Limitation of cassation review to legal errors: no re-evaluation of blood alcohol timing in drunk driving convictions

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 89 din data de 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 113/16.11.2020, pronunţată de Judecătoria Brad în Dosarul nr. x/2020, inculpatul A. a fost condamnat la 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În temeiul art. 88 alin. (3) din C. pen., a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 1 an închisoare, stabilită în sarcina inculpatului prin Sentinţa penală nr. 10 din 05.02.2018 a Judecătoriei Brad, definitivă la 20.02.2018, pentru infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen. săvârşită la data de 06.08.2017, şi s-a dispus aplicarea acestei pedepse inculpatului.

În temeiul art. 88 alin. (3) ultima teză, raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 2 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, spor de 4 luni, rezultând o pedeapsă finală de 1 an şi 6 luni închisoare, care va fi executată în regim privativ de libertate.

Ca situaţie de fapt, în esenţă, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, la data de 01 martie 2019, în jurul orelor 21:17, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe D.N.76/E79, în timp ce avea o concentraţie de alcool în sânge de 1,92 g‰, la ora 2200 şi de 1,62 g‰, la ora 2300, realizează conţinutul constitutiv a infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termenul legal prevăzut de art. 410 din C. proc. pen. inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 89 din 18.02.2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 113/2020, pronunţată de Judecătoria Brad în Dosarul nr. x/2020.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 02.03.2021, prin apărător ales, avocat B..

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, aflată la dosar recurs în casaţie, inculpatul A. a solicitat, în esenţă, admiterea recursului în casaţie declarat împotriva Hotărârii nr. 89/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a hotărârii instanţei de fond, şi, pe cale de consecinţă, instanţa supremă să desfiinţeze hotărârile recurate şi să dispună achitarea în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, din acelaşi cod, pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului.

A considerat hotărârile atacate ca fiind netemeinice având în vedere că articolul 336 alin. (1) din C. pen. pedepseşte fapta persoanei care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere şi care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice", cuprinsă la art. 336 alin. (1) din C. pen., legiuitorul urmărind eliminarea posibilităţii unei estimări retroactive a alcoolemiei, în scopul evitării inconvenientelor create de aceasta estimare, iar acest aspect lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţilor persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecata se realizează prin conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoana care are o îmbibaţie peste limita legală, săvârşirea acesteia având loc în momentul deplasării şi al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Având în vedere că deşi s-a deplasat pe drumurile publice, sub influenţa băuturilor alcoolice, aşa cum s-a reţinut, nu a fost depistat în trafic de organele de politie şi nu i s-au recoltat mostre biologice imediat după consumarea infracţiunii, analiza toxicologica a probelor recoltate la un interval lung de timp de la momentul săvârşirii faptei nu justifică tragerea la răspundere a acestuia.

Latura subiectivă a infracţiunii presupune ca activitatea infracţională să se manifeste la momentul prelevării probelor biologice, or, aceasta sintagmă este declarată neconstituţională. În atare situaţie, trebuie stabilită cu certitudine alcoolemia de la momentul accidentului, în cazul de faţă, de la momentul opririi în şanţ. Astfel, în opinia sa, nu există suficiente probe care să susţină dincolo de orice dubiu rezonabil că la momentul conducerii autoturismului inculpatul avea o alcoolemie peste limita legala, iar prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată. În aceste circumstanţe şi având în vedere că la momentul recoltării probei biologice aparatul a indicat 0,52 mg/l, până la momentul conducerii pe drumurile publice a trecut un interval de aproximativ 3 - 4 ore, a considerat că este imposibil să se aprecieze asupra nivelului alcoolemiei la momentul conducerii autoturismului.

A mai susţinut că poziţia procesuală inculpatului din faza judecăţii şi din apelul nu echivalează cu o recunoaştere a situaţiei de fapt, aşa cum a fost descrisă prin rechizitoriu, observându-se că la descrierea faptei procurorul a reţinut eroarea materială în sarcina inculpatului, că acesta a fost depistat de organele de poliţie care s-au sesizat din oficiu. În realitate, nimeni, nici martorul, nici poliţia nu au observat în mod direct momentul când inculpatul a pierdut controlul maşinii şi s-a oprit în şanţ, poliţia fiind anunţată de către martor prin apelul la 112. Inculpatul, prin recunoaştere, nu şi-a însuşit rechizitoriul, ci actele şi probele de la urmărirea penală, pe care nu le-a contestat, instanţa trebuie, şi în cazul recunoaşterii, să facă o coroborare între probe şi actul de inculpare. Parchetul a reţinut o situaţie de fapt raportat la împrejurările descrise, dar şi la dispoziţiile art. 78 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2002, din coroborarea situaţiei faptice rezultate din probele administrate în cauză cu regimul juridic ce i se aplică acestei situaţii, rezultă faptul că inculpatul avea la momentul conducerii autoturismului o alcoolemie peste limita legală, acesta fiind lucrul pe care inculpatul, însă, l-a contestat.

