CHF mortgage loan: Supreme Court rejects appeals, upholding partial invalidity of interest rate modification clause and ordering restitution, while affirming exclusion of currency risk and administration fee clauses from unfair terms review.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2017, prin declinare de la Judecătoria Iaşi, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. - prin Sucursala Iaşi, solicitând să se constate nulitatea clauzelor abuzive din contractul de credit nr. x/19.10.2006, privind comisionul de administrare, cel privind modalitatea de stabilire şi de modificare a dobânzii, privind stabilirea marjei băncii la calculul dobânzii, cu restituirea sumei privind comisionul de administrare şi dobândă credit încasată suplimentar şi dobândă legală raportată la aceste sume, calculată din momentul introducerii acţiunii şi până în momentul achitării efective a sumelor; să se constate nulitatea absolută a clauzelor de risc valutar, să se dispună îngheţarea şi aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs CHF-LEU egal cu cel aplicat la momentul semnării contractului de credit, de 2,21 RON, în consecinţă, să fie obligată pârâta să încaseze ratele la cursul stabilit prin hotărâre până la încetarea contractului; să fie obligată pârâta la restituirea sumei achitate ca diferenţă de curs, calculată de la data încheierii contractului şi până la data plăţii efective; să se dispună eliminarea din contractul de credit a clauzelor constatate ca fiind abuzive şi să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să evidenţieze modalitatea de achitare a creditului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 813/2017/CIV din 25 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iaşi, secţia II civilă-contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu B.- prin Sucursala Iaşi.

Prin decizia nr. 151 din 14 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 813/2017/CIV din 25 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în parte în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; s-a constat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la pct. 4.3 din contractul de credit nr. x/19.10.2006, în ceea ce priveşte partea având următorul conţinut:

"banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare (…)"; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nule absolut, precum şi a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data introducerii acţiunii - 24 martie 2016 - şi până la achitarea lor efectivă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat; a fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate ce nu contravin prezentei decizii; s-a luat act că apelanta nu solicită cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat de recurenta-reclamantă, aceasta arată că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 292/2014 şi ale Legii nr. 289/2008.

Potrivit recurentei-reclamante, în motivarea soluţiei pronunţate în apel, cu privire la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la punctul 4.3 din contractul de credit şi al clauzei cuprinse în actul adiţional fără număr la art. 1, există motive contradictorii.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la punctul 4.3 din contractul de credit care permite intimatei să modifice dobânda contractuală în mod unilateral, fără consimţământul împrumutatului, iar efectul acestei constatări este că această clauză, conform prevederilor Legii nr. 193/2000, nu produce efecte, începând cu momentul încheierii contractului, faţă de consumator.

Cu toate acestea, instanţa de apel, a considerat că actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 este corect implementat, reţinând că banca a inserat o formulă de calcul a dobânzii.

Recurenta-reclamantă precizează că prin cererea de chemare în judecată şi ulterior prin apelul formulat, a solicitat instanţei de judecată să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în actul adiţional fără număr, numai în ceea ce priveşte stabilirea în mod unilateral a marjei de 6,21 pp. şi că nu a invocat caracterul abuziv al clauzei care reglementa formula de calcul a dobânzii, din punct de vedere al explicitării procentului de dobândă aplicat până în acel moment printr-o formulă mai clară, Libor la 6 luni + marja băncii.

Potrivit recurentei-reclamante, raţionamentul invocării caracterului abuziv al clauzei din actul adiţional fără număr cu privire la stabilirea marjei de 6,21 pp., este legat de modalitatea în care fusese stabilită dobânda contractuală până în acel moment, prin aplicarea unui procent modificat în mod unilateral, în temeiul unei clauze abuzive (clauza 4.3 din contractul de credit).

Or, având în vedere că instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că dispoziţia contractuală în temeiul căreia a fost modificată dobânda contractuală este una abuzivă şi, pe de altă parte, că marja din actul adiţional fără număr a fost stabilită prin scăderea valorii Libor la 6 luni din procentul de dobândă stabilit abuziv, concluzia care se impune, potrivit opiniei recurentei-reclamante, este aceea că şi clauza care stabileşte marja are caracter abuziv.

