Civil liability of guarantee office for intentional bodily harm in vehicle accident and mandatory insurance coverage under EU Directive 2009/103/CE

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 107 din data de 19 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A. şi B. pentru infracţiunea de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa amenzii penale în sumă de 1200 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 10 RON fiecare, pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe.

În baza art. 48 rap. la 194 alin. (1) lit. b) din C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de vătămare corporală.

În baza art. 89 din C. pen., s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare aplicată inculpatului, sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen., fapta concurente cu fapta dedusă judecăţii, aplicată prin Sentinţa penală nr. 121 din 10.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 62/A din data de 27 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. e) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite pentru infracţiunile deduse judecăţii cu pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 121 din 10.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 62/A din data de 27 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedeapsa de 2 ani închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din durata celeilalte pedepse, respectiv de 2 luni şi 20 de zile închisoare, precum şi în întregime pedeapsa amenzii penale în sumă de 1200 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 10 RON fiecare, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 2 ani, 2 luni şi 20 zile închisoare şi 1200 RON amendă penală.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

Inculpatul a fost obligat ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţia prevăzute de art. . 93 alin. (1) din C. pen. şi art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Bibliotecii Judeţene "C." sau Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

În baza art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata B., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

Inculpata a fost obligată ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţia prevăzute de art. . 93 alin. (1) din C. pen. şi art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., inculpata a fost obligată ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei mun. Drobeta Turnu Severin sau Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mehedinţi pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă D., ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi a obligat inculpaţii în solidar la plata sumei de 2238 RON către partea civilă cu titlu de despăgubiri materiale.

De asemenea, a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E. şi a obligat partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 2570 RON către partea civilă E. cu titlu de despăgubiri materiale şi la plata echivalentului în RON a sumei de 25.000 Euro la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a sumei de 2000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând cheltuieli efectuate în faza urmăririi penale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Din examinarea materialului probator administrat în cauză, în toate fazele procesuale, rezultă că s-au stabilit, în mod cert, următoarele aspecte:

Este de necontestat în cauză aşa cum rezultă din declaraţiile inculpaţilor A. şi B. şi cele ale părţilor civile D. şi E., că la data de 21 noiembrie 2014 s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare (antecontract) care nu a îmbrăcat forma scrisă între inculpatul A. şi partea civilă D..

Conform înţelegerii părţilor între care s-a încheiat convenţia, inculpatul A. s-a obligat să vândă, iar partea civilă D. să cumpere, autoturismul de teren marca x înmatriculat în Marea Britanie, echipat cu volan pe partea dreaptă, la preţul total de 3.300 EURO.

În acest sens, partea civilă a plătit suma de 1800 EURO cu titlu de avans, urmând ca diferenţa de preţ să o achite inculpatului cel târziu până la 20 decembrie la perfectarea contractului de vânzare cumpărare în forma scrisă. La aceeaşi dată, respectiv a doua zi după încheierea convenţiei verbale, inculpatul a predat autoturismul părţii civile, executarea acestor prestaţii realizându-se la balta deţinută de D. în comuna Dracea.

Declaraţiile părţilor converg în sensul că partea civilă s-a răzgândit în privinţa definitivării contractului de vânzare cumpărare, fiind nemulţumit de autoturism din diverse motive, convenind cu inculpatul cu privire la rezoluţiunea promisiune bilaterală de vânzare cumpărare, cei doi fiind de acord să-şi restituie reciproc prestaţiile executate.

Pe fondul acestui acord intervenit între D. şi inculpatul A. în sensul rezoluţionării contractului, cu două zile înainte de incidentul din data de 29 noiembrie, părţile au purtat discuţii telefonice despre modalitatea faptică în care urma să se realizeze restituirea prestaţiilor executate, astfel că la data respectivă partea civilă D. însoţit de soţia sa, E. s-a întâlnit cu inculpatul şi prietena acestuia, inculpata B., pe Bdul x din Mun. Craiova. Cei patru s-au deplasat cu autoturismul condus de inculpata B. în Cartierul Rovine, în zona restaurantului F., unde se afla parcat autoturismul x.

Potrivit declaraţiilor părţilor, când au ajuns la faţa locului, partea civilă D. i-a predat inculpatului cheile autoturismului, iar inculpatul A. a procedat la verificarea maşinii exprimându-şi nemulţumirea cu privire la faptul că maşina avea o oglindă fisurată, toba spartă şi telescoapele deteriorate, dar şi pentru că din interior răzbătea un miros puternic de peşte, susţinând că partea civilă exploatase maşina pentru transportul unor cantităţi mari de peşte, contrar destinaţiei sale. În contextul acestor discuţii contradictorii legate de starea tehnică a vehiculului ce s-au transformat într-un veritabil conflict verbal, părţile civile s-au considerat înşelate, acuzând că pretinsele avarii constatate de inculpatul A. reprezentau simple pretexte pentru ca acesta să nu mai restituie avansul de 1800 EURO. La rândul său, inculpatul a susţinut că a fost prejudiciat de partea civilă D., care i-a exploatat necorespunzător autoturismul în perioada în care a avut la dispoziţie autoturismului.

Conflictul verbal ce a avut loc între părţi a atras la faţa locului mai multe persoane care se aflau întâmplător în zona, dintre acestea fiind identificaţi ulterior martorii G., H., I., J., K. şi L..

Examinând declaraţiile acestor martori, având în vedere în special depoziţiile martorilor G., H., I. şi J., Curtea a reţinut că, pe fondul conflictului verbal referitor la restituirea avansului de 1800 EURO, inculpatul A. şi partea civilă D. s-au îmbrâncit reciproc, iar la un moment dat inculpatul A. i-a aplicat părţii civile D. o lovitură cu pumnul în zona bărbiei, după care i-a înmânat inculpatei B. cheile autoturismului, îndemnând-o să plece de la faţa locului.

S-a arătat că, aşa cum a reţinut instanţa în primul ciclu procesual, martorul G. a relatat în esenţă că, în timp ce părţile civile îi cereau inculpatului în mod repetat să restituie banii, l-a văzut pe tânărul A. apucându-l cu mâna stângă de gulerul hainei pe D. şi in timp ce îl ţinea în acest mod, l-a lovit cu pumnul în zona bărbiei . În acelaşi sens a declarat şi martorul H., care a descris împrejurări asemănătoare, respectiv că inculpatul l-a prins cu mâinile de gât pe D. şi l-a lovit cu pumnul în zona feţei, dar şi martorul J..

Fiind reaudiaţi în al doilea ciclu procesual, martorii şi-au menţinut declaraţiile date anterior în cauză, confirmând aceeaşi situaţie de fapt.(declaraţiile de la filele x).

Deşi inculpatul A. nu a recunoscut că l-ar fi agresat pe D. în modul mai sus arătat, declaraţiile sale sunt contrazise de celelalte probe administrate, care au fost expuse anterior şi cu toate că, din coroborarea declaraţiilor inculpaţilor cu depoziţiile martorilor K. şi L., reiese faptul că, pe parcursul conflictului D. i-a ameninţat pe cei doi inculpaţi că-i împuşcă, fără ca acesta să aibă asupra sa vreo armă, această împrejurare nu înlătura concluzia instanţei că inculpatul l-a lovit cu pumnul pe partea civilă, în condiţiile în care, în mod evident, ameninţarea respectivă era inaptă pentru a produce inculpatului o stare efectivă de temere.

Instanţa de fond a mai reţinut, urmare a analizării probatoriului, că inculpata B. a primit la inculpatul A. cheile autoturismului x şi la îndemnurile acestuia, s-a urcat la volanul acestuia (aflat pe partea dreaptă) cu scopul de a părăsi locul incidentului.

Inculpata a pornit motorul autovehiculului, care avea uşa dreaptă faţă deschisă, iar în acel moment partea civilă E. a încercat să o împiedice să plece încercând să ia cheia de contact cu scopul de a opri motorul, însă nu a reuşit, inculpata reuşind să pună în mişcare vehiculul. Aşa cum s-a reţinut şi în primul ciclu procesual, inculpata a condus circa 3 - 4 metri cu partea civilă agăţată de autoturism (de scaunul şoferului, de pantalonii inculpatei sau de uşa dreaptă), iar în acest context piciorul stâng i-a fost prins de roata din dreapta spate, ceea ce a condus la dezechilibrarea acesteia. În continuare, partea civilă a fost trântită la pământ şi călcată cu roata dreaptă a autovehiculului pe toată partea stângă a corpului.

Din declaraţiile părţii civile E. şi D., precum şi ale martorilor oculari I., H., G., J. şi K., reiese că, inculpatul A., aflat în spatele autovehiculului o îndemna pe inculpată să-şi continue deplasarea, strigându-i "Pleacă!", "Accelereaz-o!" sau "Calc-o!".

Imediat după accidentarea părţii civile, şi martora I. a încercat să o oprească pe inculpată să plece cu autovehiculul de la faţa locului, încercând în acelaşi mod să scoată cheia din contact, reuşind doar să smulgă telecomanda care era ataşată, inculpata reuşind să-şi continue deplasarea.

Fiind audiat în primul ciclu procesual cu privire la împrejurările în care a avut loc accidentarea soţiei sale, partea civilă D. a arătat că:"Inculpata s-a urcat în autoturism, a pornit motorul, moment în care soţia mea şi martora I. au încercat să o împiedice. Martora a încercat să scoată cheile din contact însă nu a reuşit pentru că motorul era în funcţiune, astfel că s-a retras, iar soţia mea a rămas lângă autovehicul care se pusese în mişcare, timp în care se ţinea fie de uşă, fie de scaunul şoferului. Din mişcarea maşinii soţiei mele i-a fost prins piciorul stâng în roata dreaptă spate, astfel că aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, iar vehiculul a trecut cu partea din dreapta peste partea stângă a corpului soţiei mele. În momentul în care i-a fost prins piciorul, soţia mea a ţipat "Au, piciorul! Mi-ai prins piciorul!". Nu pot preciza dacă inculpata a auzit-o pe soţia mea ţipând. Autoturismul şi-a continuat deplasarea şi s-a oprit când a ajuns cu roata pe omoplatul soţiei mele, în acest moment inculpata schimbând direcţia de mers spre dreapta, astfel că roata a coborât de pe corpul soţiei mele. În momentul în care soţia mea era prinsă sub autoturism, inculpatul A. i-a strigat prietenei sale "Fugi!", "Calc-o!".

Ulterior, audiat de instanţă în al doilea ciclu procesual, partea civilă şi-a menţinut declaraţiile, relatând următoarele: " Inculpata s-a urcat în autoturism, moment în care soţia mea a încercat să o împiedice, încercând să smulgă cheile din contact, însă nu a reuşit, inculpata reuşind să pornească motorul şi să pună autoturismul în mişcare. În momentul în care autoturismul s-a pus în mişcare, soţia mea a rămas lângă autoturism, rămânând agăţată de acesta, iar în momentul următor, i-a fost prins piciorul de roata din dreapta spate, astfel că s-a dezechilibrat şi autoturismul a trecut peste aceasta pe partea stângă de la călcâi până la umăr. Soţia mea a strigat: Au, piciorul! Şi nu cred că inculpata a auzit-o strigând, aceasta continuând deplasarea, după care s-a oprit, martora I. s-a repezit şi a reuşit să smulgă telecomanda."

În prima declaraţie dată în faţa instanţei, partea civilă E. a relatat următoarele: "Inculpata s-a urcat în maşină, care se afla cu roţile din partea dreaptă pe trotuar şi care rămăsese cu uşa dreaptă deschisă, a introdus cheia în contact, iar eu am vrut să-i iau cheia din mână. Aceasta a reuşit să-mi desprinsă mâna şi să pornească motorul, în timp ce eu mă aflam cu mâna pe volan şi cu o parte din corp în interiorul autoturismului a pus maşina în mişcare, situaţie în care mi-a fost prinsă laba piciorului stâng. Eu am strigat: "Opreşte! Piciorul!", însă inculpata şi-a continuat deplasarea, iar eu mă ţineam de portieră şi probabil de pantalonii inculpatei. Eu cred că inculpata m-a auzit ţipând pentru că eram chiar lângă ea, însă a continuat deplasarea, m-a târât 3 - 4 metri pe suprafaţa carosabilului, m-a trântit la pământ, după care a trecut cu partea roţii din dreapta pe partea stângă a corpului meu. Inculpatul A. a observat că am fost acroşată de autoturism şi cu toate acestea s-a adresat prietenei sale "Accelereaz-o! Calc-o!". În urma trecerii autoturismului peste corpul meu hainele mi-au fost smulse şi sfârtecate."

Ulterior, partea civilă E. şi-a menţinut susţinerile, arătând în faţa Curţii că:

"În acel moment, inculpatul i-a plasat cheile autoturismului inculpatei, spunându-i să fugă. Inculpata a luat cheile s-a îndreptat spre maşină, care se afla parcată cu roţile din dreapta pe trotuar, uşa din dreapta fiind deschisă şi motorul oprit. Eu am vrut sa-i iau cheile din mână, nu am reuşit, inculpata desprinzându-mi mâna, reuşind să bage cheia în contact şi să pornească motorul. Eu eram cu corpul în interiorul maşinii, cu mâna spre volan, încercând să iau cheile din contact, însă în momentul în care inculpata a pus maşina în mişcare, mi-a fost prins piciorul de roata din dreapta spate, eu am strigat: Opreşte! Piciorul!, însă aceasta a continuat deplasarea. În acest context, m-am agăţat de pantalonii inculpatei, iar în momentul în care autoturismul a virat spre stânga, am căzut la pământ şi am fost călcată cu roata din dreapta spate pe partea stângă a corpului. (...) Arăt că, deşi inculpatul a observat că am fost acroşată, i-a strigat inculpatei să-şi continue deplasarea."

S-a arătat că modalitatea faptică în care s-a derulat evenimentul rutier ce a avut ca urmare vătămarea corporală a părţii civile E., descrisă de părţile civile a fost confirmată şi de martorii I., H., G. şi J..

Astfel, fiind întrebat în legătură cu momentele ce au precedat vătămarea corporală a părţii civile, martorul G. a relatat în primul ciclu procesual că inculpata "s-a urcat în autoturism şi a pornit motorul, moment în care doamna M. a încercat să o împiedice, a pus mâna pe chei cu intenţia de a opri motorul, dar nu a reuşit, iar maşina s-a pus în mişcare, a mers circa 3-4 metri cu aceasta agăţată de autoturism, după care doamna s-a împiedica şi a căzut cu faţa în jos, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului". Ulterior, martorul şi-a menţinut integral susţinerile, declarând următoarele:

"(...) Luând cheile autoturismului, inculpata a vrut să urce în autoturism şi să pornească motorul, motiv pentru care partea civilă E. a încercat să o împiedice, în sensul de a lua cheile din contact şi a opri motorul. Inculpata a pus maşina în mişcare, în timp ce partea civilă era agăţată de autoturism, probabil de volan, cotieră sau chiar de pantalonii inculpatei, târând-o în acest mod câţiva metri, iar partea civilă a căzut cu faţa în jos, autoturismul trecând peste ea cu partea dreapta spate pe partea stângă a corpului."

Cu privire la aceeaşi stare de fapt, s-au considerat relevante şi declaraţiile martorului H. care a arătat în prima declaraţie dată în faţa instanţei că: "Inculpata s-a urcat în maşină, a pornit motorul, în timp ce doamna M. încerca să o împiedice. Aceasta a pus mâna pe cheile aflate în contact, inculpata a pornit de pe loc, plecând cu doamna M. agăţată de maşină. A târât-o 3 - 4 metri după care a virat dreapta, doamna M. a căzut, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata din spate la nivelul toracelui şi peste picior. În timp ce doamna M. se afla agăţată de maşină, încercând să scoată cheia din contact l-am auzit pe inculpat strigându-i prietenei sale "Pleacă, pleacă, calc-o!".

Cu ocazia cercetării judecătoreşti desfăşurată în al doilea ciclu procesual, martorul a confirmat aceeaşi situaţie de fapt, relatând că: "Inculpata s-a urcat în maşină, doamna M. a încercat să o oprească, a încercat să-i ia cheile, nu a reuşit, inculpata punând în mişcare autoturismul. În acest mod, doamna M. a fost târâtă 3-4 metri, după care aceasta a căzut, autoturismul trecând cu partea dreapta spate peste partea stângă a corpului."

În acelaşi sens a declarat şi martorul J., în depoziţia dată acesta arătând că: " Inculpata a luat cheile, s-a urcat în autoturism şi a încercat să o împiedice, punând mâna pe cheile din contact, cu intenţia de a le trage. Inculpata a pornit autoturismul care s-a pus în mişcare pe direcţia înainte, prinzându-i piciorul doamnei M. care a căzut cu faţa în jos, iar vehiculul a trecut cu roata din dreapta spate peste corpul doamnei M., până mai sus de bazin. Inculpata a oprit pentru un moment autoturismul, pentru că în faţă era un gard şi nu mai putea continua deplasarea, a făcut un viraj dreapta, astfel că a evitat să o calce pe doamna M. şi pe cap, după care a plecat de la faţa locului cu uşa din dreapta faţă deschisă". De asemenea, martorul a precizat că că pe parcursul evenimentelor inculpatul îşi îndemna prietena să continuie deplasarea, în modul descris şi de celelalte persoane menţionate mai sus.

Cu prilejul reaudierii sale de către instanţă, martorul şi-a menţinut în totalitate declaraţiile:" Inculpata a luat cheile, s-a urcat în autoturism timp în care partea civilă E. a încercat să tragă cheile din contact. În aceste împrejurări, după ce maşina s-a pus în mişcare, doamna Rădulescu a căzut, iar autoturismul a trecut cu roata peste corpul doamnei Rădulescu.".

Cu toate că inculpaţii A. şi B. au susţinut că partea civilă s-ar fi dezechilibrat şi ar fi căzut în timp ce alerga după maşină împreună cu martora I., excluzând orice posibilitate ca autoturismul condus de inculpată să fi trecut peste corpul acesteia, iar martorul L. care confirmă susţinerile inculpaţilor, a arătat că, din ceea ce a văzut, nu autoturismul a lovit-o pe partea civilă ci, din reculul maşinii, femeia mai scundă a lovit-o, probabil cu capul şi a trântit-o la pământ, iar maşina şi-a continuat deplasarea, instanţa de fond a apreciat că aceasta ipoteză de derulare a evenimentului rutier este contrazisă de restul materialului probator, respectiv declaraţiile concordante ale martorilor oculari, astfel cum au fost analizate mai sus, dar şi de topografia fracturilor multiple (inclusiv costale) constatate potrivit actelor medico legale aflate la dosar, toate amplasate pe partea stângă a corpului, care nu pot fi explicate prin mecanismul de căderii şi izbirii de planul de susţinere, leziuni extrem de grave determinate de comprimarea a corpului victimei între roata autoturismului şi sol.

Din fişa de constatări preliminare nr. 3926/3.12.2014 emisă de IML Craiova, partea civilă a prezentat leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, posibil produse prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune între două planuri dure, în condiţiile accidentului de trafic rutier suferit. De asemenea, raportul de expertiză medico legală cu examinarea persoanei nr. x/A1/7.01.2015 a concluzionat că leziunile constând în multiple fracturi la nivelul calcaneului stâng, humerusului stâng şi a arcurilor costale 5-8 stângi cu deplasare, plăgi excoriate abdominale, toracice şi genunchi stâng, evidenţiate în fişa medicală UPU nr. x/29.11.2014 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune între 2 planuri dure, putând data din 29.11.2014 şi necesită 100 - 110 zile de îngrijiri medicale. La data de 6.07.2015, prin certificatul medico-legal nr. x/A2/29.12.2014 s-a prelungit nr. de zile de îngrijiri medicale la 170 - 180, perioadă ce le include şi pe cele acordate iniţial.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză în specialitate "Autovehicule, Circulaţie rutieră" întocmit de expert N., cu privire la dinamica de producere a evenimentului rutier, s-a apreciat că acesta nu corespunde decât parţial stării de fapt conturate de probatoriul administrat, în sensul că probabilitatea ca persoana vătămată să fi fost acroşată de partea laterală dreapta al autoturismului este evident infirmată de depoziţiile victimei şi ale tuturor martorilor audiaţi, care au arătat că victima s-a agăţat voluntar de autoturism în timp ce încerca să scoată cheia din contact şi a continuat să rămână agăţată chiar după ce acesta se pusese în mişcare. De asemenea, concluzia expertului că ulterior prinderii piciorului stâng între anvelopa roţii din dreapta spate şi bordură, victima s-ar fi răsucit şi ar fi căzut la pământ pe partea stângă, ignoră declaraţiile părţii civile şi martorilor oculari potrivit cărora autoturismul a călcat victima, trecând cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului acesteia. S-a constatat astfel că expertul principal şi-a bazat concluzia exclusiv pe leziunea constatată la nivelul calcaneului stâng şi a făcut abstracţie de celelalte leziuni grave constatate medico legal, în special multiplele fracturi costale amplasate pe partea stângă care nu puteau fi produse prin simplă cădere la acelaşi nivel.

Referitor la încadrarea juridică dată faptelor, s-a reţinut că prin încheierea de la termenul din data de 7 aprilie 2021 s-a dispus de către instanţă schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) din C. pen., lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prev. de art. 48 rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., iar în ceea ce o priveşte pe inculpata B., schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) şi (3) C. pen. în infracţiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

S-a arătat că infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă ce constă în furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra ori urmate de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea - art. 233 din C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material este format aşadar din două activităţi infracţionale, pe o parte furtul simplu sau calificat, iar pe de altă parte, constrângerea prin violenţă sau ameninţare, lipsirea în mod ilegal de libertate ori punerea persoanei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra pentru săvârşirea furtului, pentru păstrarea bunului sustras sau pentru a se asigura scăparea făptuitorului.

Infracţiunea de tâlhărie reprezintă o infracţiune complexă de formă tip, caracterizată prin aceea că în structura conţinutul său intră ca element constitutiv o infracţiune incriminată de lege ca faptă se sine stătătoare.

Astfel, din cele două acţiuni cu semnificaţie juridică proprie, legiuitorul a alcătuit o infracţiune unică. În situaţia însă în care nu s-a realizat una dintre acţiunile reunite de legiuitor într-o unitate legală de infracţiune, acestea îşi recapătă autonomia infracţională, aşa cum este cazul şi în cauza dedusă judecăţii.

Aşa cum s-a expus cu ocazia descrierii stării factuale, înţelegerea verbală iniţială intervenită între partea civilă D. şi inculpatul A. a fost ulterior desfiinţată tot în baza acordului comun al părţilor, acestea înţelegând să-şi restituie reciproc prestaţiile. Această înţelegere a operat de îndată ce s-a întrunit acordul de voinţă, expres şi neechivoc a părţilor contractante, independent de împrejurarea că restituirea efectivă a acestora a fost amânată sau a avut loc ulterior.

În baza acestui acord de voinţă, partea civilă D., în calitate de promitent cumpărător şi-a asumat obligaţia de restitui promitentului vânzător autovehicul, iar inculpatul în calitate de promitent cumpărător pe aceea de a restitui avansul primit.

Partea civilă a remis inculpatului cheile autovehiculului la 29.11.2014, la momentul când părţile au ajuns în zona în care se afla parcat vehiculului ce făcuse obiectul convenţiei iniţiale de vânzare cumpărare. Această remitere voluntară a cheilor nu poate avea decât semnificaţia executării obligaţiei de predare a bunului şi nicidecum o simplă permisiune de a inspecta starea tehnică a acestuia, în condiţiile în care, urmare a intervenirii rezoluţiunii promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, partea civilă nu mai era în drept să păstreze în continuare posesia bunului. Neînţelegerile ulterioare privind starea tehnică a autovehiculului ca urmare a unei pretinse exploatări necorespunzătoare pe perioada când acesta s-a aflat în posesia cumpărătorului nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei, esenţial fiind faptul că ambele părţi şi-a manifestat acordul privind desfiinţarea contractului.