Prin încheierea din 25 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 89/2021 din data de 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

S-a stabilit termen la data de 21 septembrie 2021, pentru judecarea recursului în casaţie pe fond şi s-a dispus citarea recurentului inculpat A. şi încunoştinţarea apărătorului ales al acestuia.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, a fost formulată în termenul legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii, domiciliul acesteia, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază, motivarea acestuia, precum şi semnătura persoanei care exercită calea de atac. De asemenea, cererea de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 438 C. proc. pen.

Astfel, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus admiterea cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 89/2021 din data de 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 89 din data de 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil, având în vedere cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit art. 441 din C. proc. pen., instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei. Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.

Analizând textul de lege invocat, Înalta Curte constată că suspendarea executării hotărârii nu reprezintă o dispoziţie imperativă ce trebuie aplicată în cauză, ci rămâne la libera apreciere a instanţei oportunitatea admiterii unei astfel de solicitări.

În raport cu motivele formulate de către inculpatul A., Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se impune suspendarea executării hotărârii, întrucât argumentele invocate nu sunt de natură a justifica o astfel de măsură.

Aşadar, constatând că, în cauză, nu există motive care să atragă aplicarea măsurii suspendării executării hotărârii, Înalta Curte apreciază, ca nefondată, cererea formulată de suspendare a executării hotărârii atacate şi faţă de aceste considerente, va respinge cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de inculpatul A..

Înalta Curte reţine că inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea decizie şi, în rejudecare, achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., susţinând că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, or, prin motivele invocate recurentul A. tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt. Contrar susţinerilor recurentului, fapta reţinută în sarcina sa, astfel cum a fost reţinută, întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prev de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Potrivit art. 336 alin. (1) C. pen., infracţiunea de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

Latura obiectivă a infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen., elementul material constă în acţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice în condiţii ilicite, respectiv de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Urmarea imediată a infracţiunii o reprezintă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, respectiv siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de inculpat.

În raport de argumentele invocate în cauză de inculpatul A., respectiv că nu a fost depistat în trafic, precum şi criticile formulate privind imposibilitatea aprecierii asupra nivelului alcoolemiei faţă de momentul conducerii şi cel al recoltării probei biologice, se constată că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci inculpatul contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel. Astfel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casaţie pornesc de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului A., acesta solicitând implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Susţinerile inculpatului ce vizează momentul stabilirii alcoolemiei reprezintă o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiei faptice constatate şi reţinute de instanţa de fond şi de instanţa de control judiciar, iar analiză acestora ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/16.12.2014 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională, se observă că inculpatul solicită reţinerea unei alte situaţii de fapt în ceea ce priveşte momentul producerii evenimentului şi momentul recoltării. Or, în sarcina inculpatului A., s-a reţinut de instanţa de fond, confirmat şi de instanţa de apel, că acesta la data de 01 martie 2019, în jurul orelor 21:17, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe D.N.76/E79, în timp ce avea o concentraţie de alcool în sânge de 1,92 g‰, la ora 2200 şi de 1,62 g‰, la ora 2300. Fapta astfel cum a fost reţinută realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) şi art. 78 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (obligaţii în caz de accident), Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 577 din 09 iulie 2020, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 din O.U.G. nr. 195/2002. În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

"Astfel, Curtea a reţinut că prevederile art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 instituie pentru conducătorul de autovehicul sau tramvai, instructorul auto atestat care se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obţinerea permisului de conducere, precum şi pentru examinatorul autorităţii competente în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere sau pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile acestuia, implicaţi într-un accident de circulaţie, interdicţia consumului de alcool sau de substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea evenimentului şi până la testarea concentraţiei alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice. Sancţiunea nerespectării acestei dispoziţii legale este prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol care instituie prezumţia că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului. 13. Instituirea unei astfel de prezumţii se întemeiază pe importanţa şi semnificaţia obligaţiei stabilite în art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, legiuitorul apreciind că este absolut necesar să interzică orice consum de alcool sau substanţe cu efecte similare după producerea unui accident de circulaţie, în vederea stabilirii în condiţii de maximă operativitate şi cu exactitate a condiţiilor producerii accidentului, respectiv a stării conducătorului auto la acel moment."

Mai mult, deşi admisibil relativ la uzarea privind procedura simplificată conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 651 din 17 octombrie 2017, scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpatul A. nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurent cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme, iar situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe în hotărârile pronunţate, precum şi faţă de poziţia procesuală a inculpatului care a beneficiat de aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii prev de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Înalta Curte subliniază că, criticile inculpatului A. nu vizează aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţa de fond şi de apel au reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 din C. pen. Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară pe fond a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 89 din data de 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de inculpatul A..

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 89 din data de 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 septembrie 2021.

GGC - GV