Violation of Protection Order: Whether Order Mandating Surrender of "Firearms" Encompasses Non-Lethal Gas Pistol

Deliberând asupra apelului declarat;

În baza lucrărilor şi actelor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 84/F din data de 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de încălcarea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003 (în reglementarea de la data faptei care constituie obiectul judecăţii, ulterioară modificării aduse prin Legea nr. 174/2018 şi, respectiv, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 183/2020 şi republicării realizate în baza acestei ultime legi).

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus a fi restituite către inculpat, la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, arma neletală, de autoapărare, cu gaze, tip pistol marca x seria x calibrul 9 mm (înscrisă în certificatul de deţinător seria x nr. x, eliberat la data de 17 august 2006), cu accesoriile acesteia şi şase cartuşe calibrul 9 mm, cu încărcătură iritant lacrimogenă (un cartuş dintre cele şapte ridicate de la inculpat fiind folosit cu ocazia efectuării expertizei criminalistice în specialitatea balistică), dacă dreptul de deţinere a acestora nu a fost anulat, suspendat ori interzis sau nu a încetat, pe orice cale.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare pentru toate fazele procesuale au rămas în sarcina statului.

S-au reţinut următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 2377 din data de 22 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, instanţa de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, admiţând cererea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtul A., a dispus, în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, emiterea unui ordin de protecţie împotriva celui din urmă, prin care, cu caracter provizoriu, pe o durată de 6 luni, calculată de la acea dată, a impus acestuia, potrivit art. 23 alin. (1) lit. d),) f), g) şi art. 23 alin. (3) din aceeaşi lege, următoarele obligaţii şi interdicţii:

- să păstreze o distanţă de minimum 300 metri faţă de reclamantă, faţă de minorii C., D. şi E. şi faţă de unităţile de învăţământ frecventate de aceştia (Liceul "x" şi Grădiniţa "x");

- să nu aibă orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta;

- să predea poliţiei arma de foc pe care o deţinea (obligaţie menţionată, în mod identic, atât în dispozitivul, cât şi în considerentele sentinţei respective);

- să urmeze consiliere psihologică sau psihoterapie pe toată durata măsurilor de protecţie şi să dea informaţii organului de poliţie de la domiciliul său cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii, la expirarea perioadei de 6 luni.

De asemenea, conform art. 23 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 217/2003, a dispus, pe aceeaşi durată, exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la cei trei minori exclusiv de către mama reclamantă şi stabilirea locuinţei lor la aceasta, tatăl pârât fiind obligat, potrivit art. 23 alin. (2) din aceeaşi lege, să plătească lunar suma de 700 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând chirie şi întreţinere pentru locuinţa temporară unde reclamanta şi copiii urmau să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.

Dispozitivul sentinţei pronunţate de instanţa civilă conţinea, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 217/2003, menţiunea că încălcarea oricăreia dintre măsurile dispuse prin ordinul de protecţie constituie infracţiune, conform art. 32 alin. (1) din aceeaşi lege, precum şi menţiunea comunicării de îndată a acestuia, potrivit art. 31 din legea respectivă, structurilor Poliţiei Române de la locuinţa reclamantei şi cea a pârâtului.

Pârâtul A. (inculpat în prezenta cauză) a cunoscut, în mod cert, existenţa procesului civil finalizat cu emiterea, la data de 22 aprilie 2019, a ordinului de protecţie având conţinutul anterior menţionat, întrucât, conform menţiunii din practicaua sentinţei pronunţate de instanţa civilă, acesta a fost reprezentat juridic, în cadrul acelui proces, de către un avocat ales, în condiţiile în care, potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 217/2003, asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicita ordinul de protecţie era obligatorie.

Acest fapt a fost confirmat, de altfel, chiar de către inculpat, prin declaraţia dată în faţa Curţii de apel, în care a precizat că a aflat despre existenţa dosarului având ca obiect cererea de emitere a ordinului de protecţie la data de 20 aprilie 2019 şi şi-a angajat un avocat ales, care l-a reprezentat juridic, în faţa instanţei, la judecarea cererii respective, care a avut termen la data de 22 aprilie 2019.

Conform menţiunii de pe sentinţa pronunţată de instanţa civilă, ordinul de protecţie a fost comunicat inclusiv pârâtului anterior nominalizat (inculpatul din prezenta cauză) la data de 23 aprilie 2019, când acesta a şi declarat apel împotriva acelei sentinţe, astfel cum rezultă, cu certitudine, din fişa ECRIS a dosarului nr. x/2019 .

Inculpatul a confirmat, prin aceeaşi declaraţie dată în faţa curţii de apel, că, a doua zi după judecarea cauzei (desfăşurată la data de 22 aprilie 2019), respectiv la data de 23 aprilie 2019, a aflat soluţia pronunţată de instanţa civilă, despre care a fost informat telefonic de către avocatul său ales, care i-a comunicat şi termenul de exercitare a căii de atac împotriva acesteia.

De asemenea, prin aceeaşi declaraţie, inculpatul a confirmat că, tot la data de 23 aprilie 2019, a aflat conţinutul obligaţiilor impuse în sarcina lui prin ordinul de protecţie, inclusiv aceea de predare a armei pe care o deţinea, precizând în mod expres că, deşi avocatul său ales nu i-a comunicat acele obligaţii, el a accesat, personal, la acea dată, după ce avocatul respectiv l-a informat telefonic despre pronunţarea hotărârii judecătoreşti, portalul informatic al instanţei şi a citit dispozitivul hotărârii respective, luând astfel cunoştinţă de toate obligaţiile care îi reveneau, despre care a afirmat că le-a executat întocmai.

Potrivit legii, ordinul de protecţie avea caracter executoriu, respectarea lui era obligatorie, iar executarea sa trebuia realizată de îndată, fără trecerea unui termen şi fără a fi necesară emiterea şi comunicarea unui alt act.

În acest sens, art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 217/2003 prevedea, în mod expres, caracterul executoriu al ordinului de protecţie, menţionând, de asemenea, că executarea acestuia trebuia realizată fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen, dar şi că respectarea lui era obligatorie pentru toate părţile (inclusiv pentru persoana protejată prin intermediul său).

De asemenea, art. 31 alin. (2) din aceeaşi lege prevedea că ordinul de protecţie prin care s-a dispus oricare dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) (la lit. g) fiind reglementată cea de predare către poliţie a armelor deţinute) se punea în executare, de îndată, de către sau, după caz, sub supravegherea poliţiei.

Cu toate că inculpatul a susţinut că nu a cunoscut caracterul executoriu al ordinului de protecţie, motivând că avocatul ales nu i-a comunicat acest aspect, apărarea formulată a fost apreciată de instanţă ca fiind vădit nefondată.