În acest sens, instanţa a reţinut ca relevantă declaraţia părţii civile D. din ziua incidentului a declarat următoarele: "În ziua de 26.11.2011 l-am sunat pe A. şi i-am spus că autoturismul nu corespunde din punct de vedere tehnic şi al actelor şi i-am spus că nu mai vreau să-l cumpăr şi să-mi restituie avansul "..." În dimineaţa de 29.11.2014 l-am sunat pe A. şi i-am spus că i-am adus autoturismul şi să vină să şi-l ia. Numitul A. a venit însoţit de prietena sa, i-am predat cheia de la autoturism, iar acesta a început să verifice în interior, pe sub ea şi în portbagaj, reproşându-mi că în interior era ud şi miroase a peşte".

În acelaşi sens este şi depoziţia martorului ocular H., prin declaraţia dată la aceeaşi dată a relatat aspecte asemănătoare, pe care le-a aflat chiar de la părţile civile: "De la ei am înţeles că nu s-au mai înţeles cu privire la vânzarea autoturismului, soţii M. au restituit maşina, fiind nemulţumiţi că nu le-a fost restituit avansul". În mod similar a declarat şi martora I.: "De la ei am aflat că nu s-au înţeles cu privire la condiţiile de vânzare a autoturismului, iar soţii M. spuneau că le-au restituit maşina dar sunt nemulţumiţi că nu li s-a restituit avansul".

Părţile civile D. şi E. au confirmat şi în faţa instanţei, în al doilea ciclu procesual, că rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare a intervenit de comun acord, la un moment anterior incidentului din data de 29.11.2014 .

Conform înţelegerii părţilor, s-a realizat remiterea voluntară a bunului de la partea civilă D. la inculpat, anterior momentului în care s-a declanşat conflictul verbal dintre părţi, pe fondul nemulţumirilor exprimate de inculpat cu privire la starea autoturismului şi al pretenţiilor formulate de acestea cu privire la eventualele reparaţii ce se impuneau a fi efectuate pentru remedierea avariilor produse în intervalul în care s-a aflat în posesia părţii civile D..

În acest context, preluarea autovehiculului de către inculpatul A. nu poate avea semnificaţia unei deposedări ilicită în sensul art. 228 alin. (1) din C. pen., lipsind atât condiţia premisă - detenţia legitimă a bunului de către partea civilă, dar şi scopul însuşirii acestuia pe nedrept.

Mai mult, chiar părţile civile au arătat în declaraţie date pe parcursul procesului penal că s-au considerat păgubite cu valoarea avansului nerestituit de inculpat, aspect ce rezultă şi din acţiunile civile exercitate, potrivit cărora au solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 1800 EURO achitată cu acest titlu.

Or, în ipoteza comiterii de către inculpaţi a infracţiunii de furt, obiectul material al acesteia nu îl poate constitui avansul primit anterior, aşa cum s-a reţinut prin actul de sesizare, chiar dacă inculpatul a refuzat restituirea acestuia.

De altfel, conflictul verbal s-a iscat pe tema avansului şi a pretinselor avarii constate de inculpat, iar exercitarea actelor de violenţă de către inculpat faţă de partea civilă a pornit de la aceste neînţelegeri, neputându-se reţine că inculpatul l-a lovit pe partea civilă cu pumnul ca să-l deposedeze de autoturism.

Modul în care situaţia a degenerat ulterior, de asemenea, nu a avut ca scop deposedarea părţii civile de autovehicul, inculpatul intrând în posesia maşinii încă de la momentul în care părţile au ajuns la faţa locului.

În concluzie, Curtea a constatat că, raportat la condiţiile de fapt şi de drept arătate, în condiţiile în care nu este realizată componenta principală a infracţiunii complexe de tâlhărie, respectiv furtul, ci doar cea secundară, respectiv întrebuinţarea de violenţe, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, iar ca urmare a desfacerii unităţii legale de infracţiune şi a schimbării încadrării juridice aşa cum s-a dispus prin încheierea separată de la termenul din data de 7 aprilie 2021, se impune o soluţie de achitare a inculpaţilor sub aspectul comiterii infracţiunii de furt, prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., urmând a fi reţinută vinovăţia inculpaţilor după cum urmează:

- în cazul inculpatului A. pentru comiterea infracţiunilor lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prev. de art. 48 rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen.

- în cazul inculpatei B. pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Pentru a reţine forma de vinovăţie cu care au acţionat inculpaţii, instanţa a avut în vedere consideraţii teoretice cu privire la formele de vinovăţie - intenţie indirectă şi culpă cu prevedere, enunţând dispoziţiile art. 16 alin. (3), lit. b) şi ale) art. 16 alin. (4), lit. a) din C. pen.

S-a arătat că intenţia indirectă presupune că autorul acţionează în condiţii de fapt în care sunt posibile cel puţin două rezultate: unul urmărit (licit sau ilicit) şi altul mai grav, prevăzut de legea penală, a cărui realizare apare ca fiind posibilă, pe care deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materie, autorul care acţionează cu intenţie indirectă adoptă o atitudine pasivă, indiferentă faţă de rezultatul mai grav.

În schimb, în ceea ce priveşte culpa cu prevedere, autorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat care nu este nici urmărit şi nici acceptat, socotind în mod uşuratic, neîntemeiat, că el nu se va produce.

Şi în cazul culpei cu prevedere, există două urmări ale acţiunii sau inacţiunii autorului: una prevăzută sau nu în norma de incriminare, pe care o urmăreşte, şi alta prevăzută întotdeauna de legea penală, care este însă incertă sub aspectul producerii ei, pe care nu o doreşte şi nici nu o acceptă.

Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa, la cea dintâi, a admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute. Când autorul speră în mod conştient să prevină apariţia urmărilor faptei sale pe care le-a prevăzut nu poate fi vorba de admiterea conştientă a acestor urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea persoanei - fără a avea un just temei - trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.

În cazul în care speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar întemeia pe hazard, pe întâmplare, nu ne mai găsim în faţa uşurinţei, ci a intenţiei indirecte, fiind vorba de acceptarea de către autor a riscului producerii rezultatului.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la situaţia de fapt mai sus reţinută, în vederea stabilirii formei de vinovăţie a inculpaţilor, instanţa a reţinut că starea de pericol a fost creată, în mod egal, atât de inculpată, care a pornit motorul autoturismului fără a închide în prealabil portiera dreaptă, dar şi de victimă, care, profitând de această împrejurare, a încercat să stânjenească circulaţia vehiculului, prin scoaterea chelii din contact, în timp ce motorul acestuia era în funcţiune.

Mai departe, inculpata a plecat de pe loc şi s-a deplasat cu autovehicul 3 - 4 metri, în condiţiile în care cu partea civilă rămăsese agăţată de maşina, fie de scaunul şoferului, de portiera deschisă sau chiar de pantalonii săi, fiind evident că a realizat aceste manevre dându-şi seama că partea civilă se afla cu o parte a corpului în interiorul maşinii iar restul acestuia extrem de aproape de vehicul. Cu privire la poziţia psihică a inculpatei faţă de urmarea produsă, aceea a căderii şi accidentării victimei, Curtea a apreciat că inculpata, deşi nu a dorit-o şi nu a urmărit-o în mod special, a acceptat-o şi astfel a continuat deplasarea în aceste condiţii periculoase, fiind îndemnată în acest sens şi de inculpatul A., aşa cum s-a reţinut cu prilejul reţinerii situaţiei de fapt, fapt ce i-a întărit astfel rezoluţia infracţională.

Chiar dacă inculpaţii nu au urmărit această urmare mai gravă, cei doi au acceptat producerea acesteia, în condiţiile în care urmarea era foarte posibilă dat fiind modul în are s-au desfăşurat evenimentele şi modul cum era poziţionată partea civilă, inculpaţii comportându-se cu indiferenţă faţă de posibilitatea survenirii rezultatului periculos, pe care nu l-au urmărit, însă au admis eventualitatea producerii lui, neluând nicio măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului.

Din această perspectivă, având în vedere argumentele expuse, nu poate fi avută în vedere nici susţinerea apărătorului părţilor civile, în sensul reţinerii formei de vinovăţie a culpei cu prevedere.

Instanţa a considerat că forma de participaţie a inculpatului A. este aceea a complicităţii morale şi nu cea a instigării, deoarece poziţia psihică a acestuia trebuie raportată la momentul în care s-a creat starea de pericol pentru partea civilă, respectiv când acesta partea civilă s-a agăţat de autoturism, inculpata fiind încurajată să continue deplasarea în aceste condiţii.

Cu toate că o parte din martori, audiaţi în cel de al doilea ciclu procesual au plasat îndemnul manifestat de inculpat anterior momentului în care autoturismul a fost pus în mişcare, instanţa va avea în vedere declaraţiile anterioare ale acestora, data la un moment mai apropriat de producerea accidentării, instanţa apreciind că acestea reflectă realitatea. Cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor, s-a arătat că că pedeapsa stabilită de instanţă trebuie sa fie just individualizată, atât sub aspectul cuantumului (cu luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art. 74 din C. pen.), cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de executare, aceste operaţiuni implicând o analiză coroborată a datelor care particularizează fapta comisă, cu referire în special la gradul de pericol social, importanţa valorii sociale ocrotite de lege, rezultatul produs sau care s-ar fi putut produce, dar şi a datelor despre persoana inculpatului.

În raport cu natura şi gravitatea faptelor reţinute, de ansamblul tuturor împrejurărilor cauzei, de contribuţia concretă a fiecăruia dintre inculpaţi, de urmările cauzate victimei, care a suferit leziuni ale integrităţii corporale ce au necesitat un număr de 170 - 180 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, de datele personale ale inculpaţilor, vârsta, pregătirea, lipsa antecedentelor penale, Curtea de apel a considerat că aplicarea unor pedepse cu închisoarea, în cuantum de 3 ani închisoare, sub aspectul comiterii infracţiunilor de vătămare corporală, în cazul inculpatei B., şi respectiv de 2 ani închisoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la vătămare corporală, în cazul inculpatului A., constituie un mijloc de reeducare şi corespunde scopului pedepsei, de a preveni săvârşirea unor noi infracţiuni.

Cu privire la infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., având în vedere că aceasta a avut ca urmarea numai producerea unor suferinţe fizice părţii civile, instanţa s-a orientat spre pedeapsa alternativă a amenzii penale, în cuantum de 1200 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 10 RON fiecare.

Conform înscrisurilor de la dosar apel, inculpatul A. a mai fost judecat definitiv pentru o infracţiune concurentă cu faptele ce fac obiectul prezentului dosar, prin Sentinţa penală nr. 121 din 10.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 62/A din data de 27 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare stabilită pentru o infracţiune prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din C. pen.

Faţă de această situaţie, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 89 din C. pen., referitoare la anularea amânării aplicării pedepsei.

Având în vedere că cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului sunt concurente cu fapta ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, instanţa a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) - (39) alin. (1) lit. e) din C. pen.

Cât priveşte modalitatea de executare, instanţa de fond a avut în vedere că există suficiente date care impun concluzia că scopul pedepsei poate fi atins chiar şi fără executarea acesteia, că pronunţarea hotărârii de condamnare constituie un avertisment sever pentru inculpaţi care nu vor mai săvârşi alte infracţiuni, că inculpaţii şi-au manifestat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa de fond apreciind că privarea de libertate, după un interval lung de timp de la data faptelor (aproximativ 6 ani), ar avea consecinţe extrem de nefavorabile, faţă de circumstanţele lor personale, inculpaţii nefiind recidivişti, iar pe de altă parte, durata termenului de încercare constituie o continuă avertizare asupra comportamentului în societate, încălcarea legii penale atrăgând automat revocarea măsurii şi executarea pedepsei într-un loc de deţinere.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a reţinut următoarele:

Cu privire la atragerea răspunderii Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, chemat de părţile civile să răspundă, potrivit legii civile, în calitate de parte responsabilă civilmente, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.

S-a arătat că noţiunea de accident rutier sau accident de vehicule este definită de O.U.G. nr. 195/2002, care reprezintă sediul reglementărilor în materia circulaţiei vehiculelor pe drumurile publice şi nu la definiţia generală dată de dicţionarul explicativ.

S-a constat că această normă legală sus citată nu prevede niciun fel de condiţii referitoare la caracterul fortuit sau imprevizibil al evenimentului, impunând doar ca acesta să se producă pe un drum deschis circulaţiei publice, să aibă drept rezultat decesul sau vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, în care să fi fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare, condiţii îndeplinite în cauza supusă judecăţii. Prevederile legale nu prevăd nicio condiţie referitoare la forma de vinovăţie a inculpatului, ceea ce înseamnă că noţiunea de accident, include şi acele evenimente în care vătămarea victimei s-a produs cu intenţie, dacă aceasta a avut loc în condiţiile art. 75 lit. a) - c).

De asemenea, s-a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 reprezintă norme speciale cu caracter derogatoriu faţă de dispoziţiile generale cuprinse în art. 2208 alin. (2) din C. civ.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule este o asigurare obligatorie

Asigurarea RCA are ca scop bine definit, ca toate persoanele păgubite în urma unui accident provocat de vehiculul pentru care s-a încheiat poliţa să primească în mod obligatoriu despăgubiri pentru daunele suferite. Obligativitatea încheierii RCA rezultă din necesitatea garantării încasării despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate, în timp util, indiferent de situaţia materială a celui care a produs paguba. Acest sistem de asigurare este obligatoriu în toate ţările de pe continentul european şi este valabil în întreaga Uniune Europeană.

Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Stabilirea şi acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorităţii de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească. Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Din această perspectivă se poate concluziona că răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, şi, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-şi conduita asiguratului.

Cu toate acestea, în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite, inclusiv în situaţia "accidentelor produse cu intenţie" (art. 58 lit. a).

Din această perspectivă, noţiunea cuprinsă în disp. art. 58 lit. a) din Legea nr. 136/1995, aceea de accident produs cu intenţie nu are în vedere sensul tradiţional al termenului de accident (acela de eveniment întâmplător şi neprevăzut), ceea ce demonstrează încă odată că interpretarea acestei noţiuni în concordanţă cu scopul legislaţiei RCA şi cu imperativul de protecţie a victimelor consacrat în Directiva 2009/103/CE şi jurisprudenţa în materie a CJUE, presupune includerea în acest concept nu doar a evenimentelor aleatoare sau întâmplătoare ci şi a fenomenelor sau evenimentele anormale care rezultă din utilizarea unui vehicul.

În situaţia unor astfel de evenimente prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.

Prin urmare, având în vedere faptul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va răspunde către terţa persoană păgubită, în calitate de garant al despăgubirii. Astfel, ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, însă distinct de acesta, în situaţia accidentului produs cu intenţie prevăzută de dispoziţiile art. 58 lit. a) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.

Potrivit normelor în vigoare la data producerii accidentului, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii era autoritatea desemnată prin art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor ca fiind responsabilă cu despăgubirea în cazul victimelor accidentelor rutiere cu autor necunoscut sau în cazul în care autovehicului care a produs accidentul nu era asigurat pentru răspundere civilă.

Scopul înfiinţării acestei asociaţii, a fost acela de a asigura protecţia victimelor accidentelor rutiere, prin asigurarea plăţii prejudiciului cauzat acestora în cazurile expres prevăzute de dispoziţia legală sus menţionată. Conform art. 32-36 din Legea nr. 132/2017 Biroul Asiguratorilor Auto din România (BAAR), a preluat şi continuă activitatea şi toate atribuţiile deţinute, pana la finele lunii martie 2017, de către FPVS, astfel că, în cauză revine acestei persoane juridice, în calitate de parte responsabilă civilmente, obligaţia de a despăgubi partea civilă.

Analizând în continuare pretenţiile formulate de partea civilă D. în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, instanţa de fond a constatat că acestea sunt nefondate, întrucât suma de 1800 Euro solicitată cu titlu despăgubiri materiale nu este în legătură de cauzalitate cu fapta dedusă judecăţii, ci rezultă dintr-un raport juridic civil decurgând din încheierea şi rezoluţiunea de comun acord a unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare, ceea ce îi conferă părţii civile dreptul de a solicita această sumă la instanţa civilă.

În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de daune morale reprezentând traumele fizice şi psihice produse ca urmare a vătămărilor corporale produse soţiei prin activitatea infracţională a celor doi inculpaţi, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia:

"dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.", considerentele ce au stat la baza dezlegării fiind pe deplin valabile şi în ipoteza infracţiunii intenţionate.

Analizând pretenţiile deduse judecăţii de partea civilă E., victima infracţiunii de vătămare corporală, instanţa a constatat că acestea sunt întemeiate în parte, reţinând următoarele:

În ceea ce priveşte prejudiciul material cauzat prin infracţiune, din actele depuse la dosar, a rezultat că partea civilă a efectuat cheltuieli cu medicamente, tratamente şi recuperare medicală în suma de 5137,8 RON. Cât priveşte restul sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă, constând în asigurarea tratamentului de specialitate chinetoterapeutic şi a psihoterapiei aferente unui număr de 800 de şedinţe, sau cu titlu de cheltuieli privind restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, suma de 35.000 RON solicitată pentru intervenţii chirurgicale, la dosar nu s-au depus probe care să justifice acordarea acestei sume.

Referitor la pierderile de venit, estimate la suma de 200.000 RON, instanţa a constatat că aceste sume reprezintă, în opinia părţii civile, pierderile suferite de societatea comercială O. S.R.L. la care era administrator la momentul producerii accidentului, în perioada 2014 - 2016, însă această pretinsă pagubă s-a produs în patrimoniul societăţii comerciale şi nu în cel al părţii civile.

Având în vedere dispoziţiile art. 65 - 67 din Legea societăţilor nr. 31/1990 care stabilesc că asociaţii nu au un drept de proprietate asupra bunurilor sau veniturilor societăţii comerciale, ci doar dreptul de a primi o cotă parte din profit, proporţional cu cota de participare la capitalul social, cu titlu de dividende, precum şi faptul că nu s-a dovedit că, pretinsa pierdere s-a reflectat asupra patrimoniului părţii civile, instanţa de fond a reţinut că nu există dovada că respectiva pierdere a fost suportată de partea civilă.

Referitor la daunele morale solicitate in cadrul procesului penal de către partea civilă, instanţa a avut în vedere - în aprecierea existenţei prejudiciului moral suferit de victima - întregul ansamblu probator administrat în cauză, raportat la următoarele criterii de apreciere: importanţa valorii lezate prin săvârşirea faptei ilicite, integritatea corporală a victimei, gravitatea şi intensitatea durerilor psihice ale părţii civile, repercusiunile prejudiciului cauzat victimei - aceasta a suferit leziuni extrem de grave, care au necesitat un număr de 170 - 180 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, a suferit intervenţii chirurgicale, a fost imobilizată la pat aproximativ 5 luni, partea civilă devenind dependentă de ajutorul familiei şi prietenilor.

În raport de constatările sus-menţionate instanţa a apreciat că despăgubirile morale acordate părţii civile trebuie stabilite într-un cuantum suficient a reprezenta o recompensare corectă a traumelor suferite; ca atare, instanţa consideră - faţă de toate datele şi elementele probatorii ale cauzei, în funcţie de aspectele sus-relevate şi considerentele deja expuse - că o suma de 25.000 EURO - cu titlu de daune morale - este suficientă şi de natură a realiza o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral cauzat acesteia.

S-a considerat că suma de 25.000 EUR în echivalent RON este necesară şi suficientă pentru acoperirea daunelor morale suferite de către partea civilă. La stabilirea acestui cuantum, Curtea a avut în vedere şi disp. art. 1371 C. civ., în interpretarea dată acestor dispoziţii prin Decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016.

În cauză, aşa cum s-a reţinut în considerentele expuse pe latură penală, partea civilă a contribuit în egală măsură (50%) la producerea accidentului rutier.

Instanţa a avut în vedere procentul de culpă şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale solicitate de partea civilă E., suma stabilită cu titlu de cheltuieli aferente refacerii stării de sănătate, medicamente şi tratamente (5137,8 RON) urmând a fi redusă corespunzător culpei părţii civile (2570 RON), dar şi a celor solicitate de furnizorul de servicii medicale, în sensul reducerii acestora la suma de 2238 RON, corespunzătoare procentului de culpă a victimei.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, furnizor al serviciilor medicale prestate victimei accidentului.

Împotriva Sentinţei penale nr. 107 din data de 19 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au formulat apel, în termenul prevăzut de art. 410 alin. (1) din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, inculpatul A., părţile civile E. şi D. şi partea responsabilă civilmente Biroul Naţional de Carte Verde din Marea Britanie prin mandatar Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de, fiind repartizat aleatoriu completului C9 şi stabilindu-se termen la data de 30 septembrie 2021, termen la care, intimata inculpată P. a solicitat amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător.

La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2021, prezentă în faţa instanţei, inculpata B. a declarat că îşi retrage apelul formulat în cauză.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de ridicat, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbaterea apelurilor.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Cu privire la apelurile declarate în cauză:

Apelul Parchetului

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a susţinut că sentinţa apelată este nelegală în soluţionarea laturii civile a cauzei, întrucât în mod greşit a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă D., fiind încălcate dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

S-a solicitat, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice sub aspectul laturii civile.

Prin motivele scrise de apel s-a arătat că suma de 1800 de EURO solicitată de partea civilă are legătură cu fapta de furt având ca obiect autoturismul marca x, faptă pentru care instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor A. şi B. în baza art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.. Or, instanţa de fond trebuia să lase nesoluţionată acţiunea civilă formulată de D. cu privire la acest capăt de cerere, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., pentru a da posibilitatea părţii civile să-şi valorifice pretenţiile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă.

Apelul părţilor civile

Prin apelul formulat, părţile civile au invocat următoarele:

- respingerea greşită a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor, în principal, în infracţiunea intenţionată de tâlhărie calificată prevăzuta de art. 233, 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. rap. la art. 194 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen., cu aplicarea art. 46 alin. (2) din C. pen. iar, în subsidiar, din infracţiunea unică complexă calificată intenţionată de tâlhărie prevăzută de art. 233, 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. comisă în coautorat prevăzut de art. 46 alin. (2) din C. pen. de cei doi inculpaţi în infracţiunile componente de baza:

a) furt calificat art. 229 alin. (1) lit. e) din C. pen. un mijloc de transport (în coautorat);

b) loviri simple art. 193 alin. (1) din C. pen.

c) Vătămare corporală din culpă, art. 196 alin. (2) şi (3) rap. la art. 194 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen.,

- în mod greşit a fost reţinută prin expunere, mai ales ca nu se regăseşte în minută, culpa concurentă, în proporţie de 50 % a persoanei vătămate E. în producerea urmărilor accidentului de circulaţie ce a avut loc la data de 29.11.2014

- respingerea greşită a acţiunii civil-delictuale formulată de partea civilă D. cu privire la prejudiciul material, constând in restituirea avansului de 1800 EURO

- admiterea greşită, în parte, a acţiunii civile formulată de partea civilă E. pentru sumele de numai 2570 RON daune materiale şi 20000 EURO daune morale şi pronunţarea unei soluţii noi de admitere în totalitate a acţiunii civil-delictuale prin reţinerea culpei exclusive a coinculpatei B. în producerea urmărilor prejudiciabile

În motivarea apelului s-a arătat, în esenţă, că trebuie avute în vedere jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti şi doctrina de specialitate ce califică în unanimitate infracţiunea de tâlhărie calificată ca infracţiune intenţionată, când urmările mai grave ale actului de violenta iniţial cu intenţie au fost produse din culpă, cum este cazul în speţă.

Referitor la al doilea motiv de apel, s-a arătat că, în cauză, culpa exclusiva a inculpatei B. în cauzarea prejudiciilor prin accidentul produs la data de 29.11.2014 este datorată nerespectării prevederilor art. 35 alin. (1), art. 54 alin. (1), art. 77 alin. (1) şi alin. (3), art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 astfel cum se reţine prin raportul de expertiză tehnică auto efectuat în cursul urmăririi penale.

Evenimentul rutier, astfel cum în mod corect s-a reţinut şi de instanţă, în urma căruia au rezultat vătămările corporale din culpă produse la data de 29.11.2014 pe carosabil, se califică juridic ca şi accident de circulaţie în sensul art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de apel, s-a susţinut că autoturismul a fost însuşit fără drept de inculpatul A. cu ajutorul coinculpatei B./a fost revândut ulterior la alte persoane nemaifiind posibilă restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea lucrului conform art. 25 alin. (2) din C. proc. civ./avansul de preţ de 1800 EURO reprezentând prejudiciu material creat de complexul faptic din data de 29.11.2014, fiind întrunite astfel elementele răspunderii civil-delictuale din art. 1349 alin. (2), (13)57 alin. (1), (13)85 alin. (1) şi 1386 alin. (1) din C. civ.

Cu privire la ultimul motivul de apel, s-a arătat că sunt concludente în primul rând urmările prejudiciabile suferite de victima infracţiunii complexe intenţionate de tâlhărie i-a fost prins piciorul stâng cu anvelopa roţii dreapta spate a autoturismului, a fost târâtă circa 2,3 metri, gheata piciorului stâng fiind smulsă/extrasă de pe piciorul victimei producând vătămarea calcaneului, astfel că, victima a fost prinsă sub roata dreaptă spate a autovehiculului, fiind călcată/strivită pe toată partea stânga a corpului cuprinsă între călcâi şi umăr " suferind vătămări corporale din culpa prin imprudenţă în condiţiile art. 16 alin. (4) lit. a) din C. pen. ce au necesitat pentru vindecare 170 - 180 zile, precum şi "un prejudiciu estetic la nivelul coapsei stângi ce poate fi remediat prin intervenţia chirurgicală şi prejudiciu funcţional la nivelul umărului şi gleznei stângi pentru care s-au recomandat tratament recuperator fizio şi kinetoterapie", conform raportului de expertiză medico-legală nr. x din 21.02.2019 de la cercetarea judecătorească/prejudiciu estetic şi funcţional neînlăturate până în prezent deşi au trecut 5 ani, în pofida intervenţiilor medicale de specialitate efectuate de persoana vătămată.

Partea civilă este acţionar unic al societăţii, care a suferit prejudiciile acceptate ca atare şi prin Sentinţă, în sumă totală de 250.000 RON, în perioada 29.11.2014 - 5.07.2017, reprezentând pierdere sau nerealizare câştiguri din muncă, activitatea comercială privată fiind sursa unica a veniturilor realizate de persoana vătămata.

S-a mai susţinut că actele medico-legale atestă şi în prezent că persoana vătămată are nevoie de asistenţă medicală de specialitate şi tratament recuperatoriu pentru deficitul funcţional.

Apelul părţii responsabile civilmente Biroul Naţional de Carte Verde din Marea Britanie prin mandatar Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România.

Prin apelul declarat, partea responsabila civilmente a invocat următoarele:

- nelegalitatea sentinţei Curţii de Apel Craiova, întrucât instanţa a dispus obligarea părţii responsabile civilmente la plata daunelor materiale şi morale către partea civilă, daune rezultate în urma unei infracţiuni săvârşite cu intenţie şi exceptate de legiuitor de la plată din asigurarea de răspundere civilă auto.

- netemeinicia sentinţei, întrucât daunele morale acordate părţii civile E. sunt mari

În motivarea apelului s-a arătat că inculpaţii au fost condamnaţi pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie (art. 194 C. pen.) şi nu din culpă, astfel că este fără tăgada că partea responsabilă civilmente nu poate fi obligată la plata despăgubirilor. Vătămarea părţii civile E. a apărut ca urmare a acţiunii directe a inculpatei B. (la îndemnul inculpatului A.), folosind autoturismul pe care îl conducea, cu scopul de a provoca vătămarea victimei, iar din aceasta perspectivă, s-a apreciat ca nu poate fi vorba despre un pericol eventual (ca în situaţia producerii riscului asigurat unde răspunderea civilă auto este transferată asigurătorului de răspundere civila) pericol ce poate fi previzibil şi care să dea naştere la vreo obligaţie de despăgubire în sarcina celui chemat sa răspundă contractual pentru fapta ilicită săvârşită de autor -conducător auto, respectiv în sarcina Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie.

Prin urmare, raportat la obligaţiile legale prevăzute de legislaţia în materia asigurărilor, partea responsabilă civilmente este exonerată de obligaţia de preluare a răspunderii civile delictuale a proprietarului/deţinătorului autoturismului marca x cu nr. x şi respectiv de obligaţia la plată a oricăror despăgubiri către partea civilă, tocmai ca urmare a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Totodată, s-a solicitat a se observa că unul dintre caracterele definitorii ale contractului de asigurare este cel aleatoriu, care oferă prin natura lui sau prin voinţa părţilor cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi expunerea la riscul unei pierderi ce depinde de un eveniment viitor şi incert. Aşadar, este de esenţa contractului de asigurare existenţa riscului, care este definit ca fiind un eveniment determinat, viitor, posibil dar incert prevăzut în contract şi care reflectă gradul de probabilitate în apariţia unui pericol pentru care se încheie asigurarea.

Deci riscul din contract poate constitui fundamentul unei asigurări, însă numai dacă îndeplineşte anumite condiţii juridice, tehnice, economice, astfel încât riscul să fie asigurabil, în următoarele situaţii:

- trebuie să fie posibil, deoarece în caz contrar asigurarea este lipsită de interes economic; lipsa riscului asigurat conduce la desfiinţarea de drept a contractului, conform dispoziţiilor art. 2.205 din C. civ.

- să fie real şi să prezinte un grad mare de periculozitate pentru asigurat;

- să aibă un caracter incert, deci să se producă întâmplător/aleatoriu, iar factorii implicaţi în asigurare să nu poată cunoaşte sau influenta producerea lui în timp şi spaţiu. În acest sens declaraţia incompletă sau reticentă cu privire la risc, făcută cu rea credinţă de asigurat la încheierea contractului de asigurare este reglementata de art. 2.204 din C. civ. şi sancţionată cu nulitatea contractului;

- riscul trebuie să se producă indiferent de voinţa asiguratului.

În esenţă, scopul asigurării de răspundere civilă auto este acoperirea pagubelor patrimoniale şi nepatrimoniale suferite de către terţi ca urmare a producerii unui accident de circulaţie.

Dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice oferă o definiţie generica a accidentului de circulaţie ca fiind evenimentul care se produce pe un drum deschis circulaţiei publice, care a avut drept urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale, fiind implicat cel puţin un vehicul în mişcare, iar acestea se coroborează cu definiţia "accidentului'" din D.E.X. ca fiind "întâmplare, neprevăzuta, eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, fapt întâmplător",

Rezultă că evenimentul produs la data de 29.11.2014, în urma căruia a rezultat vătămarea corporală a părţii civile E., nu a fost rezultatul unui accident de circulaţie, ci a fost cauzat de cei doi inculpaţi prin săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie.

S-a mai arătat că, în privinţa exonerării de la plata despăgubirilor civile a părţii responsabile civilmente, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2.208 alin. (2) din C. civ.

În situaţia în care prejudiciul a fost produs de către autorul faptei ilicite în mod deliberat/cu intenţie, partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, nu poate fi obligat la acoperirea prejudiciului cauzat părţii civile.

S-a mai arătat în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. (2) pct. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011 (în vigoare la data săvârşirii infracţiunii de inculpaţi) care se referă la prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, ceea ce, per a contrario, exclude riscul produs de asigurat cu intenţie, aşa cum este în cauză şi când autorul a provocat în mod intenţionat vătămarea victimei E..

În ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 136/1995, s-a arătat ca acest text nu prevede obligaţia societăţii de asigurare de a despăgubi victimele şi/sau aparţinătorii lor pentru prejudiciile cauzate de către asiguraţi urmare a unor infracţiunii cu intenţie prin intermediul vehiculului,ci textul doar reglementează dreptul asigurătorului RCA de a se îndrepta cu o acţiune în regres împotriva propriului asigurat în anumite situaţii excepţionale şi limitativ definite.

În cazul în care legiuitorul ar fi dorit sa reglementez problema acoperii daunelor din asigurare inclusiv în cazul infracţiunilor cu intenţie, atunci nu îşi mai avea rostul de a folosi repetitiv în cuprinsul Legii nr. 136/1995 sintagma «accident» în articolele 43,48,49 şi 54.

Referitor la al doilea motiv de apel formulat, s-a arătat că suma de 25.000 EURO, acordată părţii civile cu titlu de daune morale, este totuşi mare în raport cu scopul compensatoriu al unui astfel de prejudiciu moral, împrejurările producerii evenimentului, culpa comuna de 50% reţinută şi în sarcina părţii civile, numărul de zile de îngrijiri medicale acordate în vederea vindecării sale (170 - 180 zile), fără alte consecinţe negative, inclusiv prin raportare la practica judiciară.

Aşa cum se susţine în practica judiciară, dar şi în doctrină, daunele morale reprezintă o compensare patrimoniala a prejudiciului de ordin moral suferit de persoana prejudiciată, neputând fi vorba nici de reparaţie integrală, cât de a-i procura victimei satisfacţii susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată.

Cuantumul daunelor morale se stabileşte de către instanţele de judecata, luându-se în considerare fapta ilicită pentru persoana lezată, profilul moral al autorului faptei ilicite şi frecvenţa unei asemenea conduite, precum şi orice elemente care asigură o dezdăunare echitabilă şi raţională.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu are criterii legale de determinare, totuşi, este necesar ca acesta sa fie apreciat rezonabil, pe o baza echitabilă, raportat la consecinţele negative suferite de cei în cauză, astfel încât să nu se transforme în venituri nejustificate.

De asemenea, pentru cuantificarea daunelor morale în favoarea victimelor ca urmare a vătămării lor corporale, practica judiciara a instanţelor romane a stabilit drept criteriu raportarea nivelului daunelor morale la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare părţii vătămate pentru vindecare.

Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 20.000 EURO pentru partea civilă E. (câte 222 Euro pentru fiecare zi de îngrijire medicală în cazul în care ar fi fost vina exclusiva a inculpaţilor), ar reprezenta o compensaţie adecvată a prejudiciului moral încercat .

Apelul inculpatului A.

Inculpatul nu a motivat calea de atac formulată şi nu s-a prezentat la termenele de judecată acordate în cauză, pentru a-şi susţine apelul.

În cadrul dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate sub aspectul încadrării juridice dată faptei inculpatului, apreciind că încadrarea în dispoziţiile art. 194 din C. pen. nu este corectă, fiind vorba de o complicitate la infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi nu comisă cu intenţie.

S-a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, luând în considerare intenţia indirectă, fiind evident că circumstanţele producerii vătămărilor sunt aceleaşi ca în cazul unui accident de circulaţie. Nu se poate susţine că a intenţionat să producă respectivele vătămări, întrucât partea civilă s-a agăţat de maşină şi a fost târâtă.

La data de 18.11.2021, inculpatul a depus concluzii scrise prin care a solicitat achitarea sa, fără a indica vreunul dintre temeiurile prevăzute de art. 16 lit. a) - d) din C. proc. pen.

În motivarea acestei cereri, inculpatul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut cont de decizia de desfiinţare a primei hotărâri, încălcând încă o dată dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, fără a admite noile cereri de apărare, care au fost depuse la dosar şi respinse ca neîntemeiate.

A mai arătat, făcând trimitere la redarea înregistrării apelului de urgenţă 112 şi la declaraţiile martorilor Q. şi H. şi ale părţii civile D., că interpretarea logica a probelor administrate în cauză duce la concluzia că, în realitate,inculpata a săvârşit fapta din culpă, sub influenta unei puternice tulburări induse de comportamentul victimelor, care pe parcursul discuţiei au exercitat presiuni psihice asupra acesteia, care i-au redus posibilităţile de autocontrol şi au determinat-o la o reacţie ce în condiţii normale nu s-ar fi produs.

Apelul inculpatei B.

Inculpata nu a motivat calea de atac formulată iar la termenul de judecată din data de 14 octombrie 2021, prezentă în faţa instanţei, a declarat ca îşi retrage apelul formulat în cauză, astfel că Înalta Curte, în baza art. 415 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va lua act de retragerea apelului declarat împotriva sentinţei penale nr. 107 din data de 19 mai 2021.

Prealabil analizării motivelor de apel invocate, Înalta Curte reţine că în cauza de faţă a fost pronunţată iniţial Sentinţa penală nr. 111 din data de 02 mai 2019, Curţii de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, prin care au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţii A. şi B. şi de către părţile civile, ca neîntemeiate.

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prev. de art. 48 rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei B., din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) şi (3) C. pen. în infracţiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. şi vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii A. şi B. pentru infracţiunea de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) C. pen. rap. la art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii penale în sumă de 2400 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 20 RON fiecare, pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe.

În baza art. 48 rap. la 194 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de vătămare corporală.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. d) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite în pedeapsa de 2 ani închisoare la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii penale în sumă de 2400 RON, reprezentând echivalentul a 120 zile amendă a câte 20 RON fiecare.

S-a făcut aplicarea art. 91 şi următoarele din C. pen.

În baza art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală.

S-a făcut aplicarea art. 91 şi următoarele din C. pen. .

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă D. ca neîntemeiată.

S-a reţinut o culpă a victimei E. de 50% în producerea rezultatului.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumei de 2238 RON către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova cu titlu de despăgubiri materiale.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E..

A fost obligată partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 2570 RON către partea civilă E. cu titlu de despăgubiri materiale şi la plata echivalentului în RON a sumei de 20.000 EURO la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata către stat a sumei de 1000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezentând cheltuieli efectuate în faza urmăririi penale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, inculpatul A., părţile civile E. şi D. precum şi partea responsabilă civilmente Biroul Naţional de Carte Verde din Marea Britanie prin mandatar Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România.

Prin Decizia penală nr. 207 din data de 18 august 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, de intimatul inculpat A., de părţile civile E. şi D. şi de partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie împotriva Sentinţei penale nr. 111/2019 din 2 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016.

A fost desfiinţată, în totalitate, sentinţa penală apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova, pentru restabilirea caracterului echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpaţii A. şi B. a dreptului la apărare, având în vedere că instanţa reţinând în esenţă că s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., odată cu pronunţarea asupra fondului cauzei şi nu înainte de închiderea dezbaterilor.

Urmare trimiterii cauzei spre rejudecare, prin încheierea 7 aprilie 2021, în baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) şi (3) C. pen. în infracţiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. şi complicitate la vătămare corporală prev. de art. 48 rap. la art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei B., din infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 rap. la art. 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. în infracţiunile de furt prev. de art. 228 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, astfel cum a fost susţinută verbal de apărătorului părţilor civile, ca neîntemeiată.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., însă în limitele prevăzute de acest text de lege şi cu respectarea art. 418 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

I. Starea de fapt, analiza mijloacelor de probă şi încadrarea în drept a faptelor săvârşite de inculpaţi. Analiza motivelor de apel formulate de părţile civile şi inculpatul A., referitoare la solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de tâlhărie în varianta agravată, respectiv în infracţiunea de vătămare corporală din culpă şi la achitarea inculpatului.

Înalta Curte constată că, sub aspectul stării de fapt, aceasta a fost corect reţinută în hotărârea apelată, probatoriul fiind bine coroborat şi interpretat.

Curtea de apel a procedat la o analiză temeinică şi argumentată a tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, pe care le-a enumerat şi analizat în mod detaliat, motiv pentru care instanţa de apel nu va reitera prezentarea acestora, urmând a aprecia doar asupra conţinutul anumitor mijloace de probă, raportat la motivele de apel şi la apărările invocate de părţile civile şi de inculpat.

Este dovedit în cauză că, la data de 21 noiembrie 2014, inculpatul A., proprietar al unui autoturism de teren marca x, înmatriculat în Marea Britanie, s-a înţeles cu partea civilă D. să îi vândă acesteia autoturismul contra sumei de 3300 EURO, astfel că, a doua zi, partea civilă i-a achitat inculpatului un avans de 1800 EURO iar, conform celor convenite de părţi, diferenţa de 1500 EURO urma să fie achitată cel târziu până la 20 decembrie, la perfectarea contractului de vânzare cumpărare în forma scrisă.

La momentul achitării avansului, inculpatul i-a predat părţii civile autoturismul.

Ulterior, întrucât partea civilă a constatat anumite nereguli în legătură cu autoturismul, aceasta l-a contactat pe inculpat şi au stabilit ca vânzarea-cumpărarea bunului să nu se mai realizeze, urmând ca partea civilă să restituie autoturismul şi să primească de la inculpat avansul achitat.

În acest sens, părţile au discutat telefonic în mai multe rânduri iar, la data de 29 noiembrie 2014, în jurul orelor 11:30, s-au întâlnit în cartierul Rovine din municipiul Craiova, în apropierea restaurantului F., unde se afla parcat autoturismul x.

Inculpatul a venit împreună cu prietena sa, inculpata B., iar partea civilă D. cu soţia sa, E..

După ce inculpatul a primit de la partea civilă D. cheile autoturismului şi a inspectat bunul, acesta s-a arătat nemulţumit de faptul că maşina avea o oglindă fisurată, toba spartă şi telescoapele deteriorate, iar din interior răzbătea un miros puternic de peşte, ceea ce demonstra, în opina sa, că partea civilă exploatase maşina pentru transportul unor cantităţi mari de peşte, contrar destinaţiei sale. Părţile civile au considerat că respectivele avarii constatate de inculpatul A. reprezintă pretexte pentru ca acesta să nu mai restituie avansul de 1800 Euro şi au concluzionat că au fost înşelate iar, la rândul său, inculpatul a apreciat că a fost păgubit de partea civilă D., care i-a avariat autoturismul în perioada în care a avut detenţia bunului.

În aceste împrejurări, inculpatul A. şi partea civilă D. au ajuns să se îmbrâncească reciproc, context în care inculpatul l-a lovit o singură dată cu pumnul în zona bărbiei pe D., după care i-a înmânat cheile autoturismului inculpatei B. care, la îndemnurile acestuia, a intrat în maşină şi a pornit motorul autovehiculului, cu scopul de a părăsi locul incidentului, uşa dreaptă faţă rămânând deschisă. Partea civilă E., intenţionând să o împiedice pe inculpată să plece, a încercat să ia cheia de contact cu scopul de a opri motorul, însă nu a reuşit, iar inculpata a pus în mişcare vehiculul, pe care l-a condus circa 3 - 4 metri cu partea civilă agăţată de autoturism, context în care piciorul stâng i-a fost prins de roata din dreapta spate, ceea ce a condus la dezechilibrarea acesteia. În continuare, partea civilă a fost trântită la pământ şi călcată cu roata dreaptă a autovehiculului pe toată partea stângă a corpului.

În acest timp, inculpatul A., aflat în spatele autovehiculului, o îndemna pe inculpată să-şi continue deplasarea, strigându-i "Pleacă!", "Accelereaz-o!", "Calc-o!".

După accidentarea părţii civile şi martora I. a încercat să o oprească pe inculpată să plece cu autovehiculul de la faţa locului, încercând în acelaşi mod să scoată cheia din contact, reuşind doar să smulgă telecomanda care era ataşată, inculpata continuând deplasarea cu autoturismul.

Starea de fapt, astfel cum a fost reţinută şi de instanţa de fond, rezultă din coroborarea declaraţiilor părţilor civile cu ale inculpaţilor şi ale celorlalte persoane prezente la incident, respectiv martorii I., H., G., J. şi K..

De altfel, nici prin motivele de apel părţile civile nu au contestat starea de fapt reţinută de prima instanţă cu privire la pretinsa faptă de furt ce ar intra în conţinutul constitutiv al infracţiunii complexe de tâlhărie, arătând doar că în mod greşit a fost respinsă cererea persoanelor vătămate-părţi civile E. şi D. de schimbare a încadrării juridice a faptelor în infracţiunea intenţionată de tâlhărie calificată prevăzuta de art. 233, 234 alin. (2) şi (3) din C. pen. raportat la art. 194 alin. (1) lit. a), b) şi c din C. pen., cu aplicarea art. 46 alin. (2) din C. pen. .

Cu toate acestea, prin concluziile scrise depuse la dosar, părţile civile au menţionat că inculpaţii au săvârşit şi infracţiunea de furt calificat (care ar intra în conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie) constând în aceea că cele 2 persoane vătămate ar fi fost deposedate în mod nelegitim de bunul mobil, cu privire la care părţile au convenit rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, rezoluţiune rămasă neexecutată efectiv prin repunerea părţilor cocontractante în situaţia anterioară, la momentul incidentului.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte aminteşte natura complexă a infracţiunii de tâlhărie, în oricare dintre variantele prevăzute de C. pen., aceasta presupunând, sub aspectul laturii obiective, săvârşirea a două acţiuni distincte, una referitoare la luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, iar alta fie la întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, fie la punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, acţiuni săvârşite pentru a comite furtul sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Raportat la starea de fapt reţinută anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că încadrarea juridică dată faptelor inculpaţilor prin hotărârea primei instanţe este corectă, din ansamblul materialului probator administrat în cauză rezultând fără dubiu împrejurarea că părţile care au încheiat anterior antecontractul de vânzare cumpărare a autoturismului s-au înţeles cu privire la desfiinţarea de comun acord a acestuia, având drept consecinţă restituirea reciprocă a prestaţiilor, fără a prezenta relevanţă împrejurarea că părţile contractante nu au fost repuse în situaţia anterioară la momentul agresării părţilor civile.

În urma celor convenite de comun acord, partea civilă i-a înmânat inculpatului cheile autoturismului, astfel că acesta nu se mai afla în posesia sau detenţia lui R. la momentul în care a fost lovit de inculpat şi nici când a fost cauzată vătămarea corporală a persoanei vătămate-parte civilă E. de către inculpata B., cu complicitatea coinculpatului A. .

Nu se poate reţine astfel că inculpatul a acţionat cu voinţa de a-şi însuşi fără drept autoturismul, bun mobil asupra căruia partea civilă nu mai avea nici un drept, întrucât acesta nu mai avea nici posesia nici detenţia autovehiculului .

De asemenea, în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală, instanţa de apel reţine că prin raportul de expertiză medico legală nr. 3926/A1/07.01.2015 întocmit în cauză de Institutul de Medicină Legală Craiova, s-a concluzionat că leziunile constând în multiple fracturi la nivelul calcaneului stâng, humerusului stâng şi a arcurilor costale 5 - 8 stângi cu deplasare, plăgi excoriate abdominale, toracice şi genunchi stâng, evidenţiate în fişa medicală UPU nr. x/29.11.2014 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune între 2 planuri dure, putând data din 29.11.2014 şi necesită 100 - 110 zile de îngrijiri medicale. Ulterior, la data de 6.07.2015, prin certificatul medico legal nr. 2388/A2/29.12.2014 s-a prelungit nr. de zile de îngrijiri medicale la 170 - 180, perioadă ce le include şi pe cele acordate iniţial.

În cauză, în cursul judecăţii în primă instanţă, a fost efectuat raportul de expertiză medico legală nr. x/2018 din 21.02.2019 de către Institutul de Medicină Legală Craiova, potrivit căruia partea civilă E. a suferit leziuni traumatice posibil produse în condiţiile evenimentului rutier din 29.11.2014, pentru vindecarea cărora a necesitat un număr de 170 - 180 zile de îngrijiri medicale, arătându-se că perioadele de recuperare medicală sunt în legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier din 29.11.2014, dar nu pot fi luate în considerare în aprecierea gravităţii leziunilor traumatice prezentate.

S-a mai reţinut că partea civilă prezintă un prejudiciu temporar estetic la nivelul coapsei stângi, ce poate fi remediat prin intervenţia chirurgicală recomandată şi prejudiciu funcţional la nivelul umărului şi gleznei stângi, pentru care s-au recomandat tratament recuperator fizio şi kinetoterapie.

Potrivit art. 194 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen., constituie infracţiunea de vătămare corporală fapta prevăzută la art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:

a) o infirmitate;

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;

Raportat la concluziile actelor medico-legale întocmite în cauză, Înalta Curte constată că faptele inculpaţilor nu au cauzat urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a) şi c), respectiv o infirmitate şi un prejudiciu estetic grav şi permanent, constatările experţilor fiind lipsite de echivoc în sensul că leziunile/prejudiciile cauzate părţile civile pot fi remediate prin intervenţie chirurgicală şi prin tratament recuperator.

Părţile civile au solicitat, prin motivele de apel şi prin concluziile scrise, reţinerea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, drept componentă a infracţiunii de tâlhărie calificată, fără a argumenta însă vreun fel de ce consideră că forma de vinovăţie cu care au fost săvârşite faptele de inculpaţi ar fi culpa.

Pe de altă parte, solicitarea de a se reţine forma de vinovăţie a culpei în ceea ce priveşte fapta de vătămare corporală a fost formulată şi de inculpatul A. în faţa primei instanţe şi, în apel, prin apărătorul desemnat din oficiu.

Înalta Curte consideră nefondate aceste cereri, întrucât acţiunile inculpatei B. au fost comise cu intenţie indirectă, probele administrate în cauză demonstrând că aceasta a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Astfel, martorii G., H., J. şi K. au relatat că inculpata s-a urcat în autoturism şi a pornit motorul, moment în care partea civilă a încercat să o împiedice, a pus mâna pe chei cu intenţia de a opri motorul, dar nu a reuşit, iar maşina s-a pus în mişcare, a mers circa 3 - 4 metri cu aceasta agăţată de autoturism, după care partea civilă s-a împiedicat şi a căzut cu faţa în jos, iar autoturismul a trecut peste ea, călcând-o cu roata dreaptă spate peste partea stângă a corpului. Au mai arătat că în acest timp, inculpatul îşi îndemna prietena să continue deplasarea, apoi inculpata a oprit pentru un moment autoturismul, pentru că în faţă era un gard şi nu mai putea continua, a făcut un viraj dreapta, astfel că a evitat să o calce pe partea civilă şi pe cap, după care a plecat de la faţa locului cu uşa din dreapta faţă deschisă.

Prin urmare, inculpata a acţionat cu scopul de a scăpa de prezenţa părţii civile, considerând că din cauza vitezei de deplasare, aceasta va pierde contactul cu vehiculul, acceptând totodată posibilitatea accidentării victimei, fără a acţiona în vreun mod în sensul evitării vătămării părţii civile, fiind încurajată şi de îndemnurile inculpatului A.. Faţă de împrejurările săvârşirii faptei şi de leziunile produse părţii civile, de atitudinea inculpatei, inclusiv după căderea părţii civile, nu se poate reţine forma de vinovăţie a culpei, atitudinea psihică a inculpatei la momentul săvârşirii faptei fiind caracteristică infracţiunii de vătămare corporală comisă cu intenţie indirectă.

În cauza de faţă, vătămarea persoanei vătămate E. s-a produs ca urmare a activităţii inculpatei - susţinută şi de inculpatul A. - care a pus în mişcare autoturismul şi a continuat deplasarea cu victima agăţată de autoturism, acceptând posibilitatea vătămării acesteia din urmă, activitate completată de inacţiunea inculpatei care, deşi avea obligaţia să oprească autoturismul pentru a preveni vătămarea părţii civile, nu a făcut acest lucru.

Concluziile raportul de expertiză tehnică auto efectuat în cursul urmăririi penale, potrivit cărora inculpata ar fi putut evita producerea accidentului dacă nu ar fi plecat de pe loc cu uşa dreaptă deschisă şi cu persoana vătămată încercând să oprească autoturismul, confirmă tocmai poziţia psihică subiectivă a inculpatei, care a fost una specifică intenţiei indirecte, ca formă de vinovăţie, şi nu culpei.

De asemenea, instanţa de apel constată, în ceea ce priveşte solicitarea inculpatului A., formulată prin concluziile scrise depuse la dosar, de a se dispune achitarea sa, susţinând că fapta a fost săvârşită de inculpată sub influenta unei puternice tulburări induse de comportamentul victimelor, că o atare împrejurare nu rezultă din probele administrate în cauză, nefiind invocată de altfel nici de inculpată.

Pentru toate considerentele expuse, însuşindu-şi totodată şi argumentele în fapt şi în drept expuse în hotărârea apelată, Înalta Curte constată că, din analiza materialului probator administrat în cauză rezultă că prima instanţă a stabilit o corectă situaţie de fapt, urmare a unei aprecieri juste asupra împrejurărilor faptice, ceea ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri legale de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen. şi de condamnare a acestora pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe, respectiv vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) din C. pen., dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, în sensul că s-a avut în vedere întregul probatoriu administrat în cauză.

Totodată, deşi părţile civile au criticat doar referitor la latura civilă a cauzei hotărârea primei instanţe cu privire la reţinerea culpei comune a părţilor în provocarea leziunilor suferite de părţii civile E., Înalta Curte reţine că aceasta a fost determinată de starea de fapt şi de împrejurările de comitere a infracţiunilor de către inculpaţi, astfel cum au rezultat din probele administrate în cauză, chiar dacă au consecinţe directe şi asupra rezolvării acţiunii civile alăturate acţiunii penale. Cu alte cuvinte, culpa persoanei vătămate în producerea prejudiciilor civile rezultate în urma incidentului îşi are izvorul în acţiunea acesteia prin care a încercat împiedicarea inculpatei să plece cu autoturismul. Cu privire la aceste aspecte, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel constată că în mod corect s-a reţinut că vătămarea corporală a persoanei vătămate E. a fost cauzată atât de fapta inculpatei (susţinută moral de inculpatul A.), care a pus în mişcare vehiculul, pe care l-a condus circa 3 - 4 metri cu partea civilă agăţată de autoturism, dar şi de victimă care, de altfel, a generat incidentul, intenţionând să o împiedice pe inculpată să plece.

Examinând din oficiu hotărârea atacată, sub aspectul soluţionării acţiunii penale, prin prisma dispoziţiilor art. 417 din C. proc. pen., apelul declarat de inculpat nefiind motivat, Înalta Curte constată că şi celelalte dispoziţii ale primei instanţe referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, la aplicarea dispoziţiilor art. 89 şi urm. din C. pen., privind anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, ale art. 91 şi urm. din C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere şi la stabilirea cheltuielilor judiciare sunt legale şi temeinice.

Astfel, pedepsele stabilite în cauză şi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. au fost just individualizate prin raportare la criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 74 din C. pen., fiind stabilite într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunilor, precum şi circumstanţelor personale ale inculpatului, fiind totodată îndeplinite condiţiile privind suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere.

II. Analiza motivului de apel invocate de Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, constând în greşita obligare a părţii responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că autovehiculul condus de inculpată, la data producerii accidentului, era înmatriculat legal în Marea Britanie, însă nu era asigurat cu poliţă de răspundere civilă auto, astfel că sunt întrunite condiţiile garanţiei Biroului Carte Verde din Marea Britanie, care este reprezentat în România de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, conform art. 3 din Regulamentul General al Consiliului Birourilor.

Înalta Curte reţine că art. 10 din capitolul 4 al Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi stabileşte în alin. (1) paragraful 1 că "fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare", iar în alin. (1) paragraful 2 teza finală că "statele membre nu pot autoriza organismul să condiţioneze plata despăgubirii de dovedirea de către victimă, într-un fel sau altul, a incapacităţii sau refuzului persoanei responsabile de a plăti".

Potrivit art. 10 din Decretul multilateral de garantări - Regulamentul General al Consiliului Birourilor, Biroul Naţional din statul de înmatriculare al autovehiculului condus de inculpat, respectiv Marea Britanie, garantează plata despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate din România de către autovehicule înmatriculate în respectivul stat.

Prin semnarea Acordului Multilateral de Garantare, birourile membre garantează plata despăgubirilor la care au dreptul persoanele prejudiciate prin accidente produse de autovehicule care au locul obişnuit de staţionare în aria lor de competenţă (în principal care sunt înmatriculate în ţara biroului) şi care nu sunt asigurate pentru Carte verde/RCA.

Această ipoteză este aplicabilă în cauză, instanţa de apel constatând că faţă de locul înmatriculării autoturismului condus de inculpat - Marea Britanie - acesta avea pe teritoriul acestui stat locul obişnuit de staţionare, în condiţiile în care în cauză nu s-a dovedit un alt loc obişnuit de staţionare.

De asemenea, art. 2 pct. 65 din Legea nr. 32/2000 (raportat la data incidentului, conform art. 33 din Legea nr. 236/2018, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor) defineşte noţiunea de loc obişnuit de staţionare ca fiind " teritoriul statului în care vehiculul este înmatriculat sau:

- în cazul în care nu se solicită înmatriculare pentru un anumit tip de vehicule, dar vehiculul deţine plăcuţe de asigurare sau un semn distinctiv similar plăcuţei de înmatriculare, teritoriul statului în care a fost emisă plăcuţa de asigurare ori a fost emis semnul; sau

- în cazul în care nici plăcuţa de înmatriculare, nici plăcuţa de asigurare şi nici semnul distinctiv nu se cere pentru un anumit tip de vehicule, teritoriul statului în care persoana care deţine vehiculul îşi are reşedinţa permanentă".

De altfel, această împrejurare nu a fost contestată de partea responsabilă civilmente, ci faptul că, în condiţiile în care inculpaţii au fost condamnaţi pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie şi nu din culpă, iar evenimentul produs la data de 29.11.2014, în urma căruia a rezultat vătămarea corporală a părţii civile E., nu a fost rezultatul unui accident de circulaţie, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, nu ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru a se atrage răspunderea civilă a Biroului Naţional Carte Verde din Marea Britanie.

Înalta Curte consideră că susţinerile părţii responsabile civilmente sunt nefondate. Fără a relua argumentele şi analiza dispoziţiilor legale redate în mod detaliat în hotărârea atacată, instanţa de apel reţine ca fiind corect reţinute următoarele:

- în cauză nu sunt incidente dispoziţiile C. civ., care este legea generală în raport cu legislaţia specială în materia asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie

- noţiunea de accident rutier sau accident de vehicule este cea definită de O.U.G. nr. 195/2002, şi nu cea dată de dicţionarul explicativ, or, potrivit art. 75 din acest act normativ: accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare. Or, toate aceste condiţii sunt îndeplinite în cauza de faţă.

- dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995 prevăd posibilitatea asigurătorului de a se întoarce cu acţiune în regres împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în anumite situaţii, iar nu exonerarea sa de la plata despăgubirilor

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu sunt incidente în cauză în condiţiile în care nu exista o poliţă de asigurare RCA valabilă, astfel că nu pot fi opuse victimei accidentului.

De altfel şi dispoziţiile C. civ. invocate de asigurator se referă la contractul de asigurare or, astfel cum s-a reţinut anterior, în cauza de faţă un astfel de contract nu a fost încheiat.

Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie are calitatea de garant pentru plata despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate din România de către autovehicule înmatriculate în Marea Britanie şi neasigurate pentru Carte verde/RCA, în temeiul Directivei 2009/103/CE şi al Acordului Multilateral de Garantare, ale cărui semnatare sunt atât România cât şi Marea Britanie, astfel ca în mod corect acesta a fost obligat la plata despăgubirilor către partea civilă.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată ca motivul de nelegalitate invocat este nefondat.

III. Analiza motivelor de apel invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, părţile civile E. şi Rădulescu şi partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunilor civile formulate în cauză

A. Apelul exercitat în cauză de Ministerul Public, prin care se critică nelegalitatea sentinţei Curţii de Apel Craiova, este fondat, urmând a fi admis.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.: "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă".

Instanţa de fond, deşi a dispus achitarea inculpaţilor în privinţa săvârşirii infracţiunii de furt în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., a analizat şi soluţionat cererea părţii civile privind repararea prejudiciului material cauzat prin sustragerea autoturismului, în sumă de 1800 EURO (reprezentând avansul încasat şi nerestituit de inculpatul A. pentru autoturismul x), dispunând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii civile.

Or, faţă de dispoziţiile C. proc. pen. anterior expuse, se impunea ca, urmare a pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. pentru infracţiunea de furt, instanţa să lase nesoluţionată acţiunea civilă care îşi are izvorul în faptele inculpaţilor de a-şi însuşi autoturismul fără restituirea avansului achitat de partea civilă.

Pe cale de consecinţă, apelul părţii civile, prin care invocă respingerea greşită a acţiunii civile şi solicită obligarea inculpaţilor la plata sumei de 1800 EURO cu titlu de despăgubiri materiale, nu este fondat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei penale atacate, pe care o va desfiinţa numai în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile formulate de partea civilă D. şi, rejudecând în aceste limite, în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă cu privire la solicitarea de obligare a inculpaţilor la plata sumei de 1800 EURO cu titlu de despăgubiri materiale.

B. Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate

Prin cererea de constituire parte civilă, D. a solicitat obligarea inculpaţilor A. şi B. la plata sumei de 1800 EURO cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând avansul încasat şi nerestituit de inculpatul A. pentru autoturismul x precum şi la plata sumei de 300.000 Euro cu titlu de daune morale reprezentând traumele fizice şi psihice produse ca urmare a vătămărilor corporale produse soţiei prin activitatea infracţională a celor doi inculpaţi.

Persoana vătămată E. s-a constituit parte civilă împotriva inculpaţilor şi a părţii responsabile civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România), solicitând obligarea acestora la plata sumei de 50.000 EURO cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli avansate cu tratamentul medical şi venitul nerealizat în perioada incapacităţii de muncă, precum şi la suma de 500.000 EURO cu titlu de daune morale, constând în suferinţele fizice şi psihice produse în consecinţa accidentului rutier suferit.

Prin cererea precizată la data de 11.11.2017, partea civilă E. a solicitat şi repararea prejudiciului material cauzat prin sustragerea autoturismului, în sumă de 1800 EURO şi a indicat sumele solicitate cu titlu de prejudiciu creat prin pierderea capacităţii de muncă astfel: 35.000 RON aferentă sfârşitului lunii decembrie 2014, 20.000 RON aferentă lunii ianuarie 2015, 44.000 RON aferentă lunii februarie 2015 şi 13.000 RON aferentă lunii martie 2015, conform înscrisurilor financiar contabile anexate cererii.

De asemenea, a solicitat acordarea unei prestaţii periodice apreciate sub forma unei sume globale ca urmare a diminuării capacităţii de muncă şi a efortului suplimentar pentru îndeplinirea activităţilor şi obligaţiilor în societatea comercială pe care o administrează, cheltuielile de îngrijire medicală (medicamente, consultaţii medicale), cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă în calitate de victimă a infracţiunii (asigurarea psiho terapiei şi a tratamentului chineto-terapeutic) precum şi repararea prejudiciului nepatrimonial, constând în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, a celui de agrement constând în mutilarea fizică suferită la nivelul membrelor inferioare şi toracelui, ce necesită şi alte intervenţii chirurgicale de specialitate.

Înalta Curte reţine că, din actele medicale şi medico-legale depuse la dosar, rezultă că partea civilă, după incidentul din 29.11.2014, a fost transportată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, unde a primit îngrijiri medicale şi a rămas internată la secţia chirurgie Toracică până în data de 16-12-2014, la data de 5.12.2014 intervenindu-se chirurgical asupra coapsei stângi.

Ulterior, a fost internată în perioada 18.06.2015 - 23.06.2015 la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, secţia Ortopedie, unde a suferit o nouă intervenţie chirurgicală la nivelul coapsei stângi.

Prin raportul de expertiză medico legală nr. 3926/A1 din 7.01.2015 întocmit în cauză de Institutul de Medicină Legală Craiova, s-a concluzionat că leziunile constând în multiple fracturi la nivelul calcaneului stâng, humerusului stâng şi a arcurilor costale 5-8 stângi cu deplasare, plăgi excoriate abdominale, toracice şi genunchi stâng, evidenţiate în fişa medicală UPU nr. x/29.11.2014 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova au putut fi produse prin lovire cu şi de corpuri dure şi compresiune între 2 planuri dure, putând data din 29.11.2014 şi necesită 100 - 110 zile de îngrijiri medicale. Ulterior, la data de 6.07.2015, prin certificatul medico legal nr. 2388/A2 din 29.12.2014 s-a prelungit nr. de zile de îngrijiri medicale la 170 - 180, perioadă ce le include şi pe cele acordate iniţial.

În cauză, în cursul judecăţii în primă instanţă, a fost efectuat raportul de nouă expertiză medico legală nr. x/2018 din 21.02.2019 de către Institutul de Medicină Legală Craiova, potrivit căruia partea civilă E. suferit leziuni traumatice posibil produse în condiţiile evenimentului rutier din 29.11.2014 pentru vindecarea cărora a necesitat un număr de 170 - 180 zile de îngrijiri medicale, arătându-se că perioadele de recuperare medicală sunt în legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier din 29.11.2014, dar nu pot fi luate în considerare în aprecierea gravităţii leziunilor traumatice prezentate.

S-a mai reţinut că partea civilă prezintă un prejudiciu temporar estetic la nivelul coapsei stângi, ce poate fi remediat prin intervenţia chirurgicală recomandată şi prejudiciu funcţional la nivelul umărului şi gleznei stângi, pentru care s-au recomandat tratament recuperator fizio şi kinetoterapie.

Instanţa de fond a constatat că, din actele depuse la dosar, a rezultat că partea civilă a efectuat cheltuieli cu medicamente, tratamente şi recuperare medicală în suma de 5137,8 RON, motiv pentru care, reţinând culpa comună a părţilor, a dispus obligarea părţii responsabile civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 2570 RON către partea civilă E. cu titlu de despăgubiri materiale, respingând în rest pretenţiile acesteia.

Având în vedere starea de fapt reţinută şi criticile aduse sentinţei penale atacate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de acordare a sumelor plătite de partea civilă cu titlu de cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viaţă, constând în asigurarea tratamentului de specialitate chinetoterapeutic şi a psihoterapiei aferente unui număr de 800 de şedinţe sau cu titlu de cheltuieli privind restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială şi a sumei de 35.000 RON solicitată pentru intervenţii chirurgicale, în mod corect prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată, deoarece pretenţiile formulate nu au fost dovedite.

Astfel, nici în faţa instanţei de apel partea civilă nu a propus administrarea vreunui mijloc de probă prin care să dovedească efectuarea acestor cheltuieli, la dosarul cauzei nefiind depuse înscrisuri din care să rezulte nici plata şi nici cuantumul sumelor achitate de aceasta în legătură cu vătămările suferite în urma vătămării sale.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a sumelor de bani reprezentând pierdere sau nerealizare câştiguri din muncă, estimate la suma de 200.000 RON, Înalta Curte reţine că înscrisurile depuse nu sunt suficiente pentru a putea stabili cu caracter cert întinderea veniturilor nerealizate lunar de persoana vătămată, iar această întindere nu poate coincide cu pierderile suferite de societatea comercială O. S.R.L. la care era administrator la momentul producerii accidentului.

În plus, partea civilă nu a făcut dovada existenţei incapacităţii sale de muncă pe întreaga perioadă de timp pentru care solicită acordarea veniturilor nerealizate, respectiv de la data producerii leziunilor - 29.11.2014 şi până la data de 5.07.2017, cum a precizat în motivele de apel.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, reflectarea negativă în contul de profit şi pierdere a cifrei de afaceri a societăţii nu demonstrează că societatea a înregistrat efectiv o pierdere şi că aceasta s-ar fi repercutat integral asupra patrimoniului părţii civile.

Este adevărat că martorii S. şi T. au arătat că, în urma accidentului din 29.11.2014, viaţa părţii civile a fost radical schimbată, în prezent aceasta nu mai poate efectua activităţi obişnuite, că au urmat numeroase tratamente de refacere a stării de sănătate şi a revenit la activitatea de la firmă abia în iulie 2015, însă aceşti martori nu fac nicio referire la pierderile constând în lipsa câştigurilor din muncă, iar în ceea ce priveşte costurile tratamentului de specialitate chinetoterapeutic şi ale psihoterapiei aferente unui număr de 800 de şedinţe sau pentru intervenţii chirurgicale, martorii au precizat că nu au cunoştinţă despre cuantumul acestor cheltuieli.

Înalta Curte mai reţine că vătămarea integrităţii corporale a persoanei vătămate constituită parte civilă şi crearea stării sale de incapacitate - în condiţiile în care aceasta nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu material cert generat de imposibilitatea, pentru o anumită perioadă de timp, de a mai presta munca desfăşurată anterior şi reducerea astfel a veniturilor obţinute de aceasta- se constituie într-un prejudiciu de agrement, reprezentând echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să-l depună persoana vătămată, de natură să grăbească procesul de epuizare fizică, care este inclus însă în cuantumul daunelor morale.

Referitor la înscrisul depus la instanţa de apel, intitulat " Bilet de chirurgie plastică" în care se menţionează că partea civilă trebuie supusă la multiple intervenţii chirurgicale pentru a repara funcţional şi estetic sechelele de la nivelul coapse stângi, intervenţii care pot costa circa 50000 EURO, fără a se justifica în vreun fel acest cuantum, Înalta Curte consideră că actul depus la dosar nu este suficient pentru a conferi caracter de certitudine cuantumului prejudiciului suferit, fiind vorba în speţă de un prejudiciu viitor şi relativ eventual, cu caracter ipotetic, cu atât mai mult cu cât raportul de nouă expertiză medico legală nr. x/2018 din 21.02.2019 de către Institutul de Medicină Legală Craiova menţionează necesitatea efectuării unei singure intervenţii chirurgicale. Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1385 alin. (2) din C. civ. privind acordarea de despăgubiri pentru un prejudiciu viitor, întrucât producerea lui este îndoielnică sub aspectul întinderii.

Pe de altă parte, în măsura în care aceste sume pretinse vor dobândi caracterul de certitudine, persoana vătămată va avea posibilitatea să formuleze o nouă acţiune civilă pentru prejudiciile materiale pe care le va suferi şi care vor avea legătură de cauzalitate cu fapta inculpaţilor din data de 29 noiembrie 2014.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, raportat la probatoriul administrat în cauză, la considerentele reţinute de prima instanţă şi la consecinţele negative cauzate părţii civile, se justifică acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale acesteia, având în vedere leziunile cauzate de accidentul rutier produs prin acţiunile inculpaţilor, consecinţele negative suferite de aceasta, în plan fizic şi psihic, decurgând din internarea sa în spital pentru o perioadă extrem de îndelungată, din suferinţele fizice inerente leziunilor, din intervenţiile chirurgicale suferite şi tratamentele ulterioare urmate de partea civilă pentru vindecare, care au necesitat 170 - 180 de zile de îngrijiri medicale, din faptul că aceasta a suferit un prejudiciu temporar estetic la nivelul coapsei stângi şi un prejudiciu funcţional la nivelul umărului şi gleznei stângi, fiind necesară o nouă intervenţie chirurgicală, din sechelele posttraumatice ce persistă şi în prezent, precum şi din faptul că persoanei vătămate i-a fost schimbat modul de viaţă, ce, astfel cum s-a arătat anterior, constituie un prejudiciu de agrement, reprezentând echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să-l depună, de natură să grăbească procesul de epuizare fizică şi psihică al acesteia.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de apel apreciază că este justificată aprecierea cuantumului daunelor morale la suma de 50000 de EURO şi acordarea a 50% din acest cuantum, urmare a reţinerii culpei comune a părţilor, sumă apreciată ca fiind proporţională, adecvată şi suficientă în raport cu traumele suferite.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că atât apelul declarat de partea civilă privind acordarea în totalitate a despăgubirilor morale, cât şi apelul declarat de partea responsabilă civilmente, privind reducerea acestora la suma de 20000 EURO, sunt nefondate, considerând că prima instanţă a stabilit în mod just cuantumul daunelor morale, prin raportare la gravitatea şi intensitatea durerilor psihice ale părţii civile şi la repercusiunile prejudiciului cauzat victimei.

Pe cale de consecinţă, raportat la toate considerentele ce precedă, văzând şi dispoziţiile art. 421 din C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova numai în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile formulate de partea civilă D., va luat act de retragerea căii de atac formulate de inculpata B. şi va respinge ca nefondate apelurile declarate de partea civilă/părţile civile E. şi D., partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România şi inculpatul A., urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 275 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen. privind cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei penale nr. 107 din data de 19 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile formulate de partea civilă D. şi, rejudecând în aceste limite:

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă D. cu privire la solicitarea de obligare a inculpaţilor la plata sumei de 1800 euro cu titlu de despăgubiri materiale.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., respinge, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile E. şi D., partea responsabilă civilmente Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România şi inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 415 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., ia act de retragerea, la data de 14 octombrie 2021, a apelului declarat de către inculpata B. împotriva sentinţei penale nr. 107 din data de 19 mai 2021.

În baza art. 275 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., obligă apelanţii părţile civile, partea responsabilă civilmente şi inculpaţii să plătească fiecare suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpata B., în sumă de 217 RON şi pentru inculpatul A., în sumă de 868 RON, rămân în sarcina statului şi se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2021.

GGC - MM