Criminal acquittal in abuse in office dispute over transitional application of civil procedure codes and validity of calculated contractual penalties during forced execution.

Asupra cauzei de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta 1 rechizitoriu.

În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta 2 rechizitoriu.

În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitată pe inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. - fapta 3 rechizitoriu.

II. În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC C. SA.

În baza art. 275 alin. (1) pct. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost obligată partea civilă SC C. SA prin Administrator judiciar D. şi Administrator special E. la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2016 din 27.06.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia urmărire penală, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a:

Inculpatei A., pentru săvârşirea în concurs real a trei infracţiuni de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.:

Inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, prev. de art. 48 alin. (1) rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

S-au stabilit cheltuieli judiciare în sumă de 1.500 RON în sarcina fiecărui inculpat, conform art. 274 alin. (1) C. proc. pen.

În fapt, prin actul de sesizare a instanţei, în privinţa inculpaţilor de mai sus, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Inculpatul B., expert contabil în Dosarul de executare silită x/2016, a calculat valoarea penalităţilor datorate de debitorul SC C. SA aferente sumei de 76.799,62 RON cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, stabilind un cuantum al acestora în sumă de 3.838.500 euro (echivalent în RON - 17.147.347,2 RON), ajutând astfel executorul judecătoresc A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu în dauna persoanei vătămate C. SA.

Inculpata A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu ştiinţă, în mod contrar dispoziţiilor art. 632-634 şi art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din data de 29.01.2016 a încuviinţat executarea silită a Sentinţei nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2010, deşi această hotărâre nu constituia titlu executoriu în conformitate cu normele legale şi în aceeaşi dată, prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului a cauzat o pagubă şi o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA cuantificată la 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite şi efectiv executate din patrimoniul debitorului. De asemenea, inculpata A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu ştiinţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a dispus prin încheierea din data de 19.02.2016, că suma totală pe care o are de achitat debitorul cu titlu de creanţă şi cheltuieli de executare este de 3.838.500 euro plus 213.213,73 RON, prin aceasta cauzând atât o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurenţa acestei sume de bani, cât şi o pagubă concretizată în sumele consemnate şi efectiv executate din patrimoniul persoanei vătămate - în cuantum de 19.613,47 RON.

Totodată, inculpata A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu ştiinţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 701 alin. (3), (4) şi art. 784 alin. (1) C. proc. civ. a dispus prin încheierea din data de 18.03.2016, ca, în perioada suspendării executării silite din Dosarul nr. x/2016, terţii popriţi să nu efectueze nici o plată sau altă operaţiune care ar putea diminua veniturile indisponibilizate prin încheierea din data de 24.02.2016, această cerinţă incluzând şi sumele care vor credita conturile debitorului ulterior suspendării, măsură care a cauzat o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin indisponibilizarea sumelor de bani care urmau să alimenteze contul poprit după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 27 iunie 2018 sub nr. x/2018.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 03.09.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au respins ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A. şi B. şi s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2016 din 27.06.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpaţii:

- A., trimisă în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea, în concurs real, a trei infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

- B., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., dispunându-se începerea judecăţii cauzei privindu-i pe aceşti inculpaţi.

Încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 03.09.2018 a rămas definitivă prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 26 din data de 15.01.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018.

În faţa instanţei de fond, după aducerea la cunoştinţă a dispoziţiilor menţionate, inculpata A. a arătat că nu doreşte judecarea cauzei în procedură simplificată şi nu este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în eventualitatea unei soluţii de condamnare şi nu doreşte să dea declaraţie.

Inculpatul B. a arătat că nu doreşte aplicarea procedurii simplificate în ceea ce îl priveşte, însă este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în eventualitatea unei soluţii de condamnare, acesta precizând, totodată, că este de acord să fie audiat la prezentul termen de judecată.

Referitor la inculpata A., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte prima faptă de abuz în serviciu reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpatei:

- constând în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu ştiinţă, în mod contrar dispoziţiilor art. 632-634 şi art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din data de 29.01.2016, inculpata a încuviinţat executarea silită a Sentinţei nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2010, deşi această hotărâre nu constituia titlu executoriu în conformitate cu normele legale şi în aceeaşi dată, prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului, a cauzat o pagubă şi o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA cuantificată la 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite şi efectiv executate din patrimoniul debitorului.

Analizând fapta imputată inculpatei în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 405/2016, conform cărora neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie examinată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului şi infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină concluzia că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.

Or, în raport de materialul probator administrat cu privire la prima faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, Curtea de Apel a apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care ţin de latura obiectivă a infracţiunii. Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 632-634 şi art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ. de către inculpată, a avut la bază interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la momentul încuviinţării executării silite şi nu a avut drept scop, cauzarea vreunei pagube sau vătămări a drepturilor părţii civile.

În primul rând, instanţa de fond a arătat că, argumentul parchetului în sensul că inculpata a grăbit procedura de executare silită raportat la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 895/2015 nu se susţine, deoarece pe de o parte încuviinţarea executării silite în Dosarul nr. x/2016 fusese dispusă ulterior pronunţării deciziei sus-menţionate (29.01.2016 - încuviinţarea executării silite, 17.12.2015 - publicarea deciziei), iar pe de altă parte, la acel moment, inculpata nu avea cum să cunoască motivarea deciziei, în special care urma să fie situaţia titlurilor pronunţate conform legii vechi şi puse în executare în baza noii proceduri civile, caz regăsit în mod obiectiv în dosarul de executare nr. x/2016. În acest context, independent de procesul cognitiv şi de acţiunile inculpatei în cadrul executării silite, este evident că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 895/2015 urma să fie motivată şi publicată, moment de la care se aplica cu putere pentru viitor. Un alt argument în ceea ce priveşte neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, a arătat instanţa de fond îl constituie şi existenţa unor termene procedurale înăuntrul cărora inculpata trebuia să efectueze actul de încuviinţare a executării silite, respectiv art. 666 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează un termen de 3 zile, respectat în cauză în raport de data înregistrării cererii de executare silită, şi anume 27.01.2015. În ceea ce priveşte caracterul execuţional al Sentinţei civile nr. 1074 din 15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, este adevărat că acesta a fost lămurit prin Încheierea nr. 633 din data de 28.12.2016 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, definitivă prin Decizia nr. 781/14.09.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, reţinându-se că aceasta este supusă prevederilor noului cod, nefiind o hotărâre executorie faţă de dispoziţiile art. 633 şi art. 634 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 52 alin. (3) C. proc. pen., Curtea a apreciat că o chestiune prealabilă şi infracţiunea reprezintă două elemente care compun textul incriminator (conţinutul juridic al infracţiunii), însă condiţia prealabilă nu descrie nici comportamentul, nici rezultatul, nici elementul intenţional al infracţiunii, putând viza obiectul infracţiunii, calitatea autorului sau a victimei, acte juridice preexistente (de ex. titlul în temeiul căruia bunul a fost predat în cazul abuzului de încredere), faptele juridice (de ex. accidentul - pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului), hotărârile instanţelor de judecată (sentinţa civilă pronunţată într-un proces civil).

Însă, pentru aprecierea activităţii inculpatei drept suficientă pentru a se putea reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, trebuie avute în vedere contextul legislativ în materie pe fondul căruia s-a încuviinţat executarea silită în Dosarul nr. x/2016 şi practica execuţională şi judiciară neunitară.

Referitor la contextul legislativ în materie Curtea de Apel a avut în vedere motivaţia apariţiei O.U.G. nr. 1/2016 din 04.02.2016, impusă la acel moment tocmai de lipsa unor norme specifice privind competenţa şi procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţele judecătoreşti, care să însoţească efectele prevăzute în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 895/2015, vidul legislativ generat de constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 din noul C. proc. civ., cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare în materie, fiind necesară conferirea unui efect imediat normelor privind competenţa şi procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţele judecătoreşti. Referitor la practica execuţională şi judiciară neunitară Curtea de Apel a constatat că şi ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 895/2015, contestaţiile la executare judecate pe noul C. proc. civ., având ca obiect titluri emise conform vechiul C. civ., au primit soluţii diferite. În acest sens a fost pronunţată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 77/2017, deoarece până la apariţia acesteia, au existat mai multe orientări jurisprudenţiale. S-a arătat că într-o primă orientare s-a apreciat că, din moment ce, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, aceasta îşi produce efectele inclusiv în cazul contestaţiilor la executare aflate pe rolul instanţei la data publicării deciziei, respectiv 4 februarie 2016, cu atât mai mult ea îşi produce efectele în cazul contestaţiilor introduse, în termenul legal, ulterior pronunţării deciziei, cu respectarea şi a celorlalte condiţii expuse anterior.

Într-o a doua orientare, s-a considerat că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 nu este limitată la cauzele menţionate în parag. 28 al deciziei, ci şi contestaţiilor la executare formulate ulterior pronunţării deciziei şi până la publicarea acestei şi potrivit ultimei, încheierile de încuviinţare a executării silite pronunţate de executorul judecătoresc în baza art. 666 alin. (2) din C. proc. civ., după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015, dar înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României îşi vor produce efectele în continuare, având în vedere că deciziile Curţii Constituţionale sunt general valabile şi produc efecte doar pentru viitor din momentul publicării acestora în Monitorul Oficial al României. Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel a constatat că la momentul încuviinţării executării silite în Dosarul nr. x/2016, art. 666 alin. (5) C. proc. pen. era în vigoare, iar practica inculpatei, executor judecătoresc, care a efectuat procedurile necesare pentru punerea în executare a unei hotărâri civile deoarece nu a sesizat impedimente la executare care să împiedice punerea în executare a dispoziţiilor instanţei, nu era singulară.

Logica încuviinţării executării silite în dosarul sus-menţionat, a fost impusă şi de determinarea legii aplicabile conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 24 şi art. 27 Noul C. proc. civ.. Preliminar, Curtea de Apel a precizat că procedura de executare silită reprezintă o etapă distinctă din judecarea procesului civil, iar efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cadrul unui atare proces, sunt stabilite de legea sub imperiul căreia procesul a început.

Noul C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare iar începerea unui proces în materie civilă este marcată de momentul înregistrării cererii de chemare în judecată.

În speţă Curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către creditorul F. SRL în data de 13.10.2009, adică cu aproximativ patru ani înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., ceea ce înseamnă că legea aplicabilă pentru determinarea caracterului executoriu al Sentinţei nr. 1.074 din data de 15.12.2015 a Tribunalului Sibiu, este vechiul C. proc. civ.

O interpretare contrară, ar conduce la aplicarea retroactivă a Noului C. proc. civ. asupra unui proces început anterior intrării sale în vigoare, operaţiune interzisă în mod explicit atât de art. 24 Noul C. proc. civ. şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, cât şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a art. 5 din Legea nr. 76/2012, apreciindu-se de către parchet că în lumina acestuia Noul C. proc. civ. se aplică şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate înainte de intrarea sa în vigoare, Curtea a constatat că este inaplicabil, deoarece titlul în discuţie este pronunţat ulterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. iar textul are în vedere titlurile executorii reprezentate de hotărârile judecătoreşti pronunţate sub imperiul vechiul C. proc. civ., dar care pot fi puse în executare după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., fără a mai fi învestite cu formulă executorie.

Referitor la săvârşirea faptei imputate prin alte acte de executare abuzive, dovedită prin facturarea SC F. SRL cu suma de 1.200 RON anterior înregistrării cererii de executare silită sau efectuării oricărui act de executare, celeritatea cu care s-a desfăşurat procedura de executare silită, fiind vizate actele de înfiinţare a popririi şi numirea unui expert contabil, faptul că nu a dispus încetarea executării urmare a adresei nr. x/18.02.2016 comunicate de către C. SA şi aspectul că desfiinţarea popririi s-a produs la un interval de timp nejustificat faţă de momentul achitării integrale a obligaţiilor din titlul executoriu, Curtea a constatat că nici aceste acuzaţii nu se susţin.

Astfel, în ceea ce priveşte cheltuielile de înregistrare şi formare dosar de executare, acestea reprezintă o cheltuială a executorului judecătoresc, ca element component al onorariului său incluzând costurile de natură logistică a actelor/operaţiunilor efectuate, conform art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, fiind evident faptul că sunt percepute anterior înregistrării cererii de executare silită sau efectuării oricărui act de executare.

În ceea ce priveşte înfiinţarea popririi, art. 783 C. proc. civ., nu prevede nici un termen şi nu există nici o dispoziţie legală care să interzică înfiinţarea o dată cu încuviinţarea executării silite, iar referitor la numirea unui expert, în speţă contabil, nici în acest caz C. proc. civ. nu reglementează un termen în acest sens, în mod evident organul de executare ţinând cont de caracteristica procedurii de executare silită, care prin excelenţă se caracterizează prin urgenţă.

Referitor la acuzaţia că inculpata nu a dispus încetarea executării urmare a adresei nr. x din 18.02.2016 comunicate de către SC C. SA şi a faptului că i s-a adus la cunoştinţă de către partea civilă că au fost promovate mai multe acţiuni în instanţă grefate pe executarea silită începută, Curtea de Apel a constatat că încetarea executării silite nu se putea dispune decât într-una din situaţiile prev. de art. 703 C. proc. civ., care nu erau incidente la acel moment.

Executarea silită în Dosarul nr. x/2016 a încetat de drept în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea insolvenţei nr. 85/2014, de la data rămânerii definitive a încheierii Tribunalului Prahova din data de 27.03.2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus deschiderea insolvenţei faţă de societatea C. SA, fapt confirmat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu judecarea recursului având ca obiect litigiului principal, pe fond, dintre F. SRL şi C. SA, care a luat act de deschiderea procedurii de insolvenţă şi a dispus încetarea procesului civil fără soluţionarea fondului cauzei, prin Decizia civilă nr. 221 din 1.02.2018.

Referitor la acuzaţia că desfiinţarea popririi s-a produs la un interval de timp nejustificat faţă de momentul achitării integrale a obligaţiilor din titlul executoriu, Curtea a constatat că nici aceste acuzaţii nu se susţin.

În acest sens, la data de 5.02.2016, într-o zi de vineri, debitorul a comunicat prin e-mail, după închiderea programului de lucru, la ora 16:09, dovada ordonării plăţilor sumelor de 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON. Verificarea încasării efective a acestor sume în contul de executare s-a putut face abia în următoarea zi bancară, adică, luni, 8.02.2016, iar desfiinţarea popririi a fost făcută în prima zi lucrătoare ulterioară, respectiv luni, 8.02.2016.

În ceea ce priveşte urmarea infracţiunii de abuz imputate, prin rechizitoriu s-a susţinut că prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului, inculpata a cauzat o pagubă şi o vătămare a drepturilor părţii civile C. SA cuantificată la 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite şi efectiv executate din patrimoniul debitorului.

Curtea de Apel a constatat că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 670/2017, vătămarea drepturilor unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice a fost definită drept lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă drepturilor legale ale unor asemenea persoane, prin ştirbirea efectivă, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor respective, urmare care în speţă nu este îndeplinită.

În ceea ce priveşte urmarea constând în paguba cuantificată la 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite şi efectiv executate din patrimoniul debitorului, argumentul parchetului în sensul că achitarea de către partea civilă a debitului asupra căruia fusese instituită poprirea nu are semnificaţia recunoaşterii datoriei faţă de SC F. SRL şi nu reprezintă o executare voluntară şi de bună-voie a titlului executoriu ci are semnificaţia unui act necesar pentru deblocarea conturilor societăţii, nu este dovedit şi nu poate fi primit, partea civilă cunoscând faptul că se afla în litigiu cu SC F. SRL, pe fondul cauzei fusese pronunţată o hotărâre judecătorească şi se demarase procedura executării silite, plata fiind făcută tocmai pentru stingerea acestui litigiu.

În ceea ce priveşte urmarea constând în vătămarea drepturilor persoanei vătămate C. SA, Curtea a constatat că aceasta nu s-a produs, deoarece conturile bancare ale acesteia erau deja afectate de o altă indisponibilizare, rezultată din măsura sechestrului asigurător dispus în materie penală de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, la data de 24.06.2015, în Dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 129.343.768 RON. De asemenea, relevantă în ceea ce priveşte subzistenţa acestei pagube, este şi plata efectuată de SC F. SRL prin ordinele de plată nr. x/23.04.2018 şi nr. y/28.03.2018, prin care a achitat sumele executate şi plătite de C. SA în dosarul de executare nr. x/2016, în contextul punerii în aplicare a dispoziţiilor instanţei de executare privind întoarcerea executării silite.

În ceea ce priveşte cea de-a doua faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, conform rechizitoriului, aceasta ar consta în aceea că:

- în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu ştiinţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, inculpata a dispus prin încheierea din data de 19.02.2016, că suma totală pe care o are de achitat debitorul cu titlu de creanţă şi cheltuieli de executare este de 3.838.500 euro plus 213.213,73 RON, prin aceasta cauzând atât o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurenţa acestei sume de bani, cât şi o pagubă concretizată în sumele consemnate şi efectiv executate din patrimoniul persoanei vătămate - în cuantum de 19.613,47 RON.

În ceea ce priveşte norma legală Curte a constatat că inculpatei i se impută încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 şi art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. .

Analizând fapta imputată inculpatei Curtea a apreciat că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care ţin de latura obiectivă a infracţiunii. Contractul nr. x/19.09.2008 (nr. x/19.09.2008) încheiat între SC F. SRL, în calitate de antreprenor general şi SC C. SA, în calitate de beneficiar, prevede în art. 6.1 din capitolul VI "răspunderea contractuală" următoarele:

"pentru sumele datorate şi neachitate la termen, beneficiarul va plăti penalităţi de 1000 euro pentru fiecare zi de întârziere de la scadenţă în primele 15 zile de întârziere, respectiv 1500 de euro pentru fiecare zi de întârziere ulterioară primelor 15 zile şi până la încasarea efectivă a sumei" aceeaşi obligaţie de plată, în acelaşi cuantum şi în aceleaşi condiţii, este prevăzută în mod corespunzător şi în cazul nerespectării termenului contractual de către antreprenorul general SC F. SRL

Acuzaţia neaplicării de către inculpată a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 s-a apreciat a fi nefondată sub două aspecte, care privesc aplicarea în timp a legii civile şi obligaţiile executorului judecătoresc în raport cu apărările care se pot face în cursul executării silite.

Astfel, potrivit art. 6 din Noul C. civ., "legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă". De asemenea, Curtea de Apel a reţinut că Legea nr. 469/2002 în vigoare la data încheierii contractului, a fost abrogată în anul 2009, astfel încât nu mai producea efecte la data executării.

În aceste condiţii, abrogarea Legii nr. 469/2002 în luna iulie 2009 nu ar fi afectat efectele contractului, atâta timp cât ulterior acestei date, părţile ar fi modificat explicit clauzele acestuia, cu scopul de a prevedea penalităţile de întârziere într-un cuantum mai mic decât al creanţei principale. Dacă iniţial, voinţa neechivocă a părţilor a fost aceea de a se stabili penalităţi mai ridicate, schimbarea acestei înţelegeri nu se poate demonstra decât printr-un act modificator al contractului, inexistent în speţă.

Curtea a avut în vedere şi principiul libertăţii contractuale care este subordonat principului priorităţii interesului public, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, ceea ce impune să fie luată în considerare în mod exclusiv voinţa părţilor de la data încheierii contractului.

În aceste condiţii, practic prin adăugarea la voinţa părţilor şi printr-o interpretare per a contrario în sensul că, chiar dacă nu e prevăzut e aplicabil, parchetul îşi fundamentează acuzaţia de abuz în serviciu a inculpatei, în aceeaşi logică, o conduită licită a acesteia constând în aplicarea la nivelul anului 2016, a unui text legal abrogat din 2009, ineficient în lipsa manifestării de voinţă a părţilor.

Un alt argument al nerealizării laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu în ceea ce priveşte aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a arătat judecătorul fondului îl constituie faptul că doar părţile pot determina în mod liber efectele contractelor pe care le încheie şi această libertate nu are alte limite, decât prescripţiile prohibitive şi imperative ale legii.

Condiţiile generale de a contracta, stabilite de o parte contractantă, sunt opozabile celeilalte părţi numai dacă, acceptantul a avut posibilitatea materială de a le consulta şi studia înainte de a-şi declara acceptarea, fapt confirmat în speţă de încheierea contractului nr. x/19.09.2008.

Instanţa de fond a arătat că în cursul judecării în fond a cauzei în care s-a pronunţat de către Tribunalul Sibiu Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015, prin cerere reconvenţională, partea civilă C. SA a solicitat aplicarea clauzelor contractuale, cerere pe care a reiterat-o şi în apel, ceea ce constituie o dovadă a recunoaşterii întinderii raporturilor şi obligaţiilor dintre părţi.

Un al doilea argument în favoarea imposibilităţii inculpatei de a aplica dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, a arătat judecătorul fondului, îşi are fundamentul în art. 713 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie, motive de fapt sau de drept, pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.

Singurele apărări de fond care pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare sunt cele care vizează cauze de stingere a obligaţiei (cum ar fi plata, compensaţia legală etc.) care nu puteau fi valorificate în procesul în care s-a pronunţat hotărârea ce constituie titlu, deoarece au intervenit după momentul la care nu mai era în curs nici judecata în primă instanţă, nici judecata într-o cale de atac în care, potrivit legii, ar fi fost posibilă invocarea lor.

În speţă, Curtea a constatat că dispozitivul Sentinţei civile nr. 1074 din 15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, obliga pârâta la plata penalităţilor de întârziere conform contractului încheiat între părţi, aferente sumei de 76.799,62 RON, de la scadenţă până la plata acesteia, iar orice apărare formulată în legătură cu modul de calcul al penalităţilor, trebuia invocată în cursul judecăţii dosarului de fond la Tribunalul Sibiu.

În ceea ce priveşte încălcarea disp. art. 625 alin. (1) şi art. 628 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat că şi această acuzaţie este nefondată, neexistând nici o dispoziţie legală care să interzică desemnarea unui expert de către executor, deoarece procedura contradictorie prevăzută de art. 330 C. proc. civ. nu este aplicabilă în faza de executare silită, obiectivele expertizei nu sunt propuse de părţi, ci coincid cu dispozitivul titlului executoriu. În ceea ce priveşte urmarea acestei infracţiuni de abuz cauzarea unei vătămări a drepturilor C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurenţa acestei sume de bani, cât şi o pagubă concretizată în sumele consemnate şi efectiv executate în cuantum de 19.613,47 RON, instanţa de fond a arătat următoarele:

În ceea ce priveşte paguba cuantificată la 19.613,47 RON reprezentând suma poprită şi efectiv executată din patrimoniul părţii civile, s-a constatat că indisponibilizarea sumei sus-menţionate reprezintă un efect al executării, măsura popririi instituită în data de 24.02.2016 a fost legal dispusă, iar cuantumul sumelor avute în vedere de măsura de indisponibilizare, respectiv 3.838.500 euro penalităţi de întârziere şi 213.213,73 RON cheltuieli de executare, au fost stabilite conform legii, cuantumul penalităţilor fiind determinat conform dispozitivului titlului executoriu. Relevantă în ceea ce priveşte subzistenţa acestei pagube, a arătat Curtea de Apel, este şi plata efectuată de SC F. SRL prin ordinele de plată nr. x/23.04.2018 şi nr. y/28.03.2018, prin care a achitat sumele executate şi plătite de C. SA în dosarul de executare nr. x/2016, în contextul punerii în aplicare a dispoziţiilor instanţei de executare privind întoarcerea executării silite

În speţă, raportat la cifra de afaceri părţii civile astfel cum a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar şi de declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă că un prejudiciu de 19.613,47 RON nu avea cum să constituie urmarea unei infracţiuni de abuz în serviciu.

Raportul privind cauzele şi împrejurările insolvenţei SC C. SA, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 8884 din 8.05.2017, pag. 29-30, care în Capitolul V (Cauzele şi împrejurările insolvenţei), Punctul 5 (Abandonarea proiectului de refinanţare şi suplimentare a creditelor), concluzionează că motivele pentru care societatea C. SA nu a obţinut creditul sindicalizat şi apoi a intrat în insolvenţă, sunt cercetarea penală a societăţii şi a conducerii acesteia, deficitul grav de imagine produs de cercetarea penală care a determinat abandonarea proiectului de acordare a creditării de către banca coordonatoare, problemele din pieţele principale şi deciziile manageriale defectuoase.

În ceea ce priveşte consecinţa constând în aceea că prin instituirea popririi din 24.02.2016, s-au înregistrat întârzieri la plata salariilor a circa 200 de angajaţi, Curtea a reţinut că prin poprirea din data de 24.02.2016, din conturile societăţii s-a încasat efectiv numai suma de 19.613,47 RON şi conform Raportului de due diligence depus de către SC C. SA, rezultă că bugetul anual de salarii pentru anul 2016 era în cuantum de 15.921.000 euro, iar cel lunar în cuantum de 1.376.750 euro, executarea silită a sumei de 19.613,47 RON, fiind exclusă posibilitatea destabilizării bugetului de salarii.

În ceea ce priveşte cea de-a treia faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, conform rechizitoriului, aceasta ar consta în aceea că:

- în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu ştiinţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 701 alin. (3), (4) şi art. 784 alin. (1) C. proc. civ., inculpata a dispus prin încheierea din data de 18.03.2016, ca, în perioada suspendării executării silite din Dosarul nr. x/2016, terţii popriţi să nu efectueze nici o plată sau altă operaţiune care ar putea diminua veniturile indisponibilizate prin încheierea din data de 24.02.2016, această cerinţă incluzând şi sumele care vor credita conturile debitorului ulterior suspendării, măsură care a cauzat o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin indisponibilizarea sumelor de bani care urmau să alimenteze contul poprit după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite.

Analizând fapta imputată inculpatei în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 405/2016 şi în raport de materialul probator administrat cu privire la această faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, Curtea a apreciază că aceasta nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care ţin de latura obiectivă a infracţiunii.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 701 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., Curtea a constatat că prin încheierea emisă în data de 18.03.2016, inculpata a efectuat un singur act de executare, necesar fazei în care se afla executarea silită, şi anume înştiinţarea terţilor popriţi, în speţă unităţi bancare.

Judecătorul fondului a constatat că la momentul 18.03.2016, norma legală presupus a fi încălcată suscita o interpretare diferită, ceea ce a generat practică judiciară diferită, interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ. fiind tranşată prin Decizia R.I.L. nr. 11/21.05.2018, care a stabilit că suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligaţia terţului poprit de a indisponibiliza şi încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării.

În consecinţă, prin încheierea dispusă cu aproximativ 2 ani înainte de pronunţarea Deciziei R.I.L. nr. 11/21.05.2018, inculpata s-a conformat practicii judiciare a instanţelor judecătoreşti care aveau autoritatea de a-i verifica legalitatea actelor încheiate în virtutea funcţiei deţinute şi decizia sus-menţionată nu a invalidat şi nu a lipsit de efecte juridice hotărârile judecătoreşti anterioare, care au promovat soluţia contrară celei decise de către instanţa supremă, ci a asigurat o interpretare unitară, pentru viitor.

Referitor la urmarea infracţiunii constând în vătămarea drepturilor părţii civile, acuzaţia nu este dovedită, întrucât la acel moment accesul C. SA la conturile sale bancare era blocat, urmare a măsurii sechestrului instituit anterior de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 129.343.768 RON, neputând fi invocate restrângerea sau lezarea unui drept, al cărui uz nu mai aparţinea părţii civile.

În ceea ce priveşte vătămarea constând în imposibilitatea utilizării sumelor de bani care au alimentat conturile bancare ulterior momentului suspendării executării silite, Curtea a constată că nici aceasta nu a fost dovedită, neexistând nici o probă care să dovedească faptul că, în conturile bancare ale persoanei vătămate, au intrat fonduri ulterior suspendării executării silite, la care, însă, accesul a fost interzis.

Referitor la acuzaţia în sensul că SC C. SA este prejudiciată chiar şi în prezent, întrucât există bănci care nu au deblocat conturile societăţii nici până la acest moment, argumentându-se că instituirea popririi în data de 24.02.2016 cu efectele precizate prin încheierea din 18.03.2016 nu a fost desfiinţată nici până în prezent, Curtea a reţinut că, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, orice executare silită încetează de drept în temeiul legii, astfel încât ulterior intrării în insolvenţă a părţii civile, acest argument nu mai poate fi primit.

În ceea ce priveşte fapta de abuz imputată inculpatului B., conform rechizitoriului, aceasta ar consta în aceea că:

- în calitate de expert contabil desemnat în dosarul de executare silită x/2016, a calculat valoarea penalităţilor datorate de debitorul SC C. SA aferente sumei de 76.799,62 RON cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, stabilind un cuantum al acestora în sumă de 3.838.500 euro (echivalent în RON - 17.147.347,2 RON), ajutând-o astfel pe inculpata executor judecătoresc A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu în dauna persoanei vătămate C. SA.

În raport de materialul probator administrat în legătură cu prezenta şi cu privire la cea de-a doua faptă de abuz în serviciu imputată inculpatei, Curtea a apreciat că infracţiunea presupus a fi comisă de către inculpat, nu este prevăzută de legea penală, lipsind elementele care ţin de latura obiectivă a infracţiunii. Instanţa a arătat că nu i se poate imputa inculpatului încălcarea unei norme prin care a căpătat calitatea de expert în Dosarul nr. x/2016 deoarece nu s-a autodesemnat, argumentele privind incidenţa art. 628 alin. (2) C. proc. civ. în temeiul căruia executorul judecătoresc poate numi un expert îşi păstrează valabilitatea, neexistând nici o dispoziţie legală care să interzică acest fapt.

Pe de altă parte, referirile la standardul profesional nr. 35 al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România nu au nici un fel de relevanţă juridică în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor, deoarece aceştia nu au fost trimişi în judecată pentru încălcarea acestei norme legale şi nu s-a demonstrat prin nici un mijloc de probă că inculpata A. l-ar fi desemnat pe inculpatul B. drept expert, în condiţiile în care cunoştea că independenţa acestuia este afectată sau exista vreo constrângere.

De altfel, inculpaţii nu au negat nici un moment modalitatea în care a avut loc desemnarea inculpatului B. drept expert, persoana care l-a recomandat şi modalitatea în care au comunicat. Mai mult, cu ocazia audierii de către instanţă, inculpaţii au declarat că s-au cunoscut efectiv în cursul urmăririi penale efectuate în prezentul dosar.

În ceea ce priveşte susţinerile parchetului în sensul că inculpaţii nu au ţinut cont de solicitările părţii civile de a calcula penalităţile ce urmau a fi executate în condiţiile art. 4 alin. (3) din legea nr. 469/2002, Curtea le -a apreciat drept nefondate, inculpatul B. neconformându-se doar răspunsului primit în acest sens de la inculpata A., ci fiind ţinut practic de disp. art. 713 alin. (2) C. proc. civ.

Concluzia se impune, deoarece prevederile art. 330 C. proc. civ., care reglementează modul de desemnare a expertului în cursul judecăţii, nu au aplicabilitate în prezenta cauză, respectivele articole fiind aplicabile doar în situaţia administrării probei cu expertiza în cursul judecăţii.

Curtea de Apel a constatat că nu s-a administrat nici un mijloc de probă din care să rezulte înţelegerea prealabilă dintre inculpaţi, necesară pentru subzistenţa complicităţii la infracţiunea de abuz presupus a fi săvârşită de către inculpata A., toate conversaţiile purtate prin intermediul mai multor mijloace de comunicare fiind în interes strict profesional, iar lipsa iniţială a unor documente din dosarul de executare trimis parchetului, de către o altă persoană decât inculpaţii, nu dovedeşte conlucrarea acestora în sensul încălcării art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Referitor la celeritatea cu care inculpata A. l-a desemnat pe inculpatul B. expert contabil în dosarul de executare nr. x/2016, interpretată de către parchet drept o conduită ilicită care denotă intenţia de abuz, Curtea a constatat că în materia executării silite mobiliare nu există nici un termen în care executorul trebuie să efectueze acest act, astfel încât are libertatea de dispoziţie în acest sens, oricând, de la momentul încuviinţării executării.

În dosarul execuţional x/2016, continuarea executării silite a fost impusă de către neachitarea de către partea civilă a obligaţiilor datorate în totalitate, nefiind reală afirmaţia parchetului - paragraf penultim fil. 9 rechizitoriu în sensul că, deşi obligaţiile prevăzute în titlul executoriu fuseseră achitate integral, abia la data de 08.02.2016, executor judecătoresc G. din cadrul SCPEJ H. a dispus desfiinţarea popririi asupra sumelor de 78.080,14 euro plus 97.964,27 RON.

Referitor la latura civilă:

În raport de temeiul de drept al soluţiilor de achitare pentru faptele imputate celor doi inculpaţi, potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei.

Împotriva Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în termen legal au formulat apel partea civilă SC C. SA şi inculpatul B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2018, la data de 08.09.2020 şi a fost repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Partea civilă SC C. SA, în apelul formulat (motive de apel depuse la dosarul cauzei filele x) a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând:

- în principal, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, precum şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacată şi, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond;

- în subsidiar, în baza art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06.07.2020 şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună:

a) în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatei A. pentru săvârşirea a trei infracţiuni de abuz în serviciu, aflate în concurs real art. 297 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 38 alin. (2) C. pen.

b) în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului B. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

I. Primul motiv de apel vizează trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru:

1) Nulitatea absolută a hotărârii atacate prin prisma:

a) Nelegalei compunere a completului de judecată. Judecătorul fondului se afla în stare de incompatibilitate, raportat la conţinutul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Sub acest aspect partea civilă a arătat că incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat hotărârea descrie o situaţie de nelegală de compunere a completului de judecată sancţionată cu nulitatea absolută a actelor îndeplinite, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Incompatibilitatea judecătorului fondului rezultă din împrejurarea că a existat o relaţie de colegialitate între judecătorul fondului, doamna I., şi apărătorul ales al inculpatei A., avocat J., în sensul că ambii şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului de Proprietate Intelectuală al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea rezultă din faptul că însuşi judecătorul fondului a formulat o declaraţie de abţinere pe parcursul procesului, independent de soluţia pronunţată de completul de judecată învestit cu soluţionarea declaraţiei de abţinere.

Acest caz de incompatibilitate determină nelegala compunere a completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei pe fond, nulitatea hotărârii pronunţate de către judecătorul incompatibil şi necesitatea trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un dublu grad de jurisdicţie.

b) Nemotivarea hotărârii apelate;

S-a arătat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Nemotivarea sentinţei este criticată de apelanta parte civilă în motivele de apel (pct. 60-86) în esenţă pentru:

- soluţia de achitare a inculpaţilor A. şi B. este bazată într-o măsură esenţială şi decisivă pe argumentele expuse de către inculpaţi, fără ca instanţa de fond să procedeze la un examen efectiv, real şi consistent al argumentelor şi elementelor de probă aduse de C. SA;

- instanţa de fond şi-a întemeiat soluţiile de achitare prin raportare la considerentele Deciziei nr. 405/2016 împrejurări ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de apel în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său de către instanţa de fond;

- judecătorul fondului s-a limitat la a prelua aceeaşi stare de fapt expusă de către inculpaţi, fără o cenzură proprie, fără raţionamente consecvente şi fără a ţine cont de vreunul dintre argumentele părţii civile care demonstrează fără dubiu existenţa infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată;

- instanţa de fond se transformă într-o veritabilă instanţă de control constituţional şi face aprecieri cu privire la normele privind răspunderea funcţionarilor;

- sentinţa cuprinde şi considerente contradictorii sau străine de obiectul cauzei;

- hotărâre a instanţei de fond este departe de a se alinia standardelor de calitate şi claritate a motivării - care, în speţă, mai pare mai degrabă o încercare de a justifica o soluţie greşită, prin argumente vădit eronate şi contradictorii.

Prin urmare, s-a apreciat că se impune desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, care este criticabilă atât sub aspectul lipsei de precizie în privinţa soluţiilor de achitare pronunţate, cât şi sub aspectul modului de soluţionare a chestiunilor complementare.

II. Al doilea motiv de apel vizează nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei.

Cu privire la latura penală a cauzei:

Referitor la prima faptă de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei A. s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru următoarele argumente:

a) Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul ca Sentinţa civilă nr. 1074 din 15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu ar fi avut caracter executoriu;

Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, pe care inculpata A. a pus-o în executare în mod ilegal, nu se încadra în niciuna din cele două categorii - hotărâri executorii sau definitive - fiind o hotărâre pronunţată în primă instanţă într-o acţiune în pretenţii, supusă apelului (exercitat în cauză de către SC C. SA) şi recursului (exercitat în cauză de către SC F. SRL).

Prin urmare, inculpata A. nu avea posibilitatea de a dispune încuviinţarea cererii de executare silită pe baza unui titlu care, în realitate, nu avea caracter executoriu potrivit dispoziţiilor procedurale.

Astfel, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit normele legale incidente, soluţia de achitare pronunţată pornind de la o premisă evident eronată, concluzia neputând fi decât la fel de eronată.

În realitate, în mod contrar prevederilor art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu referire la art. 632-634 şi art. 666 C. proc. civ., inculpata A. a dispus încuviinţarea executării silite, întocmind în acest sens mai multe acte de executare silită, în baza unui titlu care nu avea caracter executoriu (Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu).

S-a mai arătat că instanţa nici nu trebuia să facă toată această analiză, deoarece caracterul impropriu al titlului pentru a fi pus în executare fusese deja stabilit cu autoritate de lucru judecat.

b) Sentinţa apelată a fost dată cu încălcarea autorităţii/puterii de lucru judecat a Hotărârii nr. 633/18.12.2016 a Judecătoriei Târgovişte (definitivă).

Prin Încheierea nr. 6331/28.12.2016 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă prin Decizia nr. 781/14.09.2017 a Tribunalului Dâmboviţa, s-a reţinut în mod explicit că Sentinţa civilă nr. 1074/C/2015 a Tribunalului Sibiu nu constituia titlu executoriu. După rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti civile, aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat, iar chestiunile litigioase dezlegate printr-o astfel de hotărâre definitivă au putere de lucru judecat, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărâre.

c) Celeritatea neobişnuită cu care inculpata A. a dispus încuviinţarea cererii de executare silită, a înfiinţat poprirea şi a numit un expert contabil;

Onorariul executorului judecătoresc nu poate fi perceput în lipsa deschiderii dosarului de executare silită, astfel că încasarea unei sume anterior acestui moment este nejustificată

S-a arătat că instanţa nu a analizat probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei, care confirmau faptul că toată procedura de executare silită instrumentată de către inculpata A. în Dosarul nr. x/2016 s-a desfăşurat cu rapiditate în mod deliberat.

Deşi cunoştea lipsa caracterului executoriu al Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015, precum şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale, inculpata a dispus încuviinţarea executării silite la data de 29.01.2016 şi a emis mai multe acte de executare, tocmai pentru că ştia (astfel cum a recunoscut prin declaraţia din 20 ianuarie 2020 dată în faţa instanţei de fond), pe de o parte, care este stadiul litigiului civil, iar pe de altă parte, faptul că definitivarea procesului ar fi presupus o perioadă lungă de timp (hotărârea definitivă a Curţii de Apel Alba Iulia fiind, de altfel, pronunţată abia în anul 2017) şi implicit pierderea competenţei sale de a încuviinţa executarea silită ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/17.12.2015 în Monitorul Oficial.

d) Urmarea imediată produsă prin încuviinţarea executării silite a Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015;

Prin instituirea popririi asupra conturilor societăţii, C. SA nu şi-a putut desfăşura activităţile comerciale în mod normal, până nu a achitat integral suma pentru care s-a instituit măsura şi nu s-a dispus de către executor ridicarea popririi. Paguba produsă prin încuviinţarea executării silite de către inculpată s-a concretizat şi prin plata unor sume, nu ca o modalitate de recunoaştere şi achitare a unei datorii, ci exclusiv pentru a debloca conturile poprite - aspect confirmat prin declaraţiile martorilor, pe care însă instanţa de fond le-a ignorat, prezumând că plăţile ar fi avut alt scop decât cel declarat în mod explicit.

Referitor la cea de a doua faptă de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei A., partea civilă a arătat, că şi cu privirea la aceasta, sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru următoarele argumente:

a) Încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002;

Partea civilă susţine că, în speţă, erau aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 care instituiau plafonarea penalităţilor de întârziere la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

b) Încălcarea dispoziţiilor art. 625 alin. (1) şi art. 628 alin. (2) C. proc. pen.

În speţă, inculpata nu şi-a îndeplinit aceste atribuţii, pe care le-a "delegat" unui expert contabil, inculpatul B., stabilind, nelegal, costuri suplimentare în sarcina SC C. SA reprezentate de onorariul expertului (care, de altfel, a şi cerut şi obţinut majorarea acestuia).

c) Urmarea imediată a acestei infracţiuni s-a concretizat atât prin vătămarea drepturilor şi intereselor societăţii C. SA, cât şi prin producerea unei pagube. Astfel, prin instituirea popririi până la concurenţa sumei de 3.838.500 euro, plus 213.213,73 RON, societatea a fost în imposibilitate de a dispune cu privire la sumele din cont prezente sau viitoare, actul în sine, prin natura sa, blocând activitatea financiară şi comercială a societăţii, iar cuantumul exorbitant al sumelor poprite provocând o destabilizare ireversibilă a activităţii societăţii.

Referitor la cea de a treia faptă de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei A., partea civilă a arătat următoarele:

a) Au fost încălcare dispoziţiile art. 701 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.

S-a arătat că modul în care instanţa a interpretat dispoziţiile art. 701 alin. (3) şi art. 784 alin. (1) C. proc. civ. şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11/2018 a fost contrar celor statuate de către instanţa supremă.

Partea civilă susţine că, din materialul probator administrat rezultă că inculpata A. a avut reprezentarea faptului că efectuează un act de executare (interdicţia adresată terţilor popriţi de a efectua plăţi din sumele ce vor credita în viitor conturile C. SA), după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite şi cu toate că C. SA i-a solicitat în mod expres inculpatei să înceteze efectuarea oricăror acte de executare.

b) Urmarea imediată a acestei infracţiuni s-a concretizat în imposibilitatea utilizării sumelor de bani care au alimentat conturile bancare ulterior momentului suspendării executării silite.

Referitor la infracţiunea săvârşită de inculpatul B.;

Partea civilă a arătat că sentinţa instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru:

a) Încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. x/2016;

S-a arătat că inculpatul B. a cunoscut şi a avut reprezentarea faptului că prin modalitatea în care a efectuat expertiza contabilă contribuie la săvârşirea unei fapte penale. Acest aspect ce reiese din întreaga probaţiune administrată în prezenta cauză, inclusiv din propriile declaraţii ale inculpatului, din care rezultă că deşi a avut cunoştinţă de incidenţa Legii nr. 469/2002, a decis că nu ar fi aplicabilă în cauză, deoarece părţile semnatare ale contractului ar fi derogat de la aceasta (deşi era evident că nu exista nicio clauză să stipuleze astfel). Declaraţia inculpatului se coroborează cu înscrisurile din dosarul de executare nr. x/2016 din care rezultă că inculpatul i-a solicitat inculpatei A. să îi precizeze dacă la calculul penalităţilor trebuie să ţină cont sau nu de cele învederate de reprezentantul convenţional al C. SA (martora K.), împrejurare ce denotă că inculpatul a verificat înaintea întocmirii raportului de expertiză punctul de vedere al inculpatei cu privire la aplicabilitatea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 469/2002.

b) În legătură cu desemnarea inculpatului B. la efectuarea expertizei şi conivenţa dintre cei doi inculpaţi;

Partea civilă a arătat că inculpata A. l-a desemnat ca expert pe inculpatul B., cu toate că acesta fusese recomandat din partea creditorului F. SRL, parte în dosarul de executare, expertiza fiind, practic, efectuată de un expert-parte, iar nu de către un expert numit, potrivit dispoziţiilor legale, de către executorul judecătoresc, care ar fi trebuit să asigure standardul de obiectivitate specific unei expertize.

Referitor la corespondenţa purtată între cei doi inculpaţi aflată la dosarul cauzei partea civilă a arătat că relevă, pe de o parte, faptul că inculpatul B. a dorit să se asigure înainte de efectuarea raportului de expertiză că acesta corespunde cu voinţa inculpatei A., existând practic o înţelegere cu privire la modalitatea în care vor fi calculate penalităţile şi, pe de altă parte, faptul că ambii inculpaţi au cunoscut anterior efectuării expertizei dispoziţiile Legii nr. 469/2002 care prevedeau expres plafonarea penalităţilor de întârziere la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Conivenţa dintre cei doi inculpaţi, rezultă, susţine partea civilă şi din împrejurarea că inculpatul B. a întocmit raportul de expertiză într-o singură zi şi conform indicaţiilor inculpatei A., iar aceasta din urmă "i-a asigurat" expertului suplimentarea onorariului pentru acest serviciu.

Cu privire la latura civilă a cauzei:

Partea civilă a arătat că acţiunile inculpaţilor A. şi B. au produs grave prejudicii societăţii, consecinţele negative ale acestor conduite culpabile afectând atât patrimoniul societăţii, cât şi imaginea şi credibilitatea societăţii pe piaţa de profil.

S-a solicitat în baza art. 25 alin. (1) rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., admiterea acţiunii civile şi obligarea, în solidar, a inculpaţilor la plata sumei totale de 3.680.778 RON, compusă din suma de 2.680.778 RON reprezentând daune materiale, suma de 500.000 RON reprezentând beneficiul nerealizat şi suma de 500.000 RON reprezentând daune morale produse prin infracţiunile comise de către inculpaţi.

La dosarul cauzei, partea civilă a depus la data de 09.12.2020, concluzii scrise.

Inculpatul B., în apelul formulat a criticat sentinţa instanţei de fond atât sub aspectul laturii penale cât şi sub aspectul laturii civile.

Referitor la latura penală a cauzei, inculpatul a criticat temeiul de drept al soluţie de achitare pronunţat de instanţa de fond - art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., apreciindu-se că se impune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Ca efect al pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., inculpatul a apreciat că se impunea respingerea acţiunii civile ca neîntemeiate.

În faza apelului, în faţa Înaltei Curţi, cauza a avut următoarele termene de judecată, când s-au dispus următoarele:

- 28 octombrie 2020- primul termen - cauza s-a amânat ca urmare a admiterii cererilor formulate de apărătorii aleşi ai inculpaţilor B. şi A., precum şi al părţii civile SC C. SA în vederea pregătirii apărării;

Conform dispoziţiilor art. 91 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a luat act de încetarea delegaţiilor apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelantul intimat inculpat B. (av. L.) şi intimata inculpată A. (av. M.), urmând a fi avut în vedere Protocolul încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, privind plata onorariilor apărătorilor desemnaţi din oficiu.

- 9 decembrie 2020- al doilea termen- au fost admisă, în parte, cererea de probatorii formulată apelanta parte civilă SC C. SA, după cum urmează:

- proba cu reaudierea martorilor N., O. şi P..

- proba cu înscrisuri constând în certificatul de grefă emis în Dosarul nr. x/2015 la data de 13 iulie 2015;

- 10 februarie 2021- al treilea termen- cauza s-a amânat faţă de lipsa martorului N.;

- 24 martie 2021- al patrulea termen - Înalta Curte a procedat la audierea martorei O. (declaraţie dosar instanţă);

În temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat imposibilitatea de readministrare a probei testimoniale privind audierea martorului P., imposibilitate determinată de împrejurarea că acesta are domiciliul stabilit în Elveţia, de aspectele privind situaţia medicală gravă a unui membru de familie, în raport de care, dată fiind şi situaţia pandemică, deplasarea acestuia într-un loc public şi/sau deplasarea acestuia în România, ar putea conduce la consecinţe deosebit de grave pentru un membru al familiei;

- 21 aprilie 2021- al cincilea termen - cauza s-a amânat pentru imposibilitatea de prezentare a martorului N.;

- 19 mai 2021- al şaselea termen -cauza s-a amânat pentru imposibilitatea de prezentare a martorului N.;

- 30 iunie 2021 al şaptelea termen- Înalta Curte a procedat la audierea martorului N. (declaraţie dosar instanţă)

La data de 29 septembrie 2021, intimata inculpată A. a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta.

Examinând apelurile formulate de partea civilă SC C. SA şi de inculpatul B. împotriva Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Înalta Curte, constată următoarele:

A. În apelul formulat de apelanta parte civilă SC C. SA în referire la soluţiile de achitare dispuse cu privire la inculpata A.:

I. Motive de nelegalitate:

I.1 S-a invocat nelegala compunere a completului de judecată urmarea faptului că judecătorul fondului se afla în stare de incompatibilitate, raportat la conţinutul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

S-a susţinut că incompatibilitatea judecătorului fondului rezultă din împrejurarea că a existat o relaţie de colegialitate între judecătorul fondului, doamna I., şi apărătorul ales al inculpatei A., avocat J., în sensul că ambii şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului de Proprietate Intelectuală al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat că judecătorul fondului a formulat o declaraţie de abţinere pe parcursul procesului, şi cu toate că cererea sa de abţinere a fost respinsă, motivul de incompatibilitate a existat şi are consecinţe asupra legalităţii hotărârii instanţei de fond independent de soluţia pronunţată de completul de judecată învestit cu soluţionarea declaraţiei de abţinere.

Acest caz de incompatibilitate determină nelegala compunere a completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei pe fond, nulitatea hotărârii pronunţate de către judecătorul incompatibil şi necesitatea trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea respectării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un dublu grad de jurisdicţie.

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica formulată din perspectiva următoarelor considerente:

Conform art. 68 alin. (7) C. proc. pen. "Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac."

În aceste condiţii, o asemenea încheiere are caracter definitiv.

Înalta Cure apreciază că acest motiv de apel reprezintă în realitate o critică a modului în care s-a soluţionat cererea de abţinere formulată de judecătorul fondului prin încheierea de şedinţă din data de 11.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în procedura prev. de art. 68 C. proc. pen.

Înalta Curte face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 242/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza I şi alin. (7) C. proc. pen., parag. 27 în care instanţa de contencios constituţional a arătat "(...) Curtea a reţinut că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 52 alin. (6) din C. proc. pen. din 1968, potrivit cărora "încheierea (s.n. de respingere a recuzării) poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei", în condiţiile în care actuala lege procesual penală stabileşte, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Aşadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din C. proc. pen. - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, instanţa de control constituţional nu a putut reţine că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, "odată cu sentinţa", în temeiul art. 408 alin. (2) din C. proc. pen."

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în sensul menţionat prin decizia precizată, este constantă, în mod asemănător pronunţându-se instanţa de contencios constituţional şi prin Decizia nr. 275/2018, Decizia nr. 271/2018, Decizia nr. 531/2017, Decizia nr. 651/2016).

Deşi Curtea Constituţională se referă expres la încheierea prin care se admite sau se respinge recuzarea, concluzia instanţei de contencios constituţional este pe deplin aplicabilă şi încheierii prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea întrucât art. 68 alin. (7), analizat sub aspectul constituţionalităţii, se referă atât la recuzare cât şi la abţinere.

În consecinţă, Înalta Curte, nu mai poate reanaliza în calea de atac a apelului, în condiţiile art. 408 alin. (2) C. proc. pen., temeinicia sau netemeinicia soluţiei de admitere sau de respingere a cererii de abţinere formulată de judecătorul fondului.

I.2 S-a invocat nelegalitatea Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a, urmare a nemotivării acesteia.

În susţinerea acestui motiv de apel s-a arătat că soluţia de achitare a inculpaţilor A. şi B. este bazată într-o măsură esenţială şi decisivă pe argumentele expuse de către inculpaţi, fără ca instanţa de fond să procedeze la un examen efectiv, real şi consistent al argumentelor şi elementelor de probă aduse de C. SA.

S-a reliefat că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţiile de achitare prin raportare la considerentele Deciziei nr. 405/2016 împrejurare ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de apel în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său de către instanţa de fond.

Totodată, s-a apreciat că judecătorul fondului s-a limitat la a prelua aceeaşi stare de fapt expusă de către inculpaţi, fără o cenzură proprie, fără raţionamente consecvente şi fără a ţine cont de vreunul dintre argumentele părţii civile care demonstrează fără dubiu existenţa infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.

În mod nelegal instanţa de fond s-a transformat într-o veritabilă instanţă de control constituţional faţă de aprecierile cu privire la normele privind răspunderea funcţionarilor.

S-a arătat că sentinţa cuprinde şi considerente contradictorii sau străine de obiectul cauzei.

În aprecierea părţii civile, hotărârea instanţei de fond este departe de a se alinia standardelor de calitate şi claritate a motivării - care, în speţă, pare mai degrabă o încercare de a justifica o soluţie greşită, prin argumente vădit eronate şi contradictorii.

Prin urmare, s-a apreciat că se impune desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, care este criticabilă atât sub aspectul lipsei de precizie în privinţa soluţiilor de achitare pronunţate, cât şi sub aspectul modului de soluţionare a chestiunilor complementare.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. nu stipulează soluţia desfiinţării sentinţei apelate şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată decât în cazul modalităţii de citare expuse, precum şi în cazul omisiunii pronunţării asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Cu toate acestea, atât în jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noilor coduri, cât şi în cea ulterioară acestui moment, au fost pronunţate hotărâri prin care s-a dispus desfiinţarea sau casarea cu rejudecare la instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi pentru nemotivarea hotărârii apelate sau recurate, reţinându-se încălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că părţile au dreptul de a le fi examinate efectiv argumentele şi mijloacele de probă administrate, iar motivarea trebuie să indice toate elementele de fapt şi de drept pe care judecătorul şi-a întemeiat soluţia, astfel încât justiţiabilul să poată aprecia şansele de succes la o cale de atac promovată în cauză (cauza Albina contra României şi Dumitru contra României). De asemenea, trebuie subliniată critica adusă de instanţa europeană acelor hotărâri naţionale în care instanţa internă s-a mulţumit să confirme pur şi simplu rechizitoriul, fără a examina problemele esenţiale cauzei şi fără a-şi motiva hotărârea (cauza Helle contra Finlandei sau Boldea contra României).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că, instanţa care respinge un apel poate să se mărginească la a relua motivarea instanţei de fond, admiţând o motivare sumară, atâta timp cât aceasta a atins toate punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi (cauza Helle împotriva Finlandei şi Burg contra Franţei). Per a contrario, rezultă că instanţa de control judiciar nu poate redacta o motivare sumară şi nu poate relua considerentele hotărârii instanţei de fond, dacă aceasta din urmă nu respectă condiţia vizând răspunsul la punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi, ci este obligată să redacteze, în situaţia în care soluţia este legală şi temeinică, o motivare adecvată.

Această interpretare a jurisprudenţei indicate este confirmată şi de conţinutul considerentelor cauzei Boldea împotriva României unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în speţa respectivă, petentul nu a fost judecat echitabil întrucât ambele hotărâri, atât cea a Judecătoriei cât şi cea a Tribunalului nu au fost suficient motivate: "atâta vreme cât aceasta ar putea constitui o motivare prin alipirea motivelor instanţei anterioare în sensul cauzei Helle împotriva Finlandei, ar fi necesar să existe o decizie motivată în mod detaliat şi complet a judecătoriei pentru a califica procedura iniţiată împotriva reclamantului drept echitabilă. Or, în cazul în speţă, aşa cum s-a constatat deja mai sus aceasta lipseşte."

Ca atare, conform jurisprudenţei Curţii Europene, precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în situaţia în care hotărârea instanţei de fond nu este motivată corespunzător, dar "a atins toate punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi", instanţa de control judiciar este obligată să suplinească lipsurile acesteia, iar nu să desfiinţeze şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că motivele invocate de apelanta parte civilă nu se susţin, instanţa de fond argumentând soluţia pronunţată atât din perspectiva materialului probator administrat şi analizat coroborat cât şi a dispoziţiilor legale incidente sau nu în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond face o trimitere constantă la deciziile Curţii Constituţionale din perspectiva cărora analizează dacă faptele comise de cei doi inculpaţi sunt sau nu prevăzute de legea penală.

Faptul că instanţa de fond ajunge la concluzia că faptele comise de cei doi inculpaţi nu sunt prevăzute de legea penală din mai multe puncte de vedere care, în opinia părţii civile, ar determina contradictorialitatea motivelor expuse de instanţa de fond, nu poate sta la baza unei asemenea concluzii.

Înalta Curte mai observă că partea civilă a expus, în tratarea acestui motiv de nelegalitate, critici care sunt, de fapt, motive de netemeinicie şi pe care instanţa de apel le va analiza ca atare.

II. Motive de netemeinicie

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va prezenta istoricul litigiului dintre F. SRL şi partea civilă C. SA.

Astfel, la data de 19.02.2008, F. SRL, în calitate de antreprenor general şi C. SA, în calitate de beneficiar, au încheiat contractul nr. x/19.02.2008 având ca obiect lucrări de amenajare personalizată spaţiu cu destinaţie de birouri. Valoarea contractului a fost stabilită la suma de 187.852,07 euro.

Pe parcursul derulării contractului, între părţi au apărut neînţelegeri în legătură cu executarea acestuia, C. SA refuzând recepţia parţială a lucrărilor efectuate şi plata acestora, motivat de aceea că lucrările nu au fost realizate conform celor stabilite prin contract.

La data de 13.10.2009, F. SRL a formulat o acţiune civilă împotriva C. SA prin care a solicitat instanţei de judecată obligarea C. SA la plata sumei de 100.094,47 euro fără TVA, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform contractului nr. x/19.09.2008.

Acţiunea a fost înregistrată iniţial la Tribunalul Bucureşti, iar ulterior a fost strămutată la Tribunalul Sibiu, formându-se, astfel, Dosarul nr. x/2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015, Tribunalului Sibiu a admis în parte acţiunea formulată de către F. SRL şi a dispus obligarea C. SA la plata sumei de 78.080,14 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate plus suma de 53.222,75 RON (contravaloare mochetă), precum şi la plata penalităţilor de întârziere, conform contractului încheiat între părţi, aferente sumei de 76.799,62 RON, de la scadenţă până la plata acesteia.

C. SA a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015, iar prin Decizia nr. 255/24.05.2017, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul, a dispus obligarea părţii civile C. SA, la plata către F. SRL a sumei de 47.752,84 euro (fără TVA).

Prin Decizia civilă nr. 221 din data de 01.02.2018, urmarea recursului promovat de F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus încetarea acţiunii formulate de F. în contradictoriu cu partea civilă C. SA.

După pronunţarea sentinţei civile de către prima instanţă, reprezentantul societăţii F. SRL a solicitat SCPEJ H., la data de 27.01.2016, punerea în executare silită a Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015, fiind înregistrat dosarul de executare nr. x/2016.

Executorul judecătoresc a admis cererea de executare silită, a dispus încuviinţarea executării silite, a dispus înfiinţarea popririi iniţial până la concurenţa sumei de 78.080,14 euro plus 97.964,27 RON şi, ulterior, până la concurenţa sumei de 3.838.500 euro (cu titlu de penalităţi pentru suma de 76.799,62 RON) plus 213.213,73 RON.

Prin Încheierea nr. 2/15.03.2016 pronunţată de către Curtea de Apel Alba Iulia, la solicitarea C. SA, executarea silită a sentinţei civile a Tribunalului Sibiu a fost suspendată provizoriu iar ulterior a fost suspendată de către aceeaşi instanţă prin Încheierea nr. 28/28.04.2016 până la soluţionarea apelului ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2010

Totodată, C. SA a formulat contestaţie la executare împotriva formelor de executare efectuate în Dosarul nr. x/2016 de către SCPEJ H..

Prin Încheierea nr. 6331/28.12.2016 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte, instanţa a admis contestaţia la executare formulată de C. SA, a anulat executarea silită pornită în Dosarul nr. x/2016 de către H. şi a dispus întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul obligării societăţii F. SRL la restituirea sumelor ce fuseseră executate.

Pentru a dispune astfel Judecătoria Târgovişte a reţinut următoarele:

"(...) Sentinţa civilă nr. 1074/C/2015 a fost pronunţată după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., astfel încât executarea acesteia este supusă noilor prevederi privind procedura civilă pentru că art. 5 din Legea nr. x prevede că dispoziţiile C. proc. civ. privitoare la titlurile executorii se aplică şi hotărârilor judecătoreşti sau altora înscrisuri pronunţate, ori după caz întocmite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ.

Este adevărat că art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite după intrarea acestuia în vigoare, însă art. 5 prevede că dispoziţiile C. proc. civ. privitoare la titlurile executorii se aplică şi hotărârilor judecătoreşti sau altor înscrisuri pronunţate, ori, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ.

Instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 5 pentru că, deşi procesul s-a declanşat sub imperiul vechiul C. proc. civ., executarea Sentinţei civile nr. 1074/C/2015 este supusă prevederilor noului C. proc. civ.

Chiar dacă potrivit art. 7208 din vechiul C. proc. civ. sub imperiul căruia s-a declanşat procesul civil şi s-a pronunţat sentinţa civilă în cauză era executorie, având în vedere prevederile noului C. proc. civ., rezultă că Sentinţa civilă nr. 1074/C/2015 a Tribunalului Sibiu este supusă prevederilor noului cod. Aşadar sentinţa civilă nu este o hotărâre executorie faţă de dispoziţiile art. 633 şi dispoziţiile art. 634 C. proc. civ.

În cauză sentinţa menţionată a fost atacată cu apel, apel în curs de soluţionare la Curtea de Apel Alba Iulia.

Instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 632 C. proc. civ. conform cărora "Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu".

Prin raportare la dispoziţiile legale invocate instanţa apreciind că executarea silită a fost începută fără a exista un titlu executoriu în sensul prevederilor art. 634 C. proc. civ., va anula executarea silită pornită în dosarul de executare nr. x/2016 de SCPEJ "H." şi, în temeiul dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ. va dispune întoarcerea executării silite, sens în care dispune restabilirea situaţiei anterioare prin obligarea intimatei creditoare (n.n. F. SRL) la restituirea tuturor sumelor executate, cheltuielile de executare pentru toate actele efectuate rămânând în sarcina creditorului.

Instanţa, pronunţându-se asupra lipsei caracterului executoriu al titlului ce se execută cu consecinţa anulării executării silite, nu va mai analiza actele de executare a căror anulare s-a solicitat în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2016 ce au fost conexate la prezentul dosar", (pag. 8-9 din Încheierea nr. 6331/28.12.2016).

Hotărârea Judecătoriei Târgovişte a rămas definitivă, prin respingerea apelului formulat de către F. SRL, Tribunalul Dâmboviţa reţinând prin Decizia nr. 781/14.09.2017 următoarele:

"(...) în mod corect prima instanţa a interpretat prevederile art. 5 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi contrar susţinerilor apelantei din apel, întrucât dispoziţiile art. 5 au un caracter de excepţie faţă de art. 3 din Legea nr. 76/2012 şi faţă de art. 24 C. proc. civ., fiind statuate după aceste din urmă dispoziţii şi instituind o excepţie de la regula conform căreia dispoziţiile legii noi se aplică numai proceselor şi executărilor silite începută după intrarea acesteia în vigoare. Aceste dispoziţii noi la care se referă art. 5 sunt reprezentate de art. 632 şi art. 634 C. proc. civ. şi conform acestora, executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, fiind enumerate titlurile executorii, care nu mai cuprind şi hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, care erau executorii conform art. 7208 din vechiul C. proc. civ.

Ca urmare, neexistând un titlu executoriu în temeiul art. 632 - 634 C. proc. civ. nou, aplicabil în speţă, în mod corect prima instanţă a admis contestaţia la executare şi a anulat executarea silită, din această perspectivă fiind nefondate motivele de apel invocate de apelantă, inclusiv în privinţa faptului că s-a suspendat executarea Sentinţei nr. x a Tribunalului Sibiu, de către Curtea de Apel Alba Iulia, această împrejurare neavând nicio relevanţă cu privire la interpretarea dată de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare a dispoziţiilor incidente în materie şi nelegând în niciun fel instanţa din această perspectivă." (pag. 5 din Decizia nr. 781/14.09.2017).

II.1 S-a invocat greşita achitare a inculpatei A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu constând în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu ştiinţă, în mod contrar dispoziţiilor art. 632-634 şi art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din data de 29.01.2016 a încuviinţat executarea silită a Sentinţei nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2010, deşi această hotărâre nu constituia titlu executoriu în conformitate cu normele legale şi în aceeaşi dată, prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului, cauzând o pagubă şi o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA cuantificată la 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite şi efectiv executate din patrimoniul debitorului.

În susţinerea acestui motiv de apel s-a arătat că instanţa de fond a avut în vedere doar în parte conţinutul normei de drept tranzitoriu cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., raportându-se doar la noţiunea de proces început după intrarea în vigoare a noii legi, fără să aibă în vedere faptul că norma se referă, în mod distinct, şi la executare silită.

Articolul 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că "dispoziţiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite după intrarea acestuia în vigoare".

Conform acestui text de lege, toate procesele noi, contencioase sau graţioase, şi toate executările silite pornite după intrarea în vigoare a legii noi, sunt guvernate de prevederile noii legi.

Criteriul determinării aplicabilităţii legii noi este foarte simplu: data începerii procesului civil (învestirea instanţei), în ce priveşte aplicarea normelor procesual civile pe parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti; data începerii executării silite, în ce priveşte aplicarea normelor procesual civile pe parcursul procedurii executării silite.

S-a evidenţiat că, raportat la speţă, este adevărat că procesul civil dintre F. şi C. a fost declanşat prin introducerea cererii de chemare în judecată de către F. în data de 13.10.2009, adică anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. la data de 15 februarie 2013, însă executarea silită în Dosarul nr. x/2015 a început la data de 29.01.2016 - data admiterii cererii de executare silită formulată de F. SRL -, deci, ulterior datei de 15.02.2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 134/2010 privind Noul C. proc. civ.

Pe de-o parte, instanţa de fond a reţinut că normele procesual civile aplicabile fazei executării silite sunt cele prevăzute de noul C. proc. civ., dar, în acelaşi timp, a apreciat, în mod greşit, că legea aplicabilă pentru determinarea caracterului executoriu al Sentinţei nr. 1074 din data de 15.12.2015 a Tribunalului Sibiu ar fi fost vechiul C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 7208, în condiţiile în care acest text de lege nu mai era în vigoare la data încuviinţării executării silite.

S-a subliniat că nu există nicio dispoziţie legală care să permită, într-o singură procedură, îmbinarea dispoziţiilor procesual civile aferente legii vechi şi legii noi şi că nu este posibil ca, într-o procedură de executare silită începută după intrarea în vigoare a legii noi, să fie aplicabile dispoziţiile procesual civile noi numai în ceea ce priveşte anumite elemente şi să nu se mai aplice atunci când intră în discuţie modul de determinare a caracterului executoriu al titlului ce face obiectul executării.

S-a evidenţiat că la momentul înregistrării dosarului de executare nr. x/2016 erau aplicabile dispoziţiile art. 666 C. proc. civ. (forma în vigoare la data de 27.01.2016), aspect reţinut, de altfel, şi de către instanţa de fond, potrivit cărora executorul judecătoresc avea posibilitatea respingerii cererii de încuviinţare silită dacă hotărârea, sau după caz înscrisul, nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.

S-a mai arătat, în ce priveşte existenţa titlului executoriu, că legiuitorul a prevăzut prin dispoziţiile art. 632 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. că "executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu" şi "constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare", pentru ca, prin dispoziţiile art. 633 şi art. 634 C. proc. civ., legiuitorul să enumere, în mod expres şi limitativ, care sunt hotărârile executorii şi care sunt cele definitive.

S-a concluzionat în sensul că, raportat la aceste prevederi, Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, pe care inculpata A. a pus-o în executare în mod ilegal, nu se încadra în niciuna din cele două categorii - hotărâri executorii sau definitive, fiind o hotărâre pronunţată în primă instanţă într-o acţiune în pretenţii, supusă apelului (exercitat în cauză de către SC C. SA) şi recursului (exercitat în cauză de către SC F. SRL).

S-a susţinut că sentinţa apelată a fost dată cu încălcarea autorităţii/puterii de lucru judecat a Hotărârii nr. 633/18.12.2016 a Judecătoriei Târgovişte (definitivă).

S-a menţionat că principiul res iudicata descrie puterea de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la soluţia pe care o conţine, fiind prezumată că reflectă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată, singura posibilitate de a înlătura atare prezumţie fiind reprezentată de căile extraordinare de atac.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate din perspectiva următoarelor considerente:

Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că inculpata A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu ştiinţă, în mod contrar dispoziţiilor art. 632 - 634 şi art. 666 alin. (5) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din data de 29.01.2016 a încuviinţat executarea silită a Sentinţei nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2010, deşi această hotărâre nu constituia titlu executoriu în conformitate cu normele legale şi în aceeaşi dată, prin instituirea popririi asupra conturilor debitorului a cauzat o pagubă şi o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA cuantificată la 78.080,14 euro şi 97.964,27 RON, reprezentând sumele poprite şi efectiv executate din patrimoniul debitorului.

Înalta Curte observă că Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015 a fost pronunţată la data de 15.12.2015.

După pronunţarea acestei sentinţe s-a formulat de F. SRL cerere de executare silită.

Inculpata A., în calitate de executor judecătoresc, prin încheierea din data de 29.01.2016, a încuviinţat executarea silită a Sentinţei nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2010.

SC C. SA a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015.

Prin Încheierea nr. 2/15.03.2016 pronunţată de către Curtea de Apel Alba Iulia, la solicitarea SC C. SA, executarea silită a sentinţei civile a Tribunalului Sibiu a fost suspendată provizoriu iar ulterior a fost suspendată de către aceiaşi instanţă, prin Încheierea nr. 28/28.04.2016, până la soluţionarea apelului ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2010

Înalta Curte constată că, la momentul formulării cererii de apel, atât partea civilă cât şi instanţa de judecată au apreciat că Sentinţa nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, are caracter executoriu, impunându-se, pentru a se analiza temeinicia pretenţiilor civile solicitate şi obţinute de F. SRL, suspendarea executării silite până la pronunţarea instanţei de apel.

Astfel, art. 7208 C. proc. civ. anterior stipula: "Hotărârile date în primă instanţă potrivit prevederilor prezentului capitol sunt executorii. Exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea."

Conform art. 633 noul C. proc. civ. "Sunt hotărâri executorii. 1.hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel; 2. Hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul potrivit art. 459 alin. (2)"

Stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 7208 din vechiul C. proc. civ. sau art. 633 din noul C. proc. civ. se realizează, în baza dispoziţiilor art. 24, art. 27 noul C. proc. civ., art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În măsura în care s-ar fi considerat că nu sunt incidente dispoziţiile din vechiul C. proc. civ., instanţa civilă, după formularea căii de atac a apelului, nu ar fi putut soluţiona pozitiv o asemenea cerere întrucât, raportat la dispoziţiile noului C. proc. civ., o hotărâre pronunţată în primă instanţă nu era considerată titlu executoriu, cererea fiind deci lipsită de interes.

Înalta Curte evidenţiază că litigiul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. x/2010 a fost declanşat anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., astfel încât, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 24 îi erau aplicabile dispoziţiile din vechiul C. proc. civ.

Totuşi, aceeaşi sentinţă, era considerată, urmare a începerii executării silite după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., în aceiaşi perioadă, ca neavând caracter executoriu, fiind evident, că se puteau crea confuzii în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor noului sau vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte arată că interpretarea şi aplicarea corectă a art. 3 şi urm. din Legea nr. 76/2012 trebuie să pornească de la principiul instituit de art. 24 noul C. proc. civ. potrivit cu care "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu - reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012, normă special edictată pentru conflictele de legi rezultate din intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. - este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri, în funcţie de data începerii procesului, respectiv de data începerii executării silite.

Noile reguli de drept în materie procesual civilă se determină prin raportare la data începerii procesului, respectiv a începerii executării silite întrucât, altfel legiuitorul ar fi putut dispune că în măsura în care judecata a început sub imperiul legii vechi, şi faza de executare silită este supusă aceleiaşi legi, indiferent de data începerii executării.

Procesul civil este alcătuit din două faze, judecata şi executarea silită, faze autonome, cu moment de debut diferite.

În consecinţă, stabilirea legii aplicabile se va face pentru fiecare fază a procesului civil în parte, însă, odată stabilită, va guverna respectiva fază în integralitatea sa.

În cazul judecăţii, va fi aplicabilă, exclusiv legea în vigoare la data înregistrării cererii la instanţă, conform art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

În cazul executării silite, va fi aplicabilă, exclusiv, legea în vigoare la data depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc, concluzie care se impune, prin raportare la dispoziţiile art. 622 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare.

Acest principiu a fost avut în vedere de Judecătoria Târgovişte prin Încheierea nr. 6331/28.12.2016, încheiere rămasă definitivă prin Decizia nr. 781/14.09.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Înalta Curte face trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17.02.2021 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. este neconstituţională şi a statua, în considerente că instanţa penală nu poate ignora autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele civile.

Astfel, în parag. 45 se arată că (...) "întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil." iar în parag. 46 se subliniază că (...):"nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Prin aceiaşi decizie, în parag. 47, Curtea Constituţională a reliefat că "Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare".

Totodată, concluzionând, instanţa de contencios constituţional a arătat în parag. 48 că (...) "nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso)."

Înalta Curte subliniază că revine instanţei penale rolul de a stabili, dacă în contextul concret, pe baza materialului probator administrat în cauză, aplicarea eronată a dispoziţiilor civile într-un litigiu civil întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu sau eroarea de interpretare nu are valenţe penale, ci civile, soluţionabilă prin exercitarea căilor de atac specifice procedurii civile.

Altfel spus, sunt frecvente interpretările diferite ale unor dispoziţii legale şi care determină declanşarea unor litigii având ca obiect contestaţii la executare, fără a se putea ajunge la concluzia că orice aplicare eronată, greşită a unei dispoziţii legale realizează şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 297 C. pen.

Rămâne de analizat dacă inculpata a ştiut că încalcă dispoziţiilor legale care reglementează procedura de executare silită, că această încălcare va produce o vătămare a intereselor legale ale părţii civile şi a urmărit sau acceptat producerea acestui rezultat.

Astfel, este necesar a se reţine, pentru angajarea răspunderii penale, că inculpata, deşi cunoştea neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a aprecierii potrivit cu care caracterul executoriu al Sentinţei nr. 1074 trebuia stabilit în conformitate cu dispoziţiile vechiul C. proc. civ., a pronunţat încheierea din data de 29.01.2016 prin care s-a dispus începerea executării silite, deşi, în accepţiunea noului C. proc. civ., aplicabil executării silite, sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Sibiu nu constituie titlu executoriu.

Înalta Curte consideră că în formarea unei asemenea convingeri este necesară identificarea şi probarea, în mod neechivoc, a unor elemente în raport de care procesul cognitiv al inculpatei, în baza căruia a dat o anumită interpretare dispoziţiilor legale, a fost alterat, în mod intenţionat, în scopul favorizării creditorului şi producerii unei pagube debitorului.

Înalta Curte constată că nici organul de urmărire penală şi nici partea civilă nu au identificat şi nu au probat acele elemente în raport de care să se aprecieze în sensul mai sus menţionat, astfel încât soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond apare ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 potrivit cărora "infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu."

Totodată, din perspectiva considerentelor aceleiaşi decizii, instanţa penală, pentru a dispune condamnarea pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este obligată să să ia în considerare că "în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea reţine că din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală".

Înalta Curte arată că Încheierea nr. 6331/28.12.2016 a Judecătoriei Târgovişte şi Decizia nr. 781/14.09.2017 a Tribunalului Dâmboviţa au fost pronunţate la date mult ulterioare începerii executării silite, respectiv 29.01.2016, astfel încât nu au putut fi avute în vedere în procesul deliberativ al inculpatei.

De asemenea, din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpata a procedat în mod identic şi în alte 34 de dosare de executare silită, aspect care dovedeşte că, la nivel de aplicare a legii, practica sa era constantă, nefiind interpretată în mod greşit legea, cu titlu de excepţie, numai în dosarul execuţional al părţii civile sau în cadrul unui număr redus de dosare, care să înlăture concluzia de practică constantă.

Totodată, Înalta Curte evidenţiază că nu a fost identificat vreun dosar execuţional instrumentat de inculpată, din aceiaşi perioadă, în care aceasta, într-o situaţie similară, să interpreteze în mod diferit dispoziţiile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 76/2012 în ceea ce priveşte aplicarea în timp a noului sau vechiul C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte evidenţiază că toate actele de executare silită sunt anterioare încheierii nr. 2/15.03.2016 pronunţată de către Curtea de Apel Alba Iulia, prin care executarea silită a sentinţei civile a Tribunalului Sibiu a fost suspendată provizoriu precum şi încheierii nr. 28/28.04.2016 pronunţată de aceiaşi instanţă prin care s-a suspendat executarea până la soluţionarea apelului ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2010, inculpata conformându-se, la momentul pronunţării acestora, dispoziţiilor prin care s-a dispus suspendarea executării silite.

Mai constată Înalta Curte că în procesul de mediere, reprezentanţii debitorului nu au invocat aplicabilitatea dispoziţiilor noului C. proc. civ. în stabilirea caracterului executoriu al titlului în baza căruia s-a declanşat executarea, contestaţia la executare fiind formulată după ce inculpata, prin încheierea din data de 19.02.2016, a stabilit că suma totală pe care o are de achitat debitorul cu titlu de creanţă şi cheltuieli de executare este de 3.838.500 euro, urmare a calculării de penalităţi de întârziere în baza clauzelor contractuale şi a Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2010.

Sub aspect probatoriu, instanţa de apel invocă declaraţiile martorilor O., director financiar la acea dată, şi N., directorul societăţii debitoare, care au susţinut că litigiul pe executare s-a declanşat la momentul în care, după ce s-a efectuat o primă plată, s-au calculat penalităţi de întârziere într-un cuantum nejustificat şi nelegal şi că discuţiile cu executorul judecătoresc au vizat doar modul nelegal de calcul al penalităţilor de întârziere.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că la momentul declanşării executării silite aplicarea în timp a dispoziţiilor C. proc. civ. era neclară intervenindu-se, prin pronunţarea de Curtea Constituţională a Deciziei nr. 895/2015, care a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 666 din noul C. proc. civ., decizie urmată de adoptarea O.U.G. nr. 1/2016 din 04.02.2016, act normativ impus tocmai de lipsa unor norme specifice privind competenţa şi procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţele judecătoreşti.

În deplin acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reliefează împrejurarea că şi ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015, contestaţiile la executare judecate pe noul C. proc. civ., având ca obiect titluri emise conform vechiul C. civ., au primit soluţii diferite, aspect confirmat de faptul că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 77/2017 s-a intervenit pentru uniformizarea practicii judiciare.

S-a criticat de partea civilă faptul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut, cu privire la cheltuielile de înregistrare şi formare a dosarului de executare nr. x/2016 avansate de F. SRL anterior înregistrării cererii de executare silită sau efectuării oricărui act de executare, faptul că acestea reprezintă o cheltuială a executorului judecătoresc, ca element component al onorariului său.

S-a arătat că, potrivit art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, "La stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea şi valoarea actului, precum şi răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit.

S-a susţinut că, practic, cheltuielile executorului judecătoresc, care includ printre altele şi cheltuieli de înregistrare şi de formare a dosarului de executare, fac parte integrantă din onorariul perceput de către acesta.

Onorariul executorului judecătoresc reprezintă un element din sfera cheltuielilor de executare şi este prevăzut, sub aspectul naturii juridice şi al cuantumului minimal şi maximal, în art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a susţinut că onorariul executorului judecătoresc nu poate fi perceput în lipsa deschiderii dosarului de executare silită, astfel că încasarea unei sume anterior acestui moment este nejustificată.

Totodată, s-a învederat că operaţiunea de stabilire a cuantumului acestor sume este obligatorie, se efectuează de către executorul judecătoresc şi se consemnează într-un proces-verbal şi că a această operaţiune nu presupune plata niciunui tarif suplimentar, sub forma vreunui onorariu sau alt gen de cheltuieli, executorul judecătoresc fiind obligat la aceasta în virtutea atribuţiilor sale de serviciu.

S-a reliefat că onorariul executorului este perceput pentru întreaga activitate de executare silită, ca serviciu public, nefiind susceptibil de divizare, iar costul actelor de executare este inclus în onorariul său, în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin O.M.J. nr. 210/2001, modificările şi completările ulterioare şi în coordonatele stabilite de art. 670 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază critica ca neîntemeiată, din perspectiva următoarelor considerente:

Astfel, potrivit art. 670 alin. (3) C. proc. civ., în sfera cheltuielilor de executare sunt incluse următoarele tipuri de cheltuieli: 1.taxele de timbru necesare declanşării executării silite; 2. onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii; 3. onorariul avocatului în faza de executare silită; 4. onorariul expertului, al traducătorului şi al interpretului; 5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicităţii procedurii de executare silită şi cu efectuarea altor acte de executare silită;6. cheltuielile de transport; 7. alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfăşurării executării silite.

Onorariul executorului judecătoresc reprezintă un element din sfera cheltuielilor de executare şi este prevăzut, sub aspectul naturii juridice şi al cuantumului minimal şi maximal, în art. 39 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în anexa nr. 1 a O.M.J. nr. 2550/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub aspectul naturii juridice, este fără echivoc faptul că onorariul executorului judecătoresc este un drept corespunzător serviciului prestat, fiind definit astfel chiar de art. 39 alin. (1) din lege, dar şi de art. 55 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

Acest drept subiectiv trebuie exercitat cu bună credinţă, cu respectarea legii şi numai în limitele stabilite de art. 39 alin. (1) lit. a) - d) din Lege şi ale anexei nr. 1 a O.M.J. nr. 2550/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu prevederile art. 55 alin. (3) din Regulament, respectiv tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea şi valoarea actului, precum şi răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit

În acest context, este de precizat că la stabilirea onorariului executorului judecătoresc, în limitele arătate, acesta trebuie să aibă în vedere criteriile prevăzute la art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a legii.

Înalta Curte arată că nicio dispoziţie legală nu interzice plata unui avans minim de onorariu, apreciat în concret, prin raportare la valoarea creanţei, înainte de declanşarea executării silite, mai exact până la momentul comunicării primului act de executare.

Înalta Curte evidenţiază că prin art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, legiuitorul a impus interdicţia condiţionării punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată şi integrală a onorariului, în condiţiile în care nu se poate aprecia la momentul pornirii executării silite că obligaţia prevăzută în titlul executoriu va fi realizată în integralitatea sa. Per a contrario, interdicţia nu vizează plata unui avans rezonabil din cuantumul onorariului necesar pornirii activităţii de executare silită.

Partea civilă a formulat şi critica potrivit cu care, în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut că inculpata a grăbit procedura de executare silită raportat la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 895/2015, prima instanţă reţinând, în mod eronat, că încuviinţarea executării silite în Dosarul nr. x/2016 fusese dispusă ulterior pronunţării deciziei Curţii dar anterior motivării acesteia, astfel încât inculpata nu avea cum să cunoască considerentele deciziei.

În acest sens s-a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 895/2015 a fost pronunţată la data de 17.12.2015 şi publicată la data de 04.02.2016.

Totodată, s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a analizat probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei şi care confirmau faptul că toată procedura de executare silită instrumentată de către inculpata A. în Dosarul nr. x/2016 s-a desfăşurat cu rapiditate, în mod deliberat.

Practic, la momentul încuviinţării executării silite, 29.01.2016, Curtea Constituţională se pronunţase, admiţând excepţia de neconstituţionalitate şi constatând că dispoziţiile art. 666 din C. proc. civ. sunt neconstituţionale, acest articol fiind chiar cel care conferea competenţa executorului de a încuviinţa executarea silită.

S-a arătat că, încă de la debutul executării silite, inculpata A. a întocmit în aceeaşi zi (29.01.2016) mai multe acte de executare cunoscând că anterior emiterii acestora, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 895/17.12.2015, constatase neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 666 din noul C. proc. civ., fiind evident că urma ca această decizie să fie publicată în Monitorul Oficial şi că intervenţia legislativă, conformă celor statuate de Curtea Constituţională, urma să aibă loc.

Partea civilă a precizat că inculpata, deşi cunoştea lipsa caracterului executoriu al Sentinţei civile nr. 1074/15.12.2015 precum şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale, a dispus încuviinţarea executării silite la data de 29.01.2016 şi a emis mai multe acte de executare, tocmai pentru că ştia, astfel cum a recunoscut, că, pe de o parte, care este stadiul litigiului civil, iar pe de altă parte, că definitivarea procesului ar fi presupus o perioadă lungă de timp (hotărârea definitivă a Curţii de Apel Alba Iulia fiind pronunţată abia în anul 2017) şi implicit pierderea competenţei sale de a încuviinţa executarea silită ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/17.12.2015 în Monitorul Oficial.

S-a concluzionat că indiferent de faptul că la momentul încuviinţării executării silite, 29.01.2016, motivarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 895/2015 nu fusese publicată în Monitorul Oficial, acţiunile inculpatei confirmă că aceasta cunoştea dispozitivul acestei decizii sau cel puţin Decizia anterioară a Curţii Constituţionale a României nr. 480/31.03.2009 prin care Curtea sancţionase neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 3731 din vechiul C. proc. civ., în sensul eliminării încuviinţării executării silite de către instanţa de judecată prin înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti asupra începerii acestei proceduri.

S-a considerat că decizia era una extremă, iar nu interpretativă, astfel că nu avea nicio relevanţă motivarea.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României, "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." iar potrivit alin. (4) "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (...). Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."

În consecinţă, o decizie a Curţii Constituţionale îşi produce efecte de la data publicării deciziei motivate în Monitorul Oficial, dată până la care, actele îndeplinite în baza dispoziţiilor legale supuse controlului de constituţionalitate, au caracter legal.

Este evident că inculpata nu putea anticipa data la care se va publica decizia Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, certe fiind doar termenele prevăzute de procedura execuţională şi caracterul de celeritate care o caracterizează.

Astfel, potrivit art. 666 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data la care a fost sesizat SCPEJ H. " cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei" dispoziţie legală care impune ca, în acest termen, executorul judecătoresc să se pronunţe asupra încuviinţării executării silite, astfel încât, aparenta grabă invocată de partea civilă şi care ar proba reaua credinţă a inculpatei este, în realitate, o obligaţie legală.

Totodată, Înalta Curte observă că abia în luna februarie 2016 a fost adoptat actul normativ care a modificat, urmare a acestei decizii, competenţa şi normele de procedură execuţională.

În ceea ce priveşte critica potrivit cu care partea civilă C. SA nu a primit încheierea de încuviinţare a executării silite, titlul executoriu şi adresa de înfiinţare a popririi, aflând despre executarea silită ce se desfăşura împotriva sa la momentul în care au fost blocate conturile societăţii, urmare a faptului că acele acte au fost depuse în cutia poştală, nicio persoană din partea SC C. SA nefiind de faţă pentru a semna de primire, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată.

S-a reliefat de partea civilă că, abia la data de 05.02.2016, SCPEJ H. au comunicat martorei K., reprezentantul convenţional al părţii civile, prin e-mail, actele emise la data de 29.01.2016, aspecte care confirmă că inculpata A. a acţionat în mod deliberat, în sensul grăbirii procedurii.

Potrivit art. 672 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 29.01.2016 " Comunicarea actelor de procedură în cadrul executării silite se poate face de către executorul judecătoresc fie personal, fie prin intermediul agentului său procedural, iar, dacă aceasta nu este posibilă, potrivit dispoziţiilor legale privind citarea şi comunicarea actelor de procedură, care se aplică în mod corespunzător. Dovada comunicării prin agent procedural are aceiaşi forţă probantă cu dovada comunicării efectuate de către executor însuşi."

În raport de aceste dispoziţii legale, atâta timp cât comunicarea actelor de executare nu s-a realizat de către inculpată, nu se poate interpreta că modul în care s-a realizat comunicarea actelor de executare poate fi imputat inculpatei sau că ar constitui o dovadă a relei credinţe şi intenţiei acesteia ca, prin încălcarea dispoziţiilor legale care reglementa procedura execuţională, să producă o pagubă societăţii debitoare sau o vătămare a intereselor legale ale acesteia.

În mod greşit instanţa de fond a argumentat înlăturarea caracterului abuziv al modului în care a acţionat inculpata în ceea ce priveşte înfiinţarea popririi, cât şi numirea unui expert, în aceeaşi zi cu încuviinţarea executării silite, întrucât C. proc. civ. nu reglementează un termen în acest sens, în mod evident organul de executare ţinând cont de caracteristica procedurii de executare silită, care prin excelenţă se caracterizează prin urgenţă.

Se evidenţiază însă că raţionamentul instanţei de fond nu a fost similar şi atunci când a fost adusă în discuţie acuzaţia referitoare la faptul că inculpata a dispus desfiinţarea popririi la un interval de timp nejustificat faţă de momentul achitării integrale a obligaţiilor din titlul executoriu.

În acest sens s-a arătat că deşi partea civilă a achitat în integralitate obligaţiile instituite de către inculpată prin adresa de poprire din 29.01.2016, la data de 05.02.2016 şi a solicitat, în aceeaşi zi, ridicarea popririi înfiinţate, inculpata a dispus desfiinţarea popririi abia la data de 08.02.2016 fiind evident că inculpata a acordat o atenţie deosebită doar în cazul actelor de executare efectivă, iar nu şi atunci când s-a pus problema sistării acestora.

Înalta Curte apreciază critica ca neîntemeiată întrucât nu s-au precizat şi nu au fost identificate dispoziţiile legale care au fost încălcate de inculpată în procedura execuţională relativ la împrejurarea că, în aceiaşi zi s-a dispus încuviinţarea executării silite, înfiinţarea popririi şi s-a desemnat expertul care urma să calculeze suma efectiv datorată în baza titlului executoriu.

De altfel, se observă că, întreaga procedură care reglementează executarea silită prevede termene foarte scurte pentru efectuarea actelor de executare.

Astfel, potrivit art. 666 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data la care a fost sesizat SCPEJ H. " cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei" dispoziţie legală care impune ca, în acest termen, executorul judecătoresc să se pronunţe asupra încuviinţării executării silite, astfel încât, aparenta grabă invocată de partea civilă şi care ar proba reaua credinţă a inculpatei constituie, în realitate, o obligaţie legală.

Totodată, raportat la faptul că dovada achitării debitului a ajuns la sediul executorului judecătoresc într-o zi de vineri, după care au urmat două zile nelucrătoare, nu se precizează de partea civilă când trebuia inculpata să dispună ridicarea popririi pentru a da dovadă de aceiaşi celeritate.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte îşi însuşeşte, întru totul, motivarea instanţei de fond.

S-a criticat şi faptul că, instanţa de fond nu a luat în considerare că partea civilă, prin adresa nr. x/18.02.2016, a învederat inculpatei A. faptul că a înregistrat pe rolul instanţelor mai multe acţiuni prin care a solicitat încetarea de îndată a oricăror acte de executare silită întrucât acestea sunt lipsite de orice temei legal, fără ca inculpata, luând cunoştinţă de aceste sesizări, să dispună încetarea executării, astfel încât, în acest mod, s-au produs vătămări drepturilor şi intereselor societăţii C., executarea silită continuând a se desfăşura cu încălcarea normelor legale.

Apelanta parte civilă solicită să se ia în considerare, în aprecierea relei credinţe, faptul că, ulterior desfiinţării titlul executoriu şi anulării executării silite, în mod contrar dispoziţiilor art. 703 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., inculpata nu a închis dosarul de executare silită.

S-a criticat că, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că, prin încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la instituirea popririi asupra conturilor societăţii, nu s-ar fi cauzat o pagubă acesteia.

S-a susţinut că, prin instituirea popririi asupra conturilor societăţii, SC C. SA nu şi-a putut desfăşura activităţile comerciale în mod normal, situaţie care s-a prelungit până la momentul achitării integrale a sumei pentru care s-a instituit măsura şi s-a dispus de către executor ridicarea popririi.

Totodată, s-a reliefat că paguba produsă prin încuviinţarea executării silite de către inculpată s-a concretizat şi prin plata unor sume, nu ca o modalitate de recunoaştere şi achitare a unei datorii ci, exclusiv, pentru a debloca conturile poprite - aspect confirmat prin declaraţiile martorilor, pe care însă instanţa de fond nu le-a luat în considerare la soluţionarea cauzei.

Se consideră că nu poate fi primită susţinerea instanţei de fond conform căreia inculpata nu a cauzat o pagubă şi o vătămare a drepturilor părţii civile SC C. SA deoarece conturile bancare ale acesteia erau deja afectate de o altă indisponibilizare, rezultată din măsura sechestrului asigurător dispus în materie penală de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti la data de 24.06.2015, în Dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 129.343.768 RON.

Se apreciază de partea civilă că această afirmaţie nu are nicio relevanţă din perspectiva existenţei infracţiunii de abuz în serviciu, pentru că luarea unei măsuri asigurătorii în cursul unui proces penal nu presupune executarea măsurii respective, comparativ cu situaţia măsurilor adoptate în cursul procedurii de executare silită, unde aşa cum s-a întâmplat şi în prezenta cauză, sumele au fost executate de către inculpată.

Mai mult, s-a arătat că organele de urmărire penală au dispus prin Ordonanţa nr. x/P/2014 instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului şi a popririi pe sumele de bani deţinute la banca Transilvania de către SC C., data emiterii acestei ordonanţe fiind 03.05.2017, la circa 1 an şi jumătate de la demararea procedurii de executare silită de către inculpata A., respectiv 29.01.2016.

Referitor la această critică, Înalta Curte consideră, raportat la concluzia că fapta inculpatei, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare, nu este prevăzută de legea penală şi aceasta în baza argumentelor mai sus prezentate, independent de producerea sau nu a unei pagube, că devine inutilă analiza existenţei acestui element de tipicitate al infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen.

II.2 S-a invocat greşita achitare a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu constând în aceea că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului SC C. SA, cu ştiinţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 625 alin. (1), art. 628 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, inculpata A. a dispus prin încheierea din data de 19.02.2016, că suma totală pe care o are de achitat debitorul cu titlu de creanţă şi cheltuieli de executare este de 3.838.500 euro plus 213.213,73 RON, prin aceasta cauzând atât o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin instituirea popririi din data de 24.02.2016 până la concurenţa acestei sume de bani, cât şi o pagubă concretizată în sumele consemnate şi efectiv executate din patrimoniul persoanei vătămate - în cuantum de 19.613,47 RON. În susţinerea cestui motiv de apel s-a arătat că la data încheierii contractului dintre SC C. SA şi F. SRL era în vigoare Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Potrivit art. 1 alin. (1), această lege "se aplică tuturor contractelor încheiate pentru realizarea actelor de comerţ de către agenţii economici comercianţi - persoane juridice şi comercianţi - persoane fizice, indiferent de forma de proprietate".

Acelaşi act prevedea în cuprinsul art. 4 alin. (3) că "totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul".

Legea nr. 469/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 246/2009, fapt care însă nu influenţează aplicabilitatea dispoziţiilor antemenţionate, având în vedere că, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus prevederilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Or, contractul nr. x dintre F. SRL şi SC C. SA a fost încheiat la data de 19.09.2008, fiindu-i, deci, aplicabile normele cuprinse în Legea nr. 469/2002.

Nu există nicio normă contractuală care să înlăture de la aplicare dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Faţă de acestea, în condiţiile în care nici art. 6.1 sau art. 6.2 din contractul încheiat între F. SRL şi SC C. SA şi nicio altă clauză contractuală nu prevedea în mod expres posibilitatea ca penalităţile specificate să poată depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, este evident că la momentul calculării penalităţilor erau aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei de fond potrivit cu care nu ar exista latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu imputate inculpatei în ceea ce priveşte neaplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 întrucât doar părţile pot determina în mod liber efectele contractelor pe care le încheie şi această libertate nu are alte limite, decât prescripţiile prohibitive şi imperative ale legii, nu poate fi primit.

Se relevă că, în situaţia de faţă erau aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 care instituiau plafonarea penalităţilor de întârziere la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Din cuprinsul acestui text de lege rezultă că legiuitorul a prevăzut, pentru a nu se proceda la limitarea cuantumului sumei datorate cu titlu de penalităţi, ca părţile să insereze în contract o prevedere clară din cuprinsul căreia să rezulte intenţia neîndoielnică a acestora de a nu limita cuantumul penalităţilor la cuantumul debitului principal. Or, o astfel de prevedere nu a fost prevăzută în contractul nr. x/19.09.2008.

Se consideră că nu poate fi primit nici cel de-al doilea argument prezentat de instanţa de fond în susţinerea soluţiei de achitare a inculpatei A..

Astfel, s-a arătat de instanţa de fond că inculpata nu avea posibilitatea de a aplica dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 în raport de prevederile art. 713 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie, motive de fapt sau de drept, pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă. (...).

În mod nelegal instanţa de fond a înlăturat aplicabilitatea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 112/2011, potrivit căreia, "nu există niciun temei legal care să prevadă că aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 se poate face doar în faţa instanţelor de judecată, într-o procedură contradictorie".

Partea civilă arată că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile procesual civile potrivit cărora executorului judecătoresc îi revenea obligaţia ca, în cazul în care, prin titlul pus în executare, nu erau prevăzute cuantumul penalităţilor sau oricăror alte accesorii ale debitului principal, acestea trebuiau să fie stabilite de organul execuţional cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale incidente.

Se consideră că, în situaţia de faţă, nu există niciun dubiu că inculpata A. a cunoscut aceste aspecte, fiind informată în acest sens inclusiv de către reprezentanţii SC C., în repetate rânduri şi prin mai multe modalităţi, (adrese, rapoarte de expertiză, jurisprudenţă în materie etc.) anterior emiterii încheierii din 19.02.2016 prin care inculpata a stabilit cuantumul penalităţilor de întârziere cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

În mod greşit a apreciat instanţa de fond, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 625 alin. (1) şi art. 628 alin. (2) C. proc. civ., că şi această acuzaţie ar fi nefondată, întrucât nu ar exista nicio dispoziţie legală care să interzică desemnarea unui expert de către executorul judecătoresc.

Partea civilă precizează că ceea ce i se impută inculpatei este faptul că a nesocotit prevederile art. 628 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cu care "în cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate ori acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, care se cuvin creditorului, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii."

S-a reliefat că această operaţiune nu presupune plata niciunui tarif suplimentar, sub forma vreunui onorariu sau alt gen de cheltuieli, executorul judecătoresc fiind obligat la aceasta în virtutea atribuţiilor sale de serviciu.

Apelanta parte civilă consideră că inculpata nu şi-a îndeplinit această atribuţie pe care a delegat-o unui expert contabil, respectiv inculpatului B., stabilind astfel costuri suplimentare în sarcina societăţii, cheltuieli suplimentare reprezentate de onorariul expertului.

S-a susţinut de partea civilă că încheierea executorului judecătoresc prin care s-au calculat penalităţile datorate de societatea debitoare reprezintă titlu executoriu potrivit art. 638 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel încât, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 895/2015 şi adoptarea O.U.G. nr. 1/2016, executarea încheierii din data de 19.02.2016 era condiţionată de obţinerea, în prealabil, a încuviinţării executării silite în baza acestui titlu de către instanţa de judecată conform art. 666 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat.

Se apreciază că încuviinţarea executării silite iniţiale, dispusă de inculpată, nu se putea extinde şi asupra titlurilor executorii emise ulterior în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.

S-a criticat de partea civilă şi concluzia instanţei de fond conform căreia prin fapta inculpatei s-ar fi cauzat o pagubă în sumă de 19.613,47 RON şi că aceasta ar fi insuficientă pentru a caracteriza fapta inculpatei ca întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen.

S-a precizat de partea civilă că, urmarea imediată a acestei infracţiuni s-a concretizat atât în vătămarea drepturilor şi intereselor societăţii C. SA, cât şi în producerea unei pagube.

Astfel, prin instituirea popririi până la concurenţa sumei de 3.838.500 euro, plus 213.213,73 RON, societatea a fost în imposibilitate de a dispune cu privire la sumele din cont prezente sau viitoare, actul în sine, prin natura sa, blocând activitatea financiară şi comercială a societăţii, iar cuantumul exorbitant al sumelor poprite provocând o destabilizare ireversibilă a activităţii societăţii.

Se arată că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi declaraţiile martorilor N. - director general al societăţii la momentul respectiv, O. - director financiar al societăţii -, P. - director de investiţii -, s-a probat că instituirea popririi a avut un impact puternic în relaţia societăţii cu băncile, partenerii de afaceri, cu salariaţii, cu furnizorii şi cu investitorii instituţionali.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca nefondate din perspectiva următoarelor considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 469/2002:

Alin. (1) "În contractele încheiate, părţile pot prevedea ca, în cazul neîndeplinirii până la scadenta sau până la un alt termen convenit a obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1), debitorii sa plătească, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadentei."

Alin. (2) " În contractele comerciale dintre părţile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităţilor contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, se pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totala sau parţială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii."

Alin. (3) "Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul."

Dispoziţiile legale mai sus menţionate au fost valorificate la încheierea contractului nr. x/19.09.2008 (nr. x/19.09.2008) între SC F. SRL, în calitate de antreprenor general şi SC C. SA, în calitate de beneficiar.

Astfel, în art. 6.1 din Capitolul VI "răspunderea contractuală": "pentru sumele datorate şi neachitate la termen, beneficiarul va plăti penalităţi de 1000 euro pentru fiecare zi de întârziere de la scadenţă în primele 15 zile de întârziere, respectiv 1500 de euro pentru fiecare zi de întârziere ulterioară primelor 15 zile şi până la încasarea efectivă a sumei" aceeaşi obligaţie de plată, în acelaşi cuantum şi în aceleaşi condiţii, este prevăzută în mod corespunzător şi în cazul nerespectării termenului contractual de către antreprenorul general SC F. SRL.

Înalta Curte observă că prin Sentinţa civilă nr. 1074 din 15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu a fost obligată pârâta SC C. SA la plata penalităţilor de întârziere conform contractului încheiat între părţi, aferente sumei de 76.799,62 RON, de la scadenţă până la plata acesteia.

Astfel, sintagma "până la plata acesteia" conduce la concluzia că, pe toată perioada în care obligaţiile nu se execută, se vor plăti penalităţile stabilite prin contract.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că inculpatei i s-a prezentat un contract, în care, în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, părţile au stabilit obligaţia reciprocă ca, în situaţia neexecutării obligaţiilor pe care le aveau, să calculeze şi să plătească, în condiţiile stabilite prin contract, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere.

Textul legal menţionat stabileşte o regulă, respectiv că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, dar şi o excepţie, respectiv situaţia în care, părţile au stipulat, prin contract, contrariul, această excepţie fiind valorificată prin prevederea unei clauze penale în art. 6.1 din capitolul VI "răspunderea contractuală".

Totodată, i s-a prezentat inculpatei şi Sentinţa civilă nr. 1074 din 15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu prin care pârâta SC C. SA a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere conform contractului încheiat între părţi.

Spre deosebire de C. civ. anterior care nu prevedea posibilitatea judecătorului de a interveni în convenţia părţilor, noul C. civ., prin art. 1538 reglementează această posibilitate.

Astfel, din art. 1538 C. civ. se deduce regula potrivit căreia, în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract.

De la această regulă, legiuitorul a dispus două excepţii: 1. reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului; 2. reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanţa constatând că penalitatea este mult disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

Un prim aspect care trebuie subliniat este faptul că, numai instanţa de judecată, în cazul unui litigiu între părţi, poate interveni în scopul reducerii penalităţilor la care părţile s-au obligat, cu menţiunea că ambele excepţii rămân la aprecierea instanţei, aceasta nefiind obligată să procedeze la reducerea penalităţilor.

Prima excepţie reprezintă o reiterare a art. 1070 coroborat cu art. 1.101 din vechiul C. civ.

Cu privire la a doua excepţie de la regula enunţată, art. 1.541 alin. (1) lit. b) noul C. civ. prevede că instanţa poate reduce penalitatea în mod excepţional, atunci când este mult disproporţionată faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar alin. (2) stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuşi, să rămână superioară obligaţiei principale.

Totodată, art. 1538 alin. (4) prevede: creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Potrivit art. 6 alin. (2) din noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor." În aceeaşi ordine de idei, art. 115 din legea de punere în aplicare prevede: "clauza penală convenită după intrarea în vigoare a C. civ. produce efectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii obligaţiei principale."

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp şi a neretroactivităţii acesteia s-a ridicat problema dacă soluţia oferită de noul C. civ. poate fi aplicată şi pentru situaţiile născute anterior şi fără a se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi.

S-a ajuns la concluzia că, după intrarea în vigoare a noului C. civ. pot fi cenzurate penalităţile stabilite în conformitate cu vechiul C. civ. însă numai în baza unor argumente deduse din vechea reglementare.

Ceea ce doreşte Înalta Curte să sublinieze este faptul că anterior intrării în vigoare a noului C. civ. nu exista posibilitatea intervenţiei instanţei de judecată în convenţia părţilor, cu atât mai puţin nu exista această posibilitate în privinţa executorului judecătoresc.

Totodată, noul C. civ. reglementează posibilitatea intervenţiei asupra clauzei penale însă, această posibilitate este recunoscută doar instanţei de judecată, fiind exclusă intervenţia executorului judecătoresc.

În consecinţă, în deplin acord cu instanţa de fond, cu această motivare, Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât, clauza penală, în condiţiile stipulate prin convenţia părţilor, nu a fost redusă, plafonată sau anulată de instanţa de judecată iar părţile nu au renegociat asupra acesteia, executorul judecătoresc era obligat, în baza contractului dintre părţi şi a Sentinţei civile nr. 1074 din 15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu, să calculeze penalităţile şi să le considere datorate de partea civilă.

Important este şi faptul că noul C. civ. nu prevede vreo limită, prag al penalităţilor de întârziere care pot fi solicitate prin convenţia părţilor.

Înalta Curte subliniază că penalităţile de întârziere nu au fost calculate în baza unui text de lege abrogat ci a contractului părţilor, părţi care au inserat în contract o clauză în baza unei legi în vigoare la momentul la care a intervenit acordul de voinţă, contract care a devenit legea părţilor.

Modificarea sau abrogarea unui act normativ nu implică, în mod automat, şi modificarea convenţiei părţilor, întrucât, în acest mod, s-ar aduce o atingere gravă securităţii circuitului civil.

Este de menţionat şi atitudinea părţii civile, manifestată expres în faţa Tribunalului Sibiu prin care a solicitat, prin cerere reconvenţională, în analiza propriilor pretenţii împotriva SC F., aplicarea clauzelor contractului şi totodată, deşi avea posibilitatea, conform dispoziţiilor noului C. civ., nu a solicitat reducerea cuantumului penalităţilor.

Referitor la Decizia nr. 112/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Înalta Curte evidenţiază că în considerentele acestei decizii nu s-au reţinut aspecte contrare celor reliefate prin prezenta decizie.

Astfel, se menţionează că "În mod corect a reţinut instanţa de apel că art. 6 Cap. IV din contractul de antrepriză reprezintă o clauză penală care obligă beneficiarul să plătească penalităţi de întârziere în cazul neplăţii la termen a lucrărilor, fără însă a se putea înţelege din formulare că nu ar fi aplicabilă limitarea penalităţilor la suma asupra căreia este calculată aşa cum impune Legea nr. 469/2002."

În consecinţă, motivul respingerii recursului a fost determinat de faptul că, în convenţia părţilor, nu s-a stipulat că penalităţile ar putea depăşi cuantumul debitului principal datorat şi, în nici un caz că nu s-ar fi putut calcula asemenea penalităţi care să depăşească nivelul debitului datorat.

Înalta Curte subliniază că în contractul intervenit între societatea parte civilă şi SC F., formularea este diferită, în sensul că se prevede expres plata de penalităţi până la executarea obligaţiei.

Relevant este faptul că instanţa civilă a concluzionat că "aspectul abrogării Legii nr. 469/2002 prin Legea nr. 246/2009 la data de 3 iulie 2009, conform principiului neretroactivităţii legii civile, această din urmă lege nu are efecte asupra raporturilor juridice dintre părţi născute anterior intrării sale în vigoare."

Este fără echivoc faptul că instanţa supremă a stabilit că abrogarea Legii nr. 469/2002 nu are efecte asupra raporturilor juridice dintre părţi care s-au născut anterior, şi aceasta în baza principiului neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond apreciază ca neîntemeiată şi critica potrivit cu care inculpata A. ar fi încălcat dispoziţiile art. 625 alin. (1) şi art. 628 alin. (2) C. proc. pen. prin aceea că ar fi delegat operaţiunea de stabilire a cuantumului penalităţilor altei persoane.

Potrivit dispoziţiilor art. 628 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate ori acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, care se cuvin creditorului, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii.

Scopul calculării creanţei este acela de a determina, sub aspect matematic, cuantumul sumei (creanţei) datorate de debitor. Această operaţiune juridică poate viza, atât creanţa principală, cât şi dobânzile, penalităţile ori alte sume prevăzute în titlul executoriu şi este realizată de către executorul judecătoresc imediat după încuviinţarea executării silite, suma rezultată din calcul fiind inserată în cuprinsul actelor de executare ulterioare.

Reliefăm că, în funcţie de momentul şi de cadrul efectuării sale, actualizarea poate fi anterioară executării silite (extrajudiciară) sau concomitentă acesteia (judiciară).

În prima situaţie, actualizarea este realizată de creditor sau de către un expert extrajudiciar, la cererea creditorului, iar în cea de-a doua situaţie, este efectuată, în cadrul procesual al executării silite, de către un expert desemnat de executorul judecătoresc, în condiţiile legii.

Astfel, Înalta Curte constată că raportul de expertiză efectuat de expertul contabil desemnat de executorul judecătoresc nu reprezintă un act de executare ci doar un calcul, suma rezultată fiind trecută, ulterior, de executorul judecătoresc în actele de executare.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 656 alin. (1) C. proc. civ. cu art. 657 alin. (1) C. proc. civ., actul de executare întocmit de executorul judecătoresc în care se consemnează calculul matematic este un proces-verbal, proces-verbal care este actul personal al executorului îndeplinit cu respectarea dispoziţiilor art. 625 alin. (2) C. proc. civ.

Întocmirea unui astfel de proces-verbal nu presupune plata niciunui tarif suplimentar, sub forma vreunui onorariu sau alt gen de cheltuieli, executorul judecătoresc fiind obligat la aceasta în virtutea atribuţiilor sale de serviciu.

Onorariul executorului este perceput pentru întreaga activitate de executare silită, ca serviciu public, nefiind susceptibil de divizare, iar costul actelor de executare este inclus, în actuala reglementare, în onorariul său, în conformitate cu prevederile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin O.M.J. nr. 210/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi în coordonatele stabilite de art. 670 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată şi susţinerea părţii civile potrivit cu care actul de executare întocmit de executorul judecătoresc în care acesta a trecut suma de bani rezultată din actualizare ar fi trebuit să fie prezentată instanţei de judecată pentru a fi investit cu formulă executorie.

În sensul concluziei arătate, Înalta Curte face trimitere la dispoziţiile art. 628 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data la care s-a întocmit actul de executare, conform căruia " Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, încheierea instanţei sau a executorului judecătoresc constituie titlu executoriu fără a fi necesară investirea cu formulă executorie.", cu menţiunea că nu au intervenit modificări ale textului legal precitat, acesta având acelaşi conţinut şi în prezent.

În consecinţă, nefiind reţinută încălcarea vreunei dispoziţii legale, în sensul arătat de organul de urmărire penală şi de partea civilă, fapta inculpatei nu este o faptă prevăzută de legea penală, soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond fiind legală.

Partea civilă a formulat critici cu privire la concluzia greşită a instanţei de fond în sensul că, prin fapta inculpatei, nu s-ar fi produs un prejudiciu părţii civile.

Referitor la această critică, Înalta Curte subliniază că, stabilindu-se aplicarea corectă a dispoziţiilor legale de către inculpata A. şi implicit îndeplinirea corectă a atribuţiilor de serviciu, existenţa pagubei, ca element de tipicitate al infracţiunii de abuz în serviciu, nu se mai impune a fi analizată.

Înalta Curte constată, ca şi instanţa de fond, că indisponibilizarea sumei de 19.613,47 reprezintă un efect al executării, măsura popririi instituită în data de 24.02.2016 fiind legal dispusă iar cuantumul sumelor avute în vedere de măsura de indisponibilizare, respectiv 3.838.500 euro penalităţi de întârziere şi 213.213,73 RON cheltuieli de executare, au fost stabilite conform legii, cuantumul penalităţilor fiind determinat conform dispozitivului titlului executoriu.

Înalta Curte subliniază însă, că şi în măsura în care s-ar fi reţinut o exercitare defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, din perspectiva analizată, nu s-a produs nici o pagubă societăţii civile, criticile formulate fiind neîntemeiate.

Pentru a răspunde acestor critici, în faţa instanţei de apel au fost reaudiaţi martorii O., care deţinea funcţia de director financiar şi N., acesta fiind directorul general al societăţii,

Coroborând materialul probator administrat atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, Înalta Curte subliniază că, începând cu anul 2012 societatea parte civilă a recurs la împrumuturi de la mai multe instituţii bancare şi aceasta pentru a asigura activitatea curentă a societăţii, suma totală a împrumuturilor fiind de aproximativ 60 milioane RON.

Urmarea acestor împrumuturi a fost faptul că, în anul 2015 societatea nu mai avea posibilitatea financiară să gestioneze rambursarea acestor credite, mai mult erau necesare şi alte împrumuturi pentru plata cheltuielilor curente, cheltuieli care se ridicau la sume mari de bani.

Exemplificativ numai plata lunară a salariaţilor se ridica la suma de 2 milioane RON.

Totodată, existenţa acestor împrumuturi a condus şi la imposibilitatea de obţinere a unor credite avantajoase de la alte instituţii bancare, acest efect fiind determinat şi de faptul că, tot în anul 2015 s-a instituit de către D.N.A. Ploieşti un sechestru asupra conturilor societăţii iar directorul general, martorul N. a fost reţinut 24 de ore, acest fapt producând un impact pe imaginea societăţii.

De asemenea, aceiaşi situaţie a determinat una din instituţiile bancare de la care s-au obţinut împrumuturi să solicite rambursarea integrală a creditului acordat, împrejurare care a destabilizat şi mai mult situaţia financiară a societăţii.

Situaţia financiară precară a societăţii, astfel cum a fost expusă, a condus la decizia de a se apela la procedura sindicalizării, iniţiată în anul 2015 şi derulată pe parcursul acestui an, fiind cert că şi implicarea societăţii şi a directorului acesteia în afaceri judiciare a fost cunoscută de consorţiul celor cinci bănci care urmau să se asocieze prin contractul de sindicalizare ce urma să fie încheiat cu societatea parte civilă.

A relatat martora că în luna februarie 2016 negocierile pentru acest contract de sindicalizare erau foarte avansate, fiind deja stabilite sumele cu care urmau să contribuie fiecare instituţie bancară, nivelul de dobândă, perioada creditului precum şi data la care urma sa se realizeze rambursarea, contract ce urma să fie semnat în luna iunie 2016.

Instanţa de apel subliniază că, ulterior, una dintre bănci s-a retras, cu explicaţia neconformităţii, însă procesul de sindicalizare nu a fost afectat, fiind identificate alte instituţii bancare care urmau să participe la această procedură, stabilindu-se o altă dată certă de perfectare a contractului şi anume februarie 2017.

Înalta Curte observă că blocarea conturilor societăţii, în procedura de executare silită, s-a realizat în luna februarie 2016 şi a durat aproximativ o lună şi jumătate, fiind evident că această situaţie nu a influenţat deciziile instituţiilor bancare de a nu mai încheia contractul de sindicalizare atâta timp cât, acest proces s-a derulat, neîntrerupt, şi după momentul deblocării conturilor societăţii, mai mult, s-a hotărât chiar semnarea contractului în luna februarie 2017.

Relevant privind refuzul instituţiilor bancare de a mai perfecta contractul de sindicalizare este faptul că, în luna în care se stabilise data certă de semnare s-a declanşat urmărirea penală împotriva martorului N., directorul societăţii, urmărire penală care a fost extinsă şi împotriva societăţii parte civilă.

În consecinţă, nu se poate stabili legătura de cauzalitate între instituirea popririi asupra conturilor societăţii şi refuzul băncilor de a mai încheia contractul de sindicalizare.

Totodată, imposibilitatea refinanţării societăţii în cadrul acestui contract de sindicalizare urmată de intrarea în faliment nu este o consecinţă a instituirii popririi asupra conturilor societăţii parte civilă.

Mai mult, în perioada în care conturile bancare au fost blocate societatea parte civilă deţinea în cont numai suma de aproximativ 19.500 RON, fiind evident că, o asemenea sumă, era total insuficientă pentru a susţine activitatea societăţii.

De asemenea, se reţine că societatea parte civilă nu a făcut dovada că în conturile blocate au intrat şi alte sume care, aşa cum se va arăta, trebuiau să fie indisponibilizate, şi, mai mult, martorul N. a arătat că, în această perioadă, ar fi intrat sume mici de bani, însă, nici pentru acestea nu s-a făcut dovada.

II.3. S-a invocat greşita achitare a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu constând în aceea că în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi învestită cu cererea de executare silită formulată de creditorul SC F. SRL împotriva debitorului C. SA, cu ştiinţă, prin încălcarea dispoziţiilor art. 701 alin. (3), (4) şi art. 784 alin. (1) C. proc. civ., inculpata a dispus prin încheierea din data de 18.03.2016, ca, în perioada suspendării executării silite din Dosarul nr. x/2016, terţii popriţi să nu efectueze nici o plată sau altă operaţiune care ar putea diminua veniturile indisponibilizate prin încheierea din data de 24.02.2016, această cerinţă incluzând şi sumele care vor credita conturile debitorului ulterior suspendării, măsură care a cauzat o vătămare a drepturilor persoanei vătămate C. SA prin indisponibilizarea sumelor de bani care urmau să alimenteze contul poprit după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite.

În susţinerea acestui motiv de apel, partea civilă face trimitere la dispoziţiile art. 701 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cu care pe perioada suspendării executării, actele de executare efectuate anterior, măsurile de executare dispuse de instanţa de executare sau de executor, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor şi conturilor bancare, rămân în fiinţă, în afară de cazul în care prin lege sau prin hotărâre judecătorească se dispune altfel.

Mai mult, conform art. 701 alin. (4) C. proc. civ., actele de executare efectuate în ziua soluţionării cererii având ca obiect suspendarea fie şi provizorie, a executării silite sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de suspendare şi a contestaţiei la executare.

Se face trimitere şi la dispoziţiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia "din momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel."

În opinia părţii civile, din aceste dispoziţii rezultă cu claritate voinţa legiuitorului, pe de o parte, de a rămâne valabile doar actele şi măsurile de executare dispuse anterior suspendării şi, pe de altă parte, de a interzice efectuarea unor acte de executare ulterior momentului suspendării executării silite.

Se relevă că inculpata A. a avut reprezentarea faptului că efectuează un act de executare după ce în cauză intervenise suspendarea executării silite şi cu toate că C. SA i-a solicitat în mod expres inculpatei să înceteze efectuarea oricăror acte de executare.

Se reliefează că potrivit înscrisurilor existente în dosarul de executare, declaraţiile martorilor N., P. şi O., C. SA a iniţiat şi efectuat demersuri proprii în relaţia cu societăţile bancare în vederea deblocării conturilor, însă doar o parte dintre societăţile bancare au decis să deblocheze conturile, intervalul de timp în care a fost menţinută interdicţia de plată din sumele viitoare variind de la o săptămână la 1 an, după cum au fost şi unităţi bancare care nu au deblocat conturile, cu motivarea că măsura popririi nu a fost desfiinţată de executorul judecătoresc.

Se arată că, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11/2018, instanţa supremă a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligaţia terţului poprit de a indisponibiliza şi încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării. Practic, hotărârea instanţei supreme este exact în sensul celor invocate de către C. SA şi în contradicţie cu modul în care a procedat inculpata.

Se menţionează că şi în situaţia în care efectele acestei decizii sunt obligatorii numai începând cu data publicării în Monitorul Oficial, trebuie subliniat că această decizie demonstrează că interpretarea făcută de inculpată cu privire la aplicarea art. 701 alin. (3) şi art. 784 alin. (1) C. proc. civ. a fost în mod deliberat contrară legii.

Totodată, se face trimitere şi la faptul că instanţa supremă a reţinut, printre altele, că, în ceea ce priveşte intervalul ulterior suspendării urmăririi silite prin poprire, dat fiind efectul esenţial al oricărei suspendări de executare de a opri temporar executarea silită în stadiul în care se află, rezultă că nu se poate admite că executarea silită ar putea continua ulterior suspendării executării silite, prin indisponibilizarea de către terţul poprit şi a încasărilor viitoare în contul debitorului poprit.

Se precizează că, în acelaşi sens, s-a apreciat şi în doctrină, respectiv că sumele de bani care intră în contul debitorului pe durata suspendării popririi nu mai pot fi indisponibilizate, întrucât adresa de înfiinţare a popririi nu mai produce niciun efect cu privire la veniturile viitoare, debitorul putând dispune de aceste sume de bani; orice indisponibilizare concreta ar echivala cu o măsură de executare silită, măsură exclusă însă prin natura sa şi prin voinţa legiuitorului, în cursul executării silite.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond, referitor la urmarea infracţiunii constând în vătămarea drepturilor părţii civile, că acuzaţia nu este dovedită, întrucât la acel moment accesul SC C. SA la conturile sale bancare era blocat, urmare a măsurii sechestrului instituit anterior de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală, în Dosarul nr. x/2014, până la concurenţa sumei de 129.343.768 RON, neputând fi invocate restrângerea sau lezarea unui drept, al cărui uz nu mai aparţinea părţii civile.

În acest sens se arată că organele de urmărire penală au dispus prin Ordonanţa nr. x/P/2014 instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului şi a popririi pe sumele de bani deţinute la banca (...) de către C. la data de 03.05.2017, respectiv la 1 an şi jumătate de la momentul care inculpata A. a dispus încuviinţarea executării silite (29.01.2016).

În ceea ce priveşte vătămarea constând în imposibilitatea utilizării sumelor de bani care au alimentat conturile bancare ulterior momentului suspendării executării silite, se consideră că, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nici aceasta nu a fost dovedită, întrucât aceste aspecte au fost probate prin declaraţiile martorilor audiaţi şi înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca nefondate din perspectiva următoarelor considerente:

Prioritar, se observă că, în mod concret, se impută inculpatei aplicarea greşită, eronată a unor dispoziţii legale şi, plecând de la această constatare, se apreciază că încălcarea atribuţiilor de serviciu s-a realizat cu intenţia de a produce o pagubă sau o vătămarea intereselor legale ale societăţii parte civilă.

Înalta Curte subliniază însă că revine instanţei penale rolul de a stabili, dacă în contextul concret, pe baza materialului probator administrat în cauză, aplicarea eronată a dispoziţiilor civile într-un litigiu civil întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu sau dacă, eroarea de interpretare nu are valenţe penale, ci civile, soluţionabilă prin exercitarea căilor de atac specifice procedurii civile.

Altfel spus, sunt frecvente interpretările diferite ale unor dispoziţii legale şi care determină declanşarea unor litigii având ca obiect contestaţii la executare, fără a se putea ajunge la concluzia că orice aplicare eronată, greşită a unei dispoziţii legale realizează şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 297 C. pen.

Rămâne de analizat dacă inculpata, la momentul la care a aplicat dispoziţiile legale cunoştea că această aplicare este contrară textului legal şi totodată că a urmărit sau a acceptat că prin modalitatea în care le-a aplicat va produce o pagubă sau o vătămare a intereselor legale ale părţii civile.

Astfel, este necesar a se reţine, pentru angajarea răspunderii penale, că inculpata, deşi cunoştea neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a aprecierii potrivit cu care, după suspendarea executării silite, poprirea dispusă anterior vizează şi sumele de bani care vor intra în contul societăţii civile după suspendarea executării, în baza dispoziţiei anterioare de poprire, a dispus, prin încheiere, în sensul menţionat.

Înalta Curte consideră că, în formarea unei asemenea convingeri, este necesar să se identifice şi să se probeze, în mod neechivoc, elemente în raport de care procesul cognitiv al inculpatei, în baza căruia a dat o anumită interpretare dispoziţiilor legale, a fost alterat în mod intenţionat, în scopul favorizării creditorului şi producerii unei pagube debitorului.

Înalta Curte constată că nici organul de urmărire penală şi nici partea civilă nu au identificat şi nu au probat acele elemente în raport de care să se aprecieze în sensul mai sus menţionat, astfel încât soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond apare ca fiind legală şi temeinică.

În primul rând se constată că la nivelul anului 2016 exista o practică neunitară cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 784 C. proc. civ., practică neunitară evidenţiată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 11/2018 pronunţată în procedura recursului în interesul legii.

În decizia mai sus menţionată se arată că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: C. proc. civ. - Art. 784. - (1) Din momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite. De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel."

Din considerentele acestei decizii rezultă că la nivelul Curţilor de Apel existau două orientări una fiind în sensul că nu sunt supuse indisponibilizării sumele viitoare, ulterioare suspendării, care nu existau la data înfiinţării popririi, iar cealaltă era în sens contrar, respectiv că indisponibilizarea se menţine şi pentru sumele viitoare, intrate în cont ulterior suspendării executării silite.

Mai mult, astfel cum rezultă din considerentele deciziei precitate, chiar la nivelul aceleiaşi curţi de apel erau aplicate ambele opinii.

În consecinţă, se poate reţine că modul în care a interpretat şi aplicat inculpata A. dispoziţiile art. 784 C. proc. civ. nu era singular, mai mult, era însuşit chiar şi de instanţe, astfel încât este exclus caracterul deliberat al dispoziţiei dată de inculpată băncilor de a indisponibiliza şi sumele de bani care ar fi intrat ulterior în conturile asupra cărora s-a instituit poprirea.

Faptul că, ulterior, Înalta Curte, prin decizia menţionată, a stabilit modul de interpretare în sens contrar celui însuşit de inculpată, nu poate conduce la concluzia caracterului infracţional al dispoziţiei dată de aceasta în lipsa altor elemente care să conducă la o concluzie contrară.

Evidenţiem că nu s-au administrat probe din care să rezulte că inculpata, în alte dosare de executare silită, ar fi procedat în alt mod şi nici vreo înţelegere frauduloasă între inculpată şi societatea creditoare.

Din perspectiva acestor argumente, soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond şi pentru cea de-a treia infracţiune de abuz în serviciu este temeinică.

Referitor la paguba sau vătămarea intereselor legale ale părţii civile, Înalta Curte consideră, ca şi în cazul celorlalte două fapte că, exercitarea în modalitatea reliefată în actul de acuzare, a atribuţiilor de serviciu nu este o faptă penală, fapt pentru care analiza producerii unei pagube sau a unei vătămări a intereselor legale a societăţii parte civile nu se mai impune a fi analizată.

Totuşi, din perspectiva aceloraşi considerente reliefate şi pentru celelalte două fapte, Înalta Curte apreciază că în patrimoniul părţii civile nu s-a produs nici o pagubă şi nici nu a avut loc o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.

B. În apelul formulat de apelanta parte civilă SC C. SA în referire la soluţia de achitare dispusă cu privire la inculpatul B.:

S-a invocat de partea civilă faptul că în mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului B. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu constând în aceea că în calitate de expert contabil desemnat în dosarul de executare silită x/2016, a calculat valoarea penalităţilor datorate de debitorul SC C. SA aferente sumei de 76.799,62 RON cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, stabilind un cuantum al acestora în sumă de 3.838.500 euro (echivalent în RON - 17.147.347,2 RON), ajutând-o astfel pe inculpata executor judecătoresc A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu în dauna persoanei vătămate C. SA.

Criticile formulate de societatea parte civilă în referire la cea de-a doua faptă de abuz în serviciu reţinută în raport de inculpata A. sunt identice cu cele susţinute pentru inculpatul B..

În consecinţă, întrucât activitatea infracţională a inculpatului B., constând în aceea că în mod nelegal ar fi calculat penalităţile de întârziere, este identică cu cea reţinută în raport de inculpata A., Înalta Curte, în baza aceloraşi considerente expuse la pct. II.2 va reţine că soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond este corectă.

În mod corect s-a reţinut de instanţa de fond că nu i se poate imputa inculpatului încălcarea unei norme prin care a căpătat calitatea de expert în Dosarul nr. x/2016 deoarece nu s-a autodesemnat, argumentele privind incidenţa art. 628 alin. (2) C. proc. civ. în temeiul căruia executorul judecătoresc poate numi un expert îşi păstrează valabilitatea, neexistând nici o dispoziţie legală care să interzică acest fapt.

Societatea parte civilă a criticat soluţia de achitare a celor doi inculpaţi şi din perspectiva modului fraudulos în care s-a realizat desemnarea, în calitate de expert contabil a inculpatului B..

Astfel, s-a arătat că procedura de efectuare a unei expertize este reglementată de dispoziţiile procesual civile şi de dispoziţiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, care se completează cu standardul profesional nr. 35 al Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, potrivit cu care "expertul contabil solicitat în efectuarea unei expertize contabile are obligaţia să fie independent fată de părţile interesate în expertiză, evitând orice situaţie care ar presupune o lipsă de independentă sau o constrângere care ar putea să îi impieteze integritatea şi obiectivitatea".

Practic, atât inculpata A., cât şi inculpatul B. au cunoscut încă de la momentul propunerii, respectiv acceptării lucrării, că va fi întocmit un raport de expertiză care urma să încalce criteriile enunţate de standardul profesional, întrucât expertul fusese solicitat şi propus la recomandarea creditorului F. SRL

Cu toate acestea, prin încheierea din 12.02.2016, inculpata A. a dispus numirea inculpatului B. ca expert în vedere întocmirii unui raport de expertiză.

Se face trimitere la corespondenţa purtată între cei doi inculpaţi aflată la dosarul cauzei care relevă, pe de o parte, faptul că inculpatul B. a dorit să se asigure înainte de efectuarea raportului de expertiză că acesta corespunde cu voinţa inculpatei A., existând o înţelegere cu privire la modalitatea în care vor fi calculate penalităţile şi, pe de altă parte, faptul că ambii inculpaţi au cunoscut, anterior efectuării expertizei, dispoziţiile Legii nr. 469/2002 care prevedeau expres plafonarea penalităţilor de întârziere la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

S-a subliniat că din actele de urmărire penală a rezultat că această corespondenţă nu se regăsea în varianta iniţială a dosarului de executare nr. x/2016, fiind obţinută de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ulterior, partea civilă apreciind că acest fapt probează intenţia inculpatei de a ascunde conivenţa dintre cei doi inculpaţi în calcularea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a penalităţilor care ar fi datorate de societatea parte civilă.

Cu ocazia audierii în legătură cu acest aspect, inculpata A. a precizat că nu ar efectua personal toată activitatea din birou, în sensul gestionării corespondenţei şi a efectuării xerocopiilor, susţinând că lipsa anumitor înscrisuri din dosarul de executare s-ar fi datorat erorii colaboratorilor/angajaţilor săi.

S-a reliefat de partea civilă că din cuprinsul raportului de expertiză reiese că inculpatul B. a întocmit raportul în perioada 16 - 17.02.2016, într-o zi, astfel cum şi-a propus inculpata A. în momentul în care i-a solicitat martorului R. - reprezentantul creditoarei F. SRL - să-i recomande un expert.

După finalizarea raportului de expertiză, inculpatul B. a solicitat, în data de 18.02.2016, suplimentarea onorariului, cererea fiind acceptată de către inculpată, care nu a apreciat-o ca fiind exagerată arătând, prin declaraţia dată în calitate de suspect, că "nu poate evalua în mod obiectiv munca unui specialist".

În opinia părţii civile această împrejurare denotă conivenţa dintre cei doi inculpaţi, în sensul că inculpatul B. a întocmit raportul de expertiză într-o singură zi şi conform indicaţiilor inculpatei A., iar aceasta din urmă "i-a asigurat" expertului suplimentarea onorariului pentru acest serviciu.

Mai mult, faptul că inculpatul B. a fost desemnat de către inculpata A., la recomandarea reprezentantului creditorului ca urmare a solicitării inculpatei, cu "misiunea" clară de a întocmi raportul de expertiză într-o singură zi, dublat de existenţa unor discuţii dintre cei doi inculpaţi referitoare la modul în care inculpatul urma să calculeze cuantumul penalităţilor, reprezintă elemente de natură a contura implicarea inculpatului în sprijinirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A..

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Astfel, premisa de la care se pleacă, respectiv că penalităţile de întârziere au fost calculate cu încălcarea legii, este greşită, concluzie care are la bază chiar expunerea de motive evidenţiată la momentul la care a fost analizată fapta inculpatei A. constând în încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 469/2002.

În consecinţă, toată corespondenţa prin care inculpatul B. solicita lămuriri de la inculpata A. nu poate fi interpretată în sensul precizat de partea civilă ci, în sensul că inculpatul se asigura că respectă, la efectuarea expertizei, titlul executoriu în raport de care se calculau penalităţile.

Reamintim că actualizarea şi calculul penalităţilor de întârziere este actul de dispoziţie al executorului judecătoresc, expertul contabil fiind obligat să se conformeze modului de calcul precizat de inculpată, în calitatea sa oficială.

Tocmai de aceea, astfel cum a stabilit şi instanţa de fond, în cursul executării silite, spre deosebire de faza de judecată, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 330 C. proc. civ.

Apreciind toate criticile formulate de partea civilă ca fiind neîntemeiate, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta parte civilă SC C. SA împotriva Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată apelanta parte civilă SC C. SA la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În apelul formulat de apelantul inculpat B.:

Apelantul inculpat B. a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca temei legal al soluţiei de achitare pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în loc de temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. respectiv "fapta nu există".

Totodată, s-a solicitat, urmare a achitării în baza dispoziţiilor legale precizate, instanţa de apel să respingă acţiunea civilă ca neîntemeiată.

Concret s-a evidenţiat că, judecătorul fondului a pronunţat o soluţie de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. bazată strict pe soluţia pronunţată cu privire la situaţia pretinsului autor al acestei infracţiuni, iar nu pe baza propriilor concluzii cu privire la existenta sau inexistenta actelor de complicitate comise de inculpat.

În sensul arătat se face trimitere la considerentele sentinţei primei instanţe potrivit cu care " În raport de argumentele care motivează soluţia de achitare a inculpatei A. pentru cea de-a doua infracţiune de abuz imputată şi de materialul probator pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B., Curtea constatată că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii penale a acestuia."

Totodată, se reliefează că instanţa de fond a realizat şi o analiză a pretinselor acte de complicitate ale inculpatului, reţinând următoarele: "Efectuarea unei expertize contabile în cursul unei proceduri de executare silită şi folosirea de către executor nu pot constitui un act material de complicitate la efectuarea unui act de executare silită, respectiv înfiinţarea unei popriri asupra conturilor părţii civile, suma urmărită având la bază calculul expertului. Nu există nicio dovadă a vreunei înţelegeri infracţionale între inculpaţi, în scopul prejudicierii în vreun mod a părţii civile, toate comunicările dintre aceştia având drept obiectiv îndeplinirea de către fiecare în parte, a atribuţiilor ce le reveneau în cursul executării silite.".

Inculpatul consideră că, în atare condiţii, raportat la obiectul judecăţii lămurit în cadrul procedurii de cameră preliminară şi ţinând cont totodată de prevederile art. 21 alin. (1) C. pen., potrivit cărora: "este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta", instanţa de fond era ţinută să facă exclusiv o analiză a elementelor de fapt extrinseci întocmirii şi depunerii raportului de expertiză contabilă care ar fi putut atrage o eventuală răspundere penală a inculpatului.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate din perspectiva următoarelor considerente:

Prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpatul B. în calitate de expert contabil desemnat în dosarul de executare silită x/2016, a calculat valoarea penalităţilor datorate de debitorul SC C. SA aferente sumei de 76.799,62 RON cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, stabilind un cuantum al acestora în sumă de 3.838.500 euro (echivalent în RON - 17.147.347,2 RON), ajutând-o astfel pe inculpata executor judecătoresc A. să comită infracţiunea de abuz în serviciu în dauna persoanei vătămate C. SA.

Astfel, Înalta Curte reţine că inculpatului i s-a imputat faptul că, la cererea inculpatei A., a întocmit raportul de expertiză în cadrul expertizei dispusă de aceasta, cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 469/2002, cunoscând că acest mod de calcul este nelegal.

Înalta Curte a reţinut că inculpatul B. a efectuat expertiza şi a întocmit raportul de expertiză cu respectarea dispoziţiilor legale de calcul al penalităţilor, deci acţiunea care prin care s-a pretins că s-a comis actul de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu există însă nu sunt întrunite celelalte cerinţe impuse de textul incriminator.

Înalta Curte subliniază că orice faptă care există obiectiv şi a fost săvârşită de către o persoană responsabilă penal poate atrage răspunderea penală doar în măsura în care sunt realizate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, respectiv atunci când există o corespondenţă deplină între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

Prevederea faptei în legea penală este cerinţa ca fapta săvârşită de o persoană să corespundă întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare, fiind necesar să existe o corespondenţă pe planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) şi a celor de natură subiectivă (forma de vinovăţie), cu menţiunea că trăsătura tipicităţii vizează numai concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare.

Această cerinţă este îndeplinită exclusiv în cazurile când suprapunerea între fapta comisă şi norma substanţială este deplină, respectiv au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii.

În toate situaţiile în care, concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare nu există, deci nu este îndeplinită condiţia tipicităţii, în limitele reliefate, temeiul achitării este cel prevăzut de art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. şi nu cel prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. care trebuie interpretat în sensul că fapta nu există în materialitatea sa respectiv că nu s-a comis niciun act de conduită umană exterioară care să fi produs vreo modificare în realitatea obiectivă.

Noţiunea de inexistenţă a faptei, în accepţiunea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se referă la inexistenţa acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al textului de incriminare, or la situaţia în care o acţiune sau inacţiune există, dar excede elementului material al infracţiunii.

Astfel, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile în ipoteza în care se constată că inculpatul a desfăşurat activitatea reţinută în rechizitoriu, în împrejurări care nu realizează celelalte condiţii impuse de textul incriminator, sub aspectul laturii obiective.

Achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. se impune în cazurile în care acţiunea sau inacţiunea cercetată există şi face parte din elementul material al infracţiunii, dar nu este întrunită o cerinţă esenţială care întregeşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

Apreciind criticile formulate ca neîntemeiate, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul inculpat B. împotriva Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul inculpat la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă SC C. SA şi de inculpatul B. şi împotriva Sentinţei penale nr. 125/F din data de 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă apelanta parte civilă SC C. SA la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă pe apelantul inculpat B. la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelantul intimat inculpat B. (avocat L.) şi pentru intimata inculpată A. (avocat M.) în sumă de câte 220 RON vor rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 decembrie 2021.

GGC - GV