Recurenta-reclamantă apreciază că un aspect important în soluţionarea recursului este şi faptul că actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost acceptat şi semnat de către consumator, clauzele fiind, şi de această dată, prefomulate de creditor.

Totodată, recurenta-reclamantă solicită a fi avute în vedere probele administrate în cauză, apreciind că demersurile întreprinse de bancă nu fac dovada depunerii tuturor diligenţelor pentru semnarea actului adiţional de către consumator, conform art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 şi că nu sunt aplicabile prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010.

Recurenta-reclamantă consideră că actul adiţional emis în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care banca a implementat o altă formulă de calcul decât cea existentă în contract în momentul încheierii, nu poate fi considerat acceptat tacit.

În acest context, recurenta-reclamantă consideră că prevederile O.U.G. nr. 50/2010, forma în vigoare de la momentul implementării (septembrie 2010), s-ar aplica automat, contractul fiind modificat în temeiul şi conform legii şi nu prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi, acest lucru fiind recunoscut şi de intimata-pârâtă prin adresa comunicată cu nr. x din 16.09.2015.

Recurenta-reclamantă arată că din întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă reiese că inclusiv această marjă (de 6,2 pp.) care ar fi trebuit să fie fixă, a suferit modificări ulterioare, fără să existe acte adiţionale semnate în acest sens.

Continuând raţionamentul urmărit prin cererea de chemare în judecată şi prin apelul formulat, recurenta-reclamantă apreciază că solicitările de a constata că dobânda era alcătuită în mod real încă din momentul încheierii contractului, din indicele de referinţă Libor la 6 luni plus marja băncii de 2,93 pp şi de a obliga pârâta să calculeze dobânda creditului, începând cu data implementării actului adiţional privind aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, după formula LIBOR-CHF la 6 luni + marja fixă a băncii din momentul încheierii contractului de credit de 2,93 pp., apar ca transpunând necesitatea expunerii efectelor înlăturării clauzelor abuzive din contractul de credit, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Astfel, obligarea intimatei de a calcula dobânda contractuală după formula indicată nu reprezintă, în opinia recurentei-reclamante o ingerinţă neautorizată în contractul de credit şi nici încălcarea principiului autonomiei de voinţă al părţilor, fiind în acord cu Directiva 93/13/CEE şi cu practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenta-reclamantă arată că, dacă în contractul de credit nu ar fi existat clauza 4.2, care să permită băncii modificarea unilaterală a dobânzii, în momentul presupusei implementări a actului adiţional în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, marja din componenta dobânzii ar fi fost stabilită prin scăderea valorii Libor la 6 luni din procentul de 4,9%. Din acest motiv, s-a solicitat obligarea calculării pe viitor a dobânzii după formula Libor la 6 luni + marja de 2,93 pp.

În aceeaşi ordine de idei, dacă s-ar reţine că actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat acceptat tacit, procentul de dobândă aplicat contractului de credit pe viitor, va fi cel de 4,9%, pentru că orice modificări făcute de către bancă ar rămâne fără efect.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale Legii nr. 190/1999, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit, privind comisionul de administrare credit.

Potrivit recurentei-reclamante, perceperea acestui comision s-a făcut cu încălcarea art. 1 şi art. 15 din Legea nr. 190/1999, aplicabile prezentului contract, creditul fiind utilizat pentru achiziţionarea unui apartament, asupra căruia banca are şi un drept de ipotecă.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a Legii nr. 190/1999, concluzionând că nu îi sunt aplicabile contractului în discuţie prevederile acestei legi.

Cu privire la art. 6.1 din contract, recurenta-reclamantă arată că din probele administrate reiese că acesta nu a fost negociat de părţi, contractul fiind unul de adeziune.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că a plătit cu acest titlu, sume diferite faţă de cele prezentate iniţial de bancă, ceea ce arată că mecanismul calculării comisionului de administrare este unul complex, care nu a fost explicat consumatorului.

Recurenta-reclamantă susţine că nu i-au fost aduse la cunoştinţă motivele pentru care a fost inclus acest comision în convenţie, scopul lui, modalitatea de utilizare a sumelor astfel percepute, sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului comisionului indicat.

