Exclusion of currency risk clauses from Unfair Terms Directive review as suppletive national law provisions; hardship theory inapplicable to restore pre-enactment economic equilibrium

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 9.2 în convenţia de credit nr. x din 24.04.2008; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fíe valabil pe toată perioada derulării contractului, valoarea acestui capăt de cerere fiind apreciată la suma de 403,119.2 RON; restituirea sumelor plătite ca excedent peste valoarea de 2,2148 RON (valoare CHF la data semnării contractului), până la data introducerii acţiunii; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 59 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de chemare în judecata formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1499 din 25 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 59 din 16 ianuarie 2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile situaţiei de fapt, însă le-a aplicat în mod greşit.

O primă critică vizează faptul că instanţa a procedat la suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ. până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

În raport de dispoziţiile art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., fiind vorba de o suspendare din oficiu, până la soluţionarea speţei Andriciuc, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa avea obligaţia de a reveni motivat asupra suspendării, ţinând cont că această măsură a durat mai mult de un an.

Cu privire la dobândă, recurenţii-reclamanţi susţin că, potrivit dispoziţiilor art. 1.2, creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după 6 luni de la prima utilizare a creditului, în funcţie de indicele de referinţă Libor 3M+ 4,20 p.a.

Având în considerare prevederile acestei clauze, banca îşi rezerva dreptul unilateral de a modifica dobânda, fără a fi însă obligată în acest sens, în funcţie de indicele de referinţă.

Pe cale de consecinţă, recurenţii-reclamanţi susţin că banca poate să modifice dobândă doar în sens crescător, rezervându-şi dreptul de a nu o modifica atunci când valoarea indicelui de referinţă scade.

Aceasta denotă, în opinia recurenţi,or-reclamanţi, faptul că banca se află într-o poziţie dominantă, iar consumatorul nu are cum să verifice dacă a fost efectuat corespunzător calculul dobânzii, în funcţie de indicele de referinţă indicat în contract.

Conform articolului 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

O altă critică vizează faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniuni Europene în cauza Andriciuc contra României.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că, în situaţia în care banca acordă un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţă de cauză.

Conform Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare.

De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze în momentul contactării împrumutului costul total al acestuia.

Recurenţii-reclamanţi arată că această obligaţie de informare nu a fost respectată de intimata-pârâtă.

Faptul că s-au adresat băncii, exprimându-şi intenţia de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor lor, nu poate însemna, în opinia recurenţilor-reclamanţi, o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă. Atâta vreme cât banca nu dovedeşte faptul că i-ar fi informat cu privire la riscul valutar, simplul fapt că ar fi putut renunţa la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanţă.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că oferta de creditare în franci elveţieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă, fără a le fi oferite informaţii cu privire la riscul valutar.

Faptul că pârâta cunoştea riscurile produsului financiar oferit reiese, potrivit recurenţilor-reclamanţi şi din faptul că B.N.R. a avertizat toate băncile de-a lungul timpului (studiul retrospectiv al B.N.R. din luna februarie 2015 intitulat Analiza creditelor în franci elveţieni, p. 29), despre riscurile acordării împrumuturilor în valute exotice cum este francul elveţian, moneda unei ţări cu care România nu are raporturi economice foarte extinse.

Prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, recurenţii-reclamanţi apreciază că banca a profitat de asimetria informaţională, pentru a transfera integral asupra lor riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Recurenţii-reclamanţi arată că, pe parcursul derulării contractului, francul s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia aproape s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 3,6 RON/CHF în anul 2011, cu repercusiuni grave, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a fi puşi în imposibilitatea de executare a contractului.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi arată că diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costurilor contractului, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul recurenţilor, cu efectul obţinerii unor foloase de către bancă, fără contraprestaţie.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi cu Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE. Banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii-reclamanţi consideră că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, ocazionate de schimbul valutar, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019, s-a fixat termen în şedinţă publică la data de 20 noiembrie 2019, în vederea soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au expus argumente care se circumscriu acestui motiv de casare.

Înalta Curte constată, de asemenea, că recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa a procedat la suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ. până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a Cauzei Andriciuc şi că, în raport de dispoziţiile art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., fiind vorba de o suspendare din oficiu, avea obligaţia de a reveni motivat asupra suspendării, ţinând cont că această măsură a durat mai mult de un an.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenţii-reclamanţi nu expun o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii, ci se limitează la indicarea normelor de procedură, fapt ce contravine cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Ca atare, analiza recursului va fi făcută din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Aspectele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi cu privire la dobânda variabilă nu pot fi analizate, în condiţiile în care nu există un capăt de cerere prin care să se invoce caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2 din contractul de credit.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligaţia de informare, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, condiţia bunei-credinţe nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Nu poate fi reţinută nici critica ce vizează greşita soluţionare a capătului de cerere privitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Astfel cum legal a reţinut instanţa de apel, art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, invocat de reclamanţi nu este aplicabil, în raport de dispoziţiile lit. d) din Anexa nr. 2 la acest Regulament şi de Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, acordarea creditelor în valută fiind legală.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1499 din 25 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1499 din 25 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.