Astfel, pe de o parte, acest aspect rezulta din lege, care îl prevedea în mod expres, prin expresii clare, ce nu lăsau loc de îndoială, statuând că ordinul de protecţie trebuia imediat executat, cum era şi firesc de altfel faţă de natura acestuia, iar inculpatul, din postura de profesionist al dreptului, fiind el însuşi avocat, chiar cu o vechime mare, de peste 17 ani, în profesie (în care s-a definitivat la data de 15 decembrie 2001), putea uşor consulta şi înţelege, apelând la propriile cunoştinţe juridice, dispoziţiile legale în acest sens, cu atât mai mult cu cât, în dispozitivul hotărârii instanţei civile, despre care a confirmat că a luat cunoştinţă în mod nemijlocit, se menţiona că încălcarea oricăreia dintre măsurile dispuse în ceea ce îl priveşte constituie infracţiune.

Pe de altă parte, chiar inculpatul a precizat că a executat întocmai celelalte obligaţii impuse prin ordinul de protecţie (cu excepţia celei de predare a armei), deşi a avut nedumeriri în privinţa conţinutului unora dintre ele, astfel cum rezultă din declaraţiile date de acesta atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, confirmând, astfel, implicit, că a fost conştient de caracterul lui executoriu.

La data emiterii ordinului de protecţie, inculpatul deţinea, potrivit certificatului de deţinător seria x nr. x, eliberat la data de 17 august 2006, la adresa de domiciliu din municipiul Bucureşti, Strada x nr. 77, o armă cu destinaţia de autoapărare, cu gaze, tip pistol, marca x, calibrul 9 mm.

Predarea de către inculpat a armei deţinute s-a realizat la data de 12 iulie 2019 (după aproximativ 3 luni de la emiterea, cu caracter executoriu, a ordinului de protecţie).

Acest fapt s-a petrecut abia după ce, în ceea ce îl priveşte, în prezenta cauză, s-a dispus de către procuror, prin ordonanţa din data de 11 iulie 2019, efectuarea în continuare a urmăririi penale, iar un judecător de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a autorizat, printr-o încheiere din aceeaşi dată, pronunţată în dosarul nr. x/2019, efectuarea percheziţiei domiciliare la adresa de deţinere a armei .

Mai mult, această predare s-a realizat după o lună de la data de 12 iunie 2019, când inculpatul a renunţat la apelul declarat împotriva sentinţei civile prin care a fost emis ordinul de protecţie, manifestare de voinţă de care s-a luat act, de către instanţa de la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, printr-o hotărâre definitivă - Decizia civilă nr. 1936/2019, fiind astfel în afara oricărui dubiu că, cel mai târziu la acea dată, inculpatul a avut reprezentarea obligaţiei de executare de îndată a măsurilor stabilite în ceea ce îl priveşte prin acel ordin (independent de apărarea privind necunoaşterea caracterului lui executoriu, de la data emiterii).

Predarea armei, împreună cu accesoriile şi muniţia aferentă (şapte cartuşe), s-a realizat în mod voluntar de către inculpat, care şi-a exprimat în scris acordul la pătrunderea organelor de poliţie în locaţia unde acestea erau deţinute .

În tot acest timp, inculpatul a fost contactat, chiar de mai multe ori, pe diverse căi, de către organele de poliţie, în vederea comunicării şi, respectiv, executării obligaţiei de predare a armei, fără ca acesta să se conformeze acelei obligaţii.

Acest fapt a fost confirmat, explicit sau implicit, de inculpatul însuşi, prin declaraţia dată în faţa Curţii de apel, în care a făcut următoarele afirmaţii relevante: la data de 23 aprilie 2019 (n.r. când, potrivit celor anterior menţionate, a luat cunoştinţă de emiterea ordinului de protecţie împotriva sa, i-a aflat conţinutul prin accesarea personală a portalului informatic al instanţei şi a declarat apel împotriva sentinţei civile prin care acel ordin a fost emis), în jurul orei 18:00, a fost apelat, prin intermediul interfonului, de către persoane care şi-au declinat calitatea de poliţişti şi i-au cerut în mod insistent să iasă la poartă pentru a discuta, pretinzând că nu i-au comunicat însă obiectul discuţiei (deşi, în contextul factual deja expus, acesta era evident); la data de 3 mai 2019, în jurul orei 09:30, când nu se afla acasă, a fost apelat telefonic de către "un domn care s-a recomandat drept F. de la Serviciul Arme şi Muniţii" (n.r. agentul de poliţie F. din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase), care i-a comunicat că s-a prezentat la adresă pentru ridicarea armei.

De asemenea, în declaraţia de suspect din faza de urmărire penală, despre care în faţa Curţii de apel a precizat că o menţine, inculpatul a precizat că, la data de 25 aprilie 2019, a primit, pe adresa de e-mail x@x.com, o adresă semnată de şeful secţiei 2 Poliţie, prin care i se comunica faptul că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a emis un ordin de protecţie, acesta fiind ataşat în format PDF şi, în aceeaşi zi, s-au prezentat, la adresa din Strada x nr. 77, lucrători de poliţie de la secţia 2 Poliţie, care i-au comunicat că s-a emis un ordin de protecţie împotriva sa şi că trebuia să le predea arma, menţionând şi că, la data de 3 mai 2019, a fost contactat telefonic de către "un domn F. de la Arme şi Muniţii", care i-a cerut să predea arma, dar şi că, până la data de 12 iulie 2019, nu a efectuat niciun demers pentru predarea armei.

Independent de declaraţiile inculpatului, înscrisurile aflate la dosar şi declaraţiile martorilor audiaţi de prima instanţă în mod nemijlocit probează, în mod cert, că, cel puţin de trei ori, la datele de 24 aprilie 2019, 25 aprilie 2019 şi 3 mai 2019, inculpatului i-a fost adusă la cunoştinţă, de către organele de poliţie, obligaţia de predare a armei, conform dispoziţiei din ordinul de protecţie emis de instanţa civilă (de care luase cunoştinţă, personal, încă din data de 23 aprilie 2019, cum el însuşi a confirmat), la care acesta nu s-a conformat timp de mai multe luni (până la data de 12 iulie 2019), în condiţiile în care, astfel cum deja s-a evidenţiat, potrivit art. 29 alin. (1), (2), (3) şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, ordinul de protecţie trebuia pus în executare de îndată, de către sau, după caz, sub supravegherea poliţiei, fără a fi necesară emiterea unei somaţii sau a altui act, iar obligaţia reglementată în art. 23 alin. (1) lit. g) se referea, în mod clar, la predarea armei către poliţie, sens în care şi instanţa civilă a dispus, în mod explicit, prin sentinţa de emitere a ordinului de protecţie.