Recurenta-reclamantă apreciază că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile contractuale, în detrimentul împrumutatului, din moment ce reprezintă costuri suplimentare ale creditului, care nu au un fundament explicit, legat de obligaţiile asumate de bancă prin încheierea contractului sau de servicii special prestate de aceasta.

Totodată, prin clauza 6.2 se prevede posibilitatea băncii de a renunţa la perceperea comisionului de administrare, criteriile specificate în funcţie de care urmează să se aprecieze oportunitatea renunţării neavând legătură cu serviciile prestate de bancă, fiind reprezentate de: piaţa financiară, politica de creditare a băncii, datoria împrumutatului. Toate aceste criterii sunt criterii subiective, care ţin de voinţa unilaterală a creditoarei, ceea ce duce la concluzia că perceperea acestui comision nu se face în schimbul unei contraprestaţii, ci pentru a sigura achitarea unor costuri suplimentare.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, caracterul abuziv al acestei clauze ar fi trebuit analizat şi prin raportare la dispoziţiile care permit modificarea celorlalte costuri ale contractului, pentru a verifica dacă exista un caracter de previzibilitate pentru consumator în ceea ce priveşte consecinţele financiare.

Or, din analiza contractului şi a graficelor de rambursare emise pe parcursul derulării contractului, se poate observa că în urma modificării procentului de dobândă, realizat de către bancă discreţionar, soldul contractului a suferit şi el schimbări faţă de graficul iniţial de rambursare.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, nefiind astfel aplicabil acestuia.

Recurenta-reclamantă invocă şi faptul că instanţa de apel a ignorat prevederile O.U.G. nr. 21/1992 (art. 7, art. 9, art. 10 şi art. 18), ale Legii nr. 292/2014 şi ale Legii nr. 289/2008 (art. 6) şi a făcut o aplicare greşită a Legii nr. 193/2000, aşa cum aceasta ar trebui interpretată prin raportare la Directiva 93/13/CEE şi la decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi stabilizarea cursului pe toată perioada contractuală.

Recurenta-reclamantă apreciază că, potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţa naţională este obligată să interpreteze dreptul naţional în lumina textului şi a finalităţii Directivei 93/13/CEE şi să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf TFUE.

Recurenta-reclamantă consideră că, chiar dacă instanţa ar constata că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, instanţei îi revine obligaţia de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13. Totodată, revine instanţei obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii indicate anterior, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prin clauza de risc valutar a fost transpus în contract principiul nominalismului, această concluzie fiind contrazisă de legislaţia aplicabilă şi de considerentele deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauza Andriciuc contra Băncii Româneşti.

Recurenta-reclamantă apreciază că principul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletivă, de la care părţile pot deroga, în acest sens statuând şi Curtea Constituţionala în considerentele deciziei nr. 62/2017.

De asemenea, potrivit recurentei-reclamante, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu prevederile Codului consumului şi cu celelalte acte normative care conţin norme ce reglementează domeniul clauzelor abuzive.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că dispoziţia contractuală contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont, considerată mai stabilă pentru creditor şi să suporte singură riscul valutar.

Recurenta-reclamantă invocă şi dispoziţiile din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, arătând că modalitatea de aplicare a acestuia în raporturile dintre instituţiile financiare şi rezidenţi este explicată de Banca Naţională a României - Direcţia Reglementare şi Autorizare prin adresa nr x/16.05.2005.

Astfel, Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 şi acordul de voinţă exprimat în contract sunt temeiurile care stau la baza derulării raporturilor juridice şi nu norma legală generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare încălcarea obligaţiei de a informa consumatorul cu privire la riscul valutar generat de încheierea unui contract de credit într-o monedă cu caracteristici speciale, cum este francul elveţian, făcând trimitere la art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44, art. 47, art. 56, art. 8, art. 27 lit. a) din Legea nr. 296/2004.

Potrivit recurentei-reclamante, din probele administrate la dosar reiese că această obligaţie a fost încălcată, neexistând nici un înscris care să arate contrariul.

Dimpotrivă, finanţatorul, în calitatea sa de profesionