiar şi fracţionate, ale aceleiaşi sume, săvârşite ulterior, nu pot constitui operaţiuni de spălare a banilor;

- cum în cauză sumele pretins reciclate nu provin din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, s-a solicitat să se constate că transferurile din conturile F. către societăţile H. şi I. nu constituie operaţiuni care să atragă după sine incidenţa dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, pentru motivul că faptelor le lipseşte unul dintre elementele de tipicitate şi anume condiţia ataşată laturii obiective, respectiv provenienţa din infracţiuni a sumelor de bani;

- s-a mai arătat că primul autor al infracţiunii de spălare a banilor pentru o operaţiune consecutivă obţinerii folosului necuvenit este E. şi nicidecum inculpatul B. sau inculpatul A. despre care se susţine că ar fi dat ordine să se transfere banii din conturile E..

Analizând motivele de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpaţii A. şi B., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţi, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator (solicitându-se de către apărare să se stabilească provenienţa banilor, identitatea dintre sumele transferate şi circuitul acestora, faptul că sumele nu au intrat în posesia inculpaţilor, etc.), cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpaţilor, de achitare, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează infracţiunea de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, privind pe inculpatul A. şi infracţiunea de spălare a banilor prev. de art. 49 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea 129/2019 privind pe inculpatul B., ci reprezintă în concret o solicitare de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

Toate criticile apărării inculpaţilor recurenţi invocate prin intermediul recursului în casaţie formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie.

Prin urmare, solicitarea inculpaţilor de a se dispune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurenţii urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Deşi s-a susţinut de către apărarea inculpaţilor că nu înţelege să critice starea de fapt reţinută în cauză, se constată că în realitate toate susţinerile recurenţilor inculpaţi formulate prin recursul în casaţie de faţă vizează împrejurarea că starea de fapt reliefată de către recurenţii inculpaţi şi probele dosarului nu dovedesc provenienţa din infracţiuni a sumelor care constituie obiectul infracţiunii de spălare a banilor, or, toate susţinerile formulate sub acest aspect, aşa cum s-a arătat, vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel, analiza lor excedând verificărilor ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 1372/A din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2021.

GGC - GV