Astfel, din procesul-verbal întocmit la data de 24 aprilie 2019 de către doi lucrători de poliţie din cadrul secţiei 2 - G. şi H., doi lucrători de poliţie din cadrul secţiei 4 - I. şi J. şi un lucrător de jandarmerie din cadrul Batalionului 1 - K., rezultă următoarele aspecte: la data anterior menţionată, în jurul orei 17:30, s-au deplasat la adresa din Strada x nr. 77, pentru a aduce la cunoştinţă inculpatului conţinutul ordinului de protecţie emis de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2019 şi pentru a ridica arma neletală, calibrul 9 mm, marca x, pe care acesta o deţinea în mod legal, conform măsurii dispuse prin acel ordin de protecţie; ajunşi la domiciliul inculpatului din Strada x nr. 77, au încercat contactarea acestuia prin intermediul interfonului ce se afla amplasat la intrarea în curtea imobilului, care era asigurată; cu acea ocazie, a răspuns un bărbat, care le-a comunicat verbal faptul că acolo era sediul profesional al unui avocat şi nu le va oferi niciun fel de date, după care a închis, nemaiputând lua legătura cu acesta (prin raportare la declaraţiile inculpatului, anterior citate, fiind evident că bărbatul respectiv era chiar acesta); ulterior, au procedat la contactarea telefonică, de la numărul de serviciu x, a inculpatului, la numărul x, însă acesta nu a răspuns, motiv pentru care, pe acelaşi număr, au expediat un mesaj tip SMS, prin care l-au informat cu privire la emiterea ordinului de protecţie de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi obligaţiile prevăzute în acesta, inclusiv aceea de a preda organelor de poliţie arma pe care o deţinea, conform art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003.

Fiind audiaţi de curtea de apel, în calitate de martori, semnatarii procesului-verbal anterior menţionat au făcut, în declaraţiile lor, următoarele afirmaţii relevante:

- martorul G.: la solicitarea şefului Biroului Ordine Publică din cadrul secţiei 2 Poliţie, el şi colegul său - H. au întreprins activităţi legate de ordinul de protecţie emis pe numele inculpatului, în care era menţionată şi obligaţia de predare a armei; în concret, el şi colegul lui s-au deplasat la adresa cabinetului de avocat al inculpatului, pentru a-i comunica ordinul de protecţie şi obligaţia de a preda arma, la serviciul competent, respectiv Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase; când au ajuns la adresă, au încercat mai întâi contactarea telefonică a inculpatului, al cărui număr le-a fost comunicat fie de colegii poliţişti de proximitate, fie de şeful Biroului Ordine Publică de la secţia 2 Poliţie; acel număr a fost contactat de pe telefonul de serviciu al colegului său - H., însă nu a răspuns nimeni; ulterior, au sunat la interfonul cu care era dotat imobilul respectiv, ocazie cu care fie el, fie colegul său a avut o scurtă conversaţie cu bărbatul care le-a răspuns, căruia i s-a comunicat că, pe numele A., era emis un ordin de protecţie, însă bărbatul interlocutor a refuzat să poarte orice discuţie pe această temă şi a închis; ulterior, tot de pe telefonul de serviciu al colegului său, a fost transmis un mesaj text către numărul despre care ştiau că îi aparţinea inculpatului, prin care acestuia i-a fost comunicat întregul conţinut al ordinului de protecţie, cu toate obligaţiile impuse, inclusiv aceea de a preda arma pe care o deţinea; ceea ce s-a consemnat în procesul-verbal, pe care l-a semnat, corespundea adevărului şi, drept urmare, şi-a însuşit conţinutul acestuia; înainte de a pleca în misiunea la care a făcut referire, lui şi colegului său le-a fost înmânat, de către şeful Biroului Ordine Publică de la secţia 2 Poliţie, ordinul de protecţie emis pe numele A., astfel cum fusese primit de la instanţă; în mod sigur, acel document conţinea inserată obligaţia de predare a armei, în sarcina persoanei la care se referea ordinul de protecţie; mesajul text transmis prin SMS, la care a făcut referire, a fost expediat imediat după ce nu au putut purta o conversaţie cu bărbatul care le-a răspuns la interfon.

- martorul H.: el şi colegul său - G. de la secţia 2 Poliţie, împreună cu doi colegi de la secţia 4 Poliţie şi un jandarm, s-au deplasat la o adresă din cartierul Domenii, fiind însărcinaţi de Biroul Ordine Publică pentru a aduce la cunoştinţa inculpatului A. emiterea pe numele său a unui ordin de protecţie şi obligaţia de a preda arma menţionată în acel ordin; din greşeală, ordinul de protecţie fusese transmis secţiei 4 Poliţie, deşi competenţa aparţinea secţiei 2 Poliţie şi, din acest motiv, el şi colegul său de la secţia 2 Poliţie s-au deplasat mai întâi la secţia 4 Poliţie, pentru a lua documentul respectiv şi, de acolo, au plecat la adresa anterior menţionată, împreună cu doi colegi de la secţia 4 Poliţie, alături de ei aflându-se şi jandarmul care, la acel moment, se afla în patrulă cu el; ajunşi la adresă, au sunat la interfon şi le-a răspuns un bărbat care nu şi-a declinat identitatea, dar a afirmat că acolo nu locuia sau nu se afla la acel moment persoana indicată în ordinul de protecţie; ulterior, au încercat contactarea telefonică a persoanei menţionate în ordinul de protecţie, folosind telefonul de serviciu alocat la acel moment secţiei 2 Poliţie; numărul a cărui apelare au încercat să o realizeze îl ştiau fie din ordinul de protecţie, fie dintr-un proces-verbal anterior; la acel număr de telefon, nu a răspuns nimeni; întrucât comunicarea ordinului de protecţie se putea realiza pe orice cale, au procedat la transmiterea unui mesaj text, de pe acelaşi telefon de serviciu, către acelaşi număr, despre care aveau informaţii că îi aparţinea persoanei la care se referea acel ordin; în acel mesaj text, au menţionat existenţa ordinului de protecţie şi conţinutul acestuia, inclusiv obligaţia de predare a armei, care, în mod cert, era inserată în cuprinsul acelui document, pe care el însuşi l-a citit; el personal a scris şi a expediat acel mesaj text, întrucât el folosea telefonul de serviciu la care a făcut referire; nu a primit niciun răspuns la acel mesaj text; şi-a însuşit conţinutul procesului-verbal care a fost întocmit cu acel prilej.

- martorul I.: procesul-verbal pe care l-a semnat, însuşindu-şi conţinutul acestuia, se referea la un ordin de protecţie, competenţa în legătură cu acesta aparţinând secţiei 2 Poliţie, pe raza căreia se afla adresa menţionată în acel ordin; deşi el făcea parte din secţia 4 Poliţie, a mers la adresa respectivă în sprijinul colegilor săi de la secţia 2 Poliţie, întrucât şeful Biroului Ordine Publică a dispus deplasarea sa; la acea adresă, s-a încercat contactarea, prin interfon, însă bărbatul care a răspuns a refuzat orice discuţie; unul dintre colegii de la secţia 2 Poliţie a expediat un mesaj text către numărul despre care existau informaţii că aparţinea persoanei menţionate în ordinul de protecţie; scopul deplasării la acea adresă a fost acela de a i se comunica persoanei respective existenţa şi conţinutul ordinului de protecţie.

- martorul J.: la momentul întocmirii procesului-verbal, era poliţist la secţia 4 Poliţie şi se afla în patrulă, când a primit o solicitare de sprijin din partea colegilor poliţişti de la secţia 2 Poliţie, la faţa locului aflând de la aceştia că realizau o acţiune de comunicare a unui ordin de protecţie către persoana la care se referea acel ordin; iniţial, un coleg poliţist de la secţia 2 Poliţie a încercat să o contacteze telefonic pe acea persoană, iar, ulterior, acelaşi coleg a încercat să o contacteze pe aceasta sunând la interfon; cineva a răspuns la interfon, iar colegul poliţist de la secţia 2 Poliţie a vorbit cu respondentul, fără a-şi aduce aminte conţinutul discuţiei purtate cu acesta; acelaşi coleg poliţist de la secţia 2 Poliţie a realizat şi o transmitere a unui mesaj de tip SMS către persoana menţionată în ordinul de protecţie.

- martorul K.: şi-a recunoscut semnătura de pe procesul-verbal prezentat şi, întrucât l-a semnat în cunoştinţă de cauză, şi l-a asumat, chiar dacă nu şi-a amintit nimic în legătură cu acesta, menţionând că, în calitate de jandarm, a participat la mai multe acţiuni referitoare la ordine de protecţie, ca regulă atunci când se afla în patrulă mixtă cu colegi de la poliţie.

În ziua imediat următoare, respectiv la data de 25 aprilie 2019, a fost expediată, de către secţia 2 Poliţie, sub semnătura şefului acelei unităţi de poliţie, pe adresa de e-mail a inculpatului - x@x.com, cum el însuşi a confirmat, o comunicare, prin care acesta era informat despre emiterea ordinului de protecţie împotriva sa, făcându-se menţiunea ataşării, în format PDF, a informării din partea instanţei, în care erau indicate obligaţiile care îi reveneau .

De asemenea, din procesul-verbal întocmit la data de 3 mai 2019 de către doi lucrători de poliţie din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase - L. şi F., rezultă următoarele aspecte: la data respectivă, fiind în continuarea verificărilor privind adresa nr. x din data de 25 aprilie 2019, prin care secţia 2 Poliţie a comunicat faptul că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a informat despre ordinul de protecţie emis împotriva lui A. în dosarul nr. x/2019, conţinând şi obligaţia de a preda organelor de poliţie arma pe care o deţinea, s-au deplasat la adresa de domiciliu a acestuia din municipiul Bucureşti, strada x nr. 77, pentru a pune în aplicare dispoziţia instanţei; în prealabil, au procedat la verificarea sus-numitului în aplicaţia RNAI, ocazie cu care au stabilit că acesta era posesorul unei arme neletale cu destinaţia de autoapărare, marca x, calibrul 9 mm, înscrisă în certificatul de deţinător seria x nr. x, eliberat la data de 17 august 2006; ajunşi la adresa anterior menţionată, au încercat contactarea sus-numitului prin intermediul interfonului, însă nu a răspuns nicio persoană, motiv pentru care au procedat la apelarea lui telefonică, la numărul x, unde a răspuns un bărbat care s-a recomandat drept A., căruia i s-a adus la cunoştinţă faptul că, împotriva sa, a fost emis, de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, un ordin de protecţie prin care s-a dispus, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003, obligaţia de a preda organelor de poliţie arma pe care o deţinea; acesta a declarat telefonic că nu dorea să predea arma respectivă, motivând că ordinul de protecţie emis împotriva sa a fost redactat greşit şi, totodată, că refuza să se prezinte în faţa organelor de poliţie, în vederea clarificării situaţiei juridice a armei; de asemenea, fiind întrebat despre locul şi condiţiile de păstrare a armei, a refuzat să răspundă; drept urmare, nu s-a putut pune în aplicare dispoziţia din ordinul de protecţie, potrivit căreia A. avea obligaţia de a preda arma deţinută organelor de poliţie.

Fiind şi aceştia audiaţi de prima instanţă, în calitate de martori, semnatarii procesului-verbal anterior menţionat au făcut, în declaraţiile lor, următoarele afirmaţii relevante:

- martorul L.: la momentul întocmirii procesului-verbal anterior menţionat, la fel ca la momentul audierii, lucra în cadrul Serviciului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase, răspunzând de Sectorul 1 al municipiului Bucureşti; a primit un ordin de protecţie emis pe numele inculpatului A., care era posesor de armă neletală şi, pentru executarea acelui ordin, care se referea la predarea armei, a luat legătura telefonic cu acesta; numărul de telefon al inculpatului era menţionat în Registrul Naţional de Evidenţă a Armelor, unde sunt trecute toate datele, inclusiv de contact, ale persoanelor deţinătoare de arme; l-a contactat pe inculpat, de pe telefonul personal, întrucât nu folosea un telefon de serviciu, imediat ce s-a primit ordinul de protecţie la Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase şi a discutat cu acesta, spunându-i despre existenţa ordinului de protecţie emis pe numele său şi solicitându-i fie să se prezinte la sediul Serviciului, pentru a clarifica situaţia, fie ca el să se deplaseze, împreună cu colegul său, la domiciliul lui, în acelaşi scop şi pentru a verifica condiţiile de păstrare a armei; inculpatul a refuzat ambele propuneri, nedorind să stea de vorbă;

în ambele variante propuse, i-a spus inculpatului, în mod sigur, că trebuia să predea arma deţinută, fie la sediul Serviciului, fie la domiciliul său, unde urmau să se prezinte el şi colegul său, dar acesta a refuzat; i-a spus inculpatului că trebuia să predea arma, fie prin depunere la Serviciu, fie prin depunere la un armurier autorizat, până la clarificarea situaţiei, urmând ca, dacă acesta avea obiecţiuni şi dacă erau îndeplinite condiţiile legale, să beneficieze de restituirea armei, în condiţiile legii; inculpatul a afirmat că urma să vină la un moment dat, când o să aibă timp, fără a preciza însă în concret o anumită dată şi a refuzat colaborarea; inculpatul a refuzat inclusiv să le permită să verifice locul şi condiţiile de păstrare a armei; după ce l-a sunat pe inculpat, la primirea lucrării privind ordinul de protecţie emis pe numele lui, s-a deplasat la domiciliul acestuia, fără a-şi aminti dacă în aceeaşi zi sau în zilele următoare, chiar de mai multe ori, însă niciodată nu a reuşit să ia legătura cu el, întrucât nu a răspuns nimeni la adresa respectivă; el şi colegul său - F. făceau o echipă şi toate acţiunile, inclusiv cele referitoare la inculpat, le-au întreprins împreună.

- martorul F.: la momentul întocmirii procesului-verbal, lucra în cadrul Serviciului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase şi făcea echipă cu colegul său - L.; s-a primit o informare de la secţia 2 Poliţie în legătură cu existenţa unui ordin de protecţie emis pe numele inculpatului A., în care se stipula că acesta nu mai putea deţine arma; conform evidenţelor oficiale, inculpatul figura, în mod legal, ca deţinător al unei singure arme; el şi colegul său au încercat să îl contacteze pe inculpat şi, posibil, s-au deplasat la domiciliul acestuia, unde nu au găsit pe nimeni, dar au reuşit să stabilească legătura telefonic cu el, la un număr care, posibil, le-a fost comunicat de către colegii de la secţia 2 Poliţie; el personal a vorbit, folosindu-şi telefonul personal, având numărul de apel x, cu inculpatul, căruia, în mod sigur, i-a spus că exista un ordin de protecţie emis pe numele său şi că trebuia să predea arma pe care o deţinea, având această obligaţie legală; atunci când a discutat la telefon cu inculpatul, i-a spus acestuia că avea obligaţia să predea arma pe care o deţinea, de urgenţă, fie la sediul Serviciului, fie la un armurier autorizat; inculpatul a afirmat că CNP-ul său era menţionat greşit în ordinul de protecţie şi a refuzat să se întâlnească pentru a preda arma; din discuţia telefonică purtată cu inculpatul, i-a fost clar că acesta ştia de existenţa ordinului de protecţie, de vreme ce a menţionat că, în cuprinsul acelui act, CNP-ul său a fost menţionat în mod greşit; ulterior, nu l-a mai căutat pe inculpat la domiciliul său, informându-i pe colegii de la secţia 2 Poliţie în legătură cu situaţia; când inculpatul a predat în cele din urmă arma, acesta a susţinut că i-ar fi trimis un mesaj pe telefon, propunându-i să se întâlnească pentru a preda arma, însă el nu a primit acel mesaj, neştiind despre ce era vorba.

ÎNCADRAREA JURIDICĂ ŞI REZOLVAREA ACŢIUNII PENALE

I. Cu privire la infracţiunea de încălcarea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie

La data faptei care constituie obiectul judecăţii, această infracţiune, în modalitatea reţinută în sarcina inculpatului, era incriminată în art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003.

Legea respectivă a suferit în timp mai multe modificări, inclusiv ale normei de incriminare şi sancţionare a acestei infracţiuni, reglementarea în vigoare la data faptei fiind cea ulterioară modificării aduse prin Legea nr. 174/2018 (care a exclus împăcarea drept cauză de înlăturare a răspunderii penale) şi, respectiv, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 183/2020 şi republicării realizate, la data de 15 octombrie 2020, în baza acestei ultime legi - conform căreia acea normă este prevăzută actualmente în art. 47 alin. (1) rap. la art. 38 alin. (1) lit. i) (care reglementează un tratament sancţionator mai sever).

În ambele reglementări, cea de la data faptei (art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003, în forma anterioară republicării) şi cea actuală (art. 47 alin. (1) rap. la art. 38 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 217/2003, în forma republicată), condiţiile de incriminare a faptei sunt identice, diferind numai tratamentul sancţionator (închisoare de la 1 lună la 1 an - în reglementarea de la data faptei şi, respectiv, închisoare de la 6 luni la 5 ani - în reglementarea actuală, fiind evident caracterul favorabil, din această perspectivă, al celei dintâi).

Conform ambelor reglementări (art. 32 alin. (1)/art. 47 alin. (1), constituie infracţiune fapta de încălcare de către persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de protecţie a oricăreia dintre măsurile prevăzute, între altele, la art. 23 alin. (1)/art. 38 alin. (1) (inclusiv cea menţionată la lit. g)/lit. i) şi dispuse prin ordinul de protecţie.

Prin urmare, pentru a fi realizate, pe latură obiectivă, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, este necesar ca fapta de încălcare ce constituie elementul ei material să se refere la o măsură care trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, două condiţii, şi anume, pe de o parte, să fie prevăzută de lege (în art. 23 alin. (1)/art. 38 alin. (1), iar, pe de altă parte, să fie dispusă prin ordinul de protecţie emis de instanţă.

În consecinţă, dacă una dintre aceste condiţii, referitoare la măsura încălcată, nu este îndeplinită, fapta nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, nefiind prevăzută de legea penală.

Aceasta este situaţia şi în speţă, întrucât măsura (obligaţia) încălcată de inculpat, deşi prevăzută de lege (în art. 23 alin. (1) lit. g) - conform formei în vigoare la data faptei), nu a fost dispusă în ceea ce îl priveşte prin ordinul de protecţie emis de instanţă.

Astfel, potrivit Legii nr. 217/2003 (art. 23 alin. (1) lit. g) - la data faptei), între măsurile care puteau fi dispuse de către instanţă, prin emiterea ordinului de protecţie, se afla şi aceea ca persoana împotriva căreia era emis acel ordin să fie obligată la a preda poliţiei armele deţinute.

În speţă, astfel cum deja s-a evidenţiat, prin sentinţa civilă nr. 2377 din data de 22 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, instanţa de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a dispus împotriva inculpatului din prezenta cauză emiterea unui ordin de protecţie, impunând acestuia, între altele, potrivit art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003 (în reglementarea de la acel moment), obligaţia de a preda poliţiei arma de foc pe care o deţinea (obligaţie menţionată, în mod identic, atât în dispozitivul, cât şi în considerentele sentinţei respective).

Singura armă dovedită a fi fost deţinută de către inculpat nu constituia însă o armă de foc, astfel că fapta acestuia de încălcare a obligaţiei de a preda poliţiei acea armă nu realizează, pe latură obiectivă, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii analizate, întrucât acea obligaţie, deşi prevăzută de lege, nu a fost dispusă prin ordinul de protecţie (care s-a referit, exclusiv, prin folosirea de către instanţa civilă care l-a emis a unei expresii clare, neechivoce, la arma de foc deţinută de acesta).

Împrejurarea că, în sentinţa de emitere a ordinului de protecţie, instanţa civilă a menţionat, drept temei al obligaţiei impuse, dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003, care reglementau obligaţia de predare către poliţie a armelor deţinute, nu face ca măsura în concret dispusă prin ordinul de protecţie să se refere la orice tip de armă.

Astfel, expresia din conţinutul acelor dispoziţii ("armele deţinute") are, în mod evident, un caracter generic, fiind folosită pentru a desemna o întreagă categorie de obiecte ce pot face, potrivit legii, obiectul obligaţiei de predare, în timp ce alegerea unui anumit tip al acelor obiecte (în speţă "arma de foc"), pentru stabilirea în concret a acelei obligaţii în sarcina persoanei vizate de ordinul de protecţie, constituie atributul instanţei, textul legal oferindu-i numai temeiul dispunerii unei astfel de obligaţii, fără a-i impune un anumit conţinut al acesteia.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, stabilirea, în cadrul ordinului de protecţie, a obligaţiei de predare a armelor deţinute către poliţie, ca şi a tuturor celorlalte obligaţii şi interdicţii la care se referă dispoziţiile respective, are un caracter facultativ, instanţa având posibilitatea să aleagă una sau mai multe dintre ele, apreciate apte să asigure, în raport cu particularităţile fiecărei speţe, realizarea scopului enunţat în cuprinsul aceloraşi dispoziţii, de înlăturare a stării de pericol.

În plus, norma de incriminare (art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 - în forma în vigoare la data faptei) prevede, în mod clar, că pentru a constitui infracţiune, fapta de încălcare a ordinului de protecţie trebuie să se refere la măsuri care nu doar sunt prevăzute de lege, ci şi au fost în mod concret dispuse de instanţă printr-un astfel de ordin.

Pentru a reţine că arma deţinută de inculpat nu constituie o armă de foc (împrejurare acceptată, în dezbateri, chiar de către reprezentantul Ministerului Public), prima instanţă a reţinut că are în vedere următoarele aspecte:

Noţiunea de armă de foc are o definiţie legală, cu caracter general, menţionată în art. 2 pct. I subpct. 2 din Legea nr. 295/2004 (privind regimul armelor şi muniţiilor), care o defineşte astfel: orice armă portabilă cu ţeavă, care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie, prevăzând şi că: se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din care este confecţionat, poate fi transformat în acest scop.

Pentru a stabili dacă arma deţinută de inculpat se încadrează în noţiunea legală a armei de foc, Curtea de apel a dispus, din oficiu, obţinerea de informaţii de la Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a municipiului Bucureşti şi efectuarea unei expertize criminalistice în specialitatea balistică în cadrul Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, căruia, la cererea Curţii, i-au fost puse la dispoziţie, de către acelaşi Serviciu, arma şi muniţia aferentă (şapte cartuşe), astfel cum au fost ridicate de către lucrători ai acestuia de la inculpat (fiind depuse ulterior, în custodie, la armurierul S.C. M. SRL), împreună cu certificatul de deţinător seria x nr. x, eliberat la data de 17 august 2006.

Astfel, prin adresa nr. x din data de 10 august 2020, Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a municipiului Bucureşti a comunicat că arma deţinută de inculpat (marca x, calibrul 9 mm) se încadrează în categoria armelor neletale supuse autorizării şi, de asemenea, a transmis copie de pe certificatul de deţinător anterior menţionat, din care rezultă că arma respectivă este un pistol cu gaze, având destinaţia de autoapărare.

În acelaşi sens sunt şi constatările raportului de expertiză criminalistică nr. 76 din data de 18 martie 2021, din care rezultă că, în urma tragerii experimentale realizate cu unul dintre cele şapte cartuşe, s-a constatat că arma expertizată funcţionează normal cu acest tip de cartuş, având încărcătură iritant lacrimogenă.

În consecinţă, din perspectiva definiţiei legale a armei de foc (anterior citată), arma deţinută de inculpat nu corespunde caracteristicilor de a putea arunca ori de a fi fost concepută să arunce alice, un glonţ sau un proiectil, funcţionând numai cu cartuş de tip iritant lacrimogen.

Constatările şi concluziile aceluiaşi raport de expertiză criminalistică relevă, însă, că arma respectivă nici nu putea fi transformată în acest scop (al aruncării de alice, gloanţe sau proiectile), din cauza construcţiei sale, astfel că, nici sub acest aspect, nu corespunde definiţiei legale a armei de foc.

În acest sens, în partea expozitivă a raportului de expertiză criminalistică, s-a arătat că ţeava armei expertizate nu este ghintuită (ghintul reprezentând, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, şanţul în formă de spirală, făcut pe suprafaţa interioară a ţevii unor arme de foc, pentru a imprima proiectilului o mişcare de rotaţie necesară menţinerii stabilităţii acestuia pe o traiectorie dată), menţionându-se că, dimpotrivă, fiind o armă neletală, are ţeava lisă şi, în plus, are, din construcţie, pe ţeavă, un opritor (o bucată de metal) care face ca arma să nu poată fi folosită cu gloanţe din metal, acest opritor făcând ca bila de cauciuc să se dezmembreze parţial şi, astfel, să se rupă mai uşor la impactul cu ţinta şi să nu penetreze. De asemenea, s-a arătat că, în urma examinării ţevii armei expertizate cu două surse de lumină, s-a evidenţiat existenţa din fabrică a unui obturator parţial, situat central pe diametrul ţevii, confecţionat din oţel, care nu permite folosirea niciunui tip de proiectil, concluzionându-se că, faţă de prezenţa acestui tip de obturator, existent din fabrică, la această armă nu poate fi folosită încărcătură, letală sau neletală, cu proiectil.

În considerarea tuturor argumentelor anterior expuse, prima instanţă a constatat că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, întrucât încălcarea săvârşită s-a referit la o măsură care, deşi era prevăzută de lege, nu a fost dispusă prin ordinul de protecţie (conform căruia acestuia i-a fost impusă exclusiv obligaţia de predare către poliţie a armei de foc - caracteristică pe care arma deţinută de el nu o îndeplinea), astfel că nu sunt întrunite, pe latură obiectivă, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii analizate.

Drept urmare, prima instanţă, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a pronunţat o soluţie de achitare a inculpatului, pentru infracţiunea de încălcare a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003 (în reglementarea de la data faptei care constituie obiectul judecăţii, ulterioară modificării aduse prin Legea nr. 174/2018 şi, respectiv, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 183/2020 şi republicării realizate în baza acestei ultime legi).

II. Cu privire la infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor

La data faptei care constituie obiectul judecăţii, această infracţiune era prevăzută, la fel ca în prezent, de art. 342 alin. (2) din C. pen. (normă care nu a suferit, între timp, nicio modificare, nici în privinţa condiţiilor de incriminare a faptei, nici în privinţa tratamentului sancţionator).

Astfel, cu relevanţă în speţă, potrivit art. 342 alin. (2) din C. pen., constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă deţinerea, fără drept, de arme neletale, din categoria celor supuse autorizării.

Conform rechizitoriului, fapta atribuită inculpatului a constat în aceea că, în perioada 24 aprilie 2019 - 12 iulie 2019, a păstrat în posesie, în mod nelegal, arma la a cărei predare fusese obligat prin hotărârea judecătorească de emitere a ordinului de protecţie.

Prima instanţă a reţinut că nici această faptă nu este prevăzută de legea penală (sens în care au fost şi concluziile din dezbateri ale reprezentantului Ministerului Public), întrucât nu sunt întrunite, pe latură obiectivă, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii analizate.

Astfel, acţiunea de deţinere a armei neletale de către inculpat, în perioada anterior menţionată, nu s-a realizat fără drept, sens în care prima instanţă a avut în vedere următoarele aspecte:

În primul rând, conform celor anterior menţionate, inculpatului nu i-a fost impusă, prin ordinul de protecţie, obligaţia de a preda poliţiei arma deţinută, întrucât aceasta nu era o armă de foc, astfel cum, în mod expres şi explicit, s-a stipulat în acel ordin.

În al doilea rând, pentru ca acţiunea de deţinere a armei să constituie element material al infracţiunii este necesar ca aceasta să se realizeze fără drept, cerinţă care, potrivit doctrinei, este îndeplinită atunci când nu sunt respectate dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 295/2004, privind regimul armelor şi muniţiilor.

Dispoziţiile legii anterior menţionate servesc, aşadar, la stabilirea cazurilor în care această cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii, inclusiv în varianta prevăzută în art. 342 alin. (2) din C. pen., este îndeplinită, legea respectivă conţinând reglementări complete, privind procurarea, înstrăinarea, deţinerea, portul şi folosirea armelor neletale de către persoanele fizice, pentru a se putea constata, prin raportare la acele reglementări, dacă cerinţa "fără drept" este sau nu întrunită.

În speţă, prin adresa nr. x din data de 10 iulie 2019, Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a municipiului Bucureşti a comunicat, la cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la valabilitatea documentului în baza căruia inculpatul deţinea arma tip pistol marca x, calibrul 9 mm, că, potrivit legislaţiei în vigoare, certificatul de deţinător eliberat acestuia - seria x nr. x din data de 17 august 2006, transmis ulterior la dosar, în copie, la cererea Curţii de apel - nu are termen de valabilitate, însă îi conferă titularului numai drept de deţinere la adresa înscrisă în acesta.

S-a reţinut că în acest sens, sunt, într-adevăr, dispoziţiile Legii nr. 295/2004, care, în forma în vigoare la data eliberării certificatului de deţinător anterior menţionat (17 august 2006), prevedea, în art. 2 pct. VI subpct. 4, că un astfel de certificat era documentul emis, în condiţiile legii, de autoritatea competentă, prin care se dovedea faptul că titularul acestuia a îndeplinit procedura legală de înregistrare a armelor neletale la acea autoritate, în art. 59 alin. (1), (2), că persoanele care au procurat arme neletale aveau obligaţia ca, în termen de 5 zile de la data procurării, să se prezinte cu acestea la autoritatea competentă, în vederea eliberării certificatului de deţinător, care îi conferea titularului, între altele, dreptul de deţinere a armelor înscrise în acel document şi, în art. 65, că muniţia aferentă armelor neletale putea fi procurată, numai în baza certificatului de deţinător al armei, de la armurierii autorizaţi să o comercializeze.

Prin O.U.G. nr. 26/2008, dispoziţiile Legii nr. 295/2004 referitoare la armele neletale au fost modificate, în cazul celor supuse autorizării impunând posesorilor, prin normele tranzitorii inserate în art. II alin. (1), (2), obligaţia ca, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acelui act normativ, să se prezinte la organul de poliţie care îi avea în evidenţă pentru obţinerea permisului de armă, făcându-se însă menţiunea, prevăzută în art. II alin. (4), că, la împlinirea acelui termen, certificatele de deţinător ale posesorilor de arme neletale supuse autorizării (precizate la categoria E din anexa la lege), care nu şi-au îndeplinit obligaţia anterior menţionată, le conferă titularilor doar un drept de deţinere a armelor înscrise în acel document.

Or, în speţă, inculpatului nu i s-a reţinut în sarcină o altă faptă decât aceea de simplă deţinere a armei (una neletală, din categoria celor supuse autorizării) la adresa înscrisă în certificatul de deţinător anterior menţionat, din municipiul Bucureşti, strada x nr. 77, sectorul 1 (aceasta fiind singura cauză a acuzaţiei formulate în ceea ce îl priveşte în prezentul dosar), astfel că fapta respectivă nu a săvârşită fără drept, acţiunea de deţinere realizându-se în baza certificatului de deţinător eliberat fără termen de valabilitate, care îi conferea acest drept.

Cu privire la muniţia aferentă armei deţinute de inculpat (şapte cartuşe cu încărcătură iritant lacrimogenă), prima instanţă a constatat că art. 342 alin. (2) din C. pen., spre deosebire de art. 342 alin. (1), care se referă la armele letale, nu incriminează deţinerea fără drept a muniţiilor pentru armele neletale, în plus o astfel de acuzaţie nefiind formulată faţă de inculpat în prezenta cauză.

În considerarea argumentelor anterior expuse, prima instanţă a pronunţat, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., o soluţie de achitare a inculpatului şi pentru infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (2) din C. pen., sens în care au fost şi concluziile formulate în dezbateri de către reprezentantul Ministerului Public.

Alte măsuri

Astfel cum s-a evidenţiat anterior, de la inculpat au fost ridicate, la data de 12 iulie 2019, arma neletală, de autoapărare, cu gaze, tip pistol marca x seria x calibrul 9 mm (înscrisă în certificatul de deţinător seria x nr. x, eliberat la data de 17 august 2006), cu accesoriile acesteia şi şapte cartuşe calibrul 9 mm, cu încărcătură iritant lacrimogenă (dintre care unul a fost folosit cu ocazia efectuării expertizei criminalistice în specialitatea balistică).

Întrucât, pentru motivele anterior expuse, în prezenta cauză nu s-a constatat deţinerea lor fără drept, care să justifice măsura confiscării, prin prisma dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., prima instanţă a dispus, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. f) din C. proc. pen., restituirea acestora către inculpat (cum, în dezbateri, a solicitat şi reprezentantul Ministerului Public), dacă dreptul de deţinere asupra lor nu a fost anulat, suspendat ori interzis sau nu a încetat, pe orice cale.

Această dispoziţie va produce efecte la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a inculpatului, sens în care s-a reţinut că, sub acest aspect, nu sunt incidente prevederile art. 397 alin. (4) din C. proc. pen., pentru a fi constatat caracterul executoriu al dispoziţiei respective.

Astfel, prevederile art. 397 alin. (4) din C. proc. pen. sunt incidente numai dacă au legătură cu rezolvarea acţiunii civile, fiind inserate în articolul având această denumire marginală şi, în plus, trebuie coroborate cu cele ale art. 397 alin. (3), care le preced şi se referă exclusiv la restituirea de lucruri realizată potrivit art. 255 din acelaşi cod. Or, art. 255 din C. proc. pen. reglementează restituirea lucrurilor ridicate de la suspect, de la inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, însă nu către aceştia, ci exclusiv către persoana vătămată sau altă persoană, atunci când se constată că sunt proprietatea celor din urmă ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea lor.

II. Împotriva hotărârii instanţei de fond, a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin apelul declarat, s-a criticat sentinţa pronunţată de către prima instanţă, atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei soluţiei adoptate, pentru greşita dispoziţie de achitare a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de încălcarea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003 (în reglementarea de la data faptei care constituie obiectul judecăţii, ulterioară modificării aduse prin Legea nr. 174/2018 şi, respectiv, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 183/2020 şi republicării realizate în baza acestei ultime legi) pentru următoarele motive:

- interpretarea primei instanţe este greşită, întrucât din dosarul cauzei şi situaţia de fapt, rezultă că inculpatul deţinea o singură armă, cea la care se face referire inclusiv în hotărârea instanţei civile şi care a stat la baza aplicării faţă de acesta a măsurii prevăzute de art. 23 lit. g), deoarece a reieşit din probatoriul administrat că inculpatul ar fi ameninţat cu acea armă persoanele pentru care s-a emis ordinul de protecţie:

- în ordinul de protecţie nu era vorba de mai multe arme de foc, pentru a fi necesară o individualizare; măsura a fost luată în scopul îndepărtării unei stări de pericol, şi nu a confiscării unei arme astfel încât să fie necesară o individualizare.

III. Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că instanţa de fond a evaluat corect probele referitor la fapta şi vinovăţia imputată inculpatului, iar, apoi, a concluzionat, în mod just, că în cauză se impune achitarea acestuia pentru infracţiunea de încălcare a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003, în reglementarea legală de la data săvârşirii faptei.

Potrivit dispoziţiilor legale în materie - art. 32 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, constituie infracţiune fapta de încălcare de către persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de protecţie a oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) şi dispuse prin ordinul de protecţie.

Art. 23 alin. (1) cuprinde toate măsurile - obligaţii sau interdicţii pe care instanţa, în scopul înlăturării stării de pericol a unei persoane din partea unui membru al familiei, le poate dispune cu caracter provizoriu prin emiterea unui ordin de protecţie, printre acestea figurând la lit. g) şi "obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute".

Pentru ca o faptă să constituie infracţiune, trebuie să se constate că fapta concretă are un corespondent în descrierea conţinută în norma de incriminare, adică dacă se suprapune acestui model legal creat de legiuitor, respectiv în cauză să rezulte din materialul probator că a existat o acţiune de încălcare a uneia dintre măsurile dispuse de instanţă, în sensul textului art. 23 alin. (1) şi aceste măsuri să fi fost dispuse prin ordinul de protecţie.

Prin urmare, în situaţia neîndeplinirii cumulative a celor două cerinţe legale, elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de încălcare a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003 nu corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului A..

În concret, în cauză, lipseşte situaţia premisă pentru existenţa infracţiunii, constând în dispunerea prin ordinul de protecţie a măsurii care se pretinde că a fost încălcată de către inculpat.

Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003, între măsurile care puteau fi dispuse de către instanţă, prin emiterea ordinului de protecţie, figurează şi obligaţia ca persoana împotriva căreia era emis acel ordin să predea poliţiei armele deţinute.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, sintagma din conţinutul acestor dispoziţii ("armele deţinute") are un caracter generic, fiind folosită de legiuitor pentru a desemna o întreagă categorie de obiecte ce pot face, potrivit legii, obiectul obligaţiei de predare, în timp ce alegerea unui anumit tip al acelor obiecte (în speţă "arma de foc"), pentru stabilirea în concret a acelei obligaţii în sarcina persoanei vizate de ordinul de protecţie, constituie atributul instanţei, textul legal oferindu-i numai temeiul dispunerii unei astfel de obligaţii, fără a-i impune un anumit conţinut al acesteia, care poate fi apreciat în concret.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 2377 din data de 22 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a dispus împotriva inculpatului A. emiterea unui ordin de protecţie, impunând acestuia, între altele, potrivit art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003 (în reglementarea de la acel moment), obligaţia de a preda poliţiei arma de foc pe care o deţinea (obligaţie menţionată, în mod identic, atât în dispozitivul, cât şi în considerentele sentinţei respective).

Aşa cum a rezultat din actele dosarului, inculpatul A. deţinea o armă, însă nu constituia o armă de foc - instanţa de control judiciar îşi însuşeşte sub acest aspect considerentele primei instanţe cu privire la natura armei deţinute de inculpat -, astfel cum se prevedea în ordinul de protecţie.

Or, împrejurarea că în dispozitivul sentinţei de emitere a ordinului de protecţie (şi în considerente), instanţa civilă a indicat drept temei legal dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003, care reglementau obligaţia de predare către poliţie a armelor deţinute şi a individualizat obligaţia legală prin referire la predarea armei de foc deţinute de către inculpat, nu conduce automat la concluzia că măsura poate fi extinsă la orice gen de armă.

Din această perspectivă, Avizul nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti prevede în paragraful 53 că orice dispozitiv al unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să fie redactat în termeni clari şi lipsiţi de orice ambiguitate astfel încât să poată produce uşor efecte sau, în cazul unui dispozitiv ce conduce la obligaţia de a face, de a nu face sau de a plăti, să fie uşor de executat. În această perspectivă, potrivit paragrafului 55, acest dispozitiv trebuie să fie executabil: aceasta înseamnă că hotărârea trebuie să conţină un dispozitiv care să enunţe clar, fără niciun dubiu sau confuzie, condamnările, obligaţiile sau somaţiile pronunţate de instanţă. Orice hotărâre neclară, duce la interpretări diferite, dăunează eficienţei şi credibilităţii intervenţiei judiciare.

Reţine Înalta Curte că în cauză poate fi vorba de o eroare materială în redactarea dispozitivului, însă în lipsa unui dispozitiv clar - a cărei executare să nu predispună la dubiu sau interpretări - o interpretare extensivă a obligaţiei dispuse prin ordinul de protecţie nu poate antrena răspunderea penală a persoanei faţă de care s-a emis acel ordin.

Mai mult, reţine Înalta Curte că, şi în considerentele sentinţei, instanţa civilă a stabilit obligaţia de predare tot prin raportare la o armă de foc, situaţie în care, pentru executarea ordinului de protecţie era necesară îndreptarea/lămurirea dispozitivului hotărârii pe cale separată, în procedura îndreptării erorii materiale ori eventual a contestaţiei la executare (contestaţie la titlu).

Prin urmare, fapta reţinută în concret în sarcina inculpatului, de încălcare a obligaţiei de a preda poliţiei arma deţinută, nu realizează conţinutul juridic al infracţiunii de încălcare a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003.

Faţă de considerentele expuse, se constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu este prevăzută de legea penală, întrucât încălcarea săvârşită s-a referit la o măsură care, deşi era prevăzută de lege, nu a fost dispusă prin ordinul de protecţie (care impunea exclusiv obligaţia de predare către poliţie a armei de foc - caracteristică pe care arma deţinută de inculpat nu o îndeplinea), astfel că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de încălcare a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, prevăzută de art. 32 alin. (1) rap. la art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 217/2003.

Pentru aceste motive, urmează a fi respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 84/F din data de 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 84/F din data de 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2019 (x/2019), privind pe inculpatul A..

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 decembrie 2021.

GGC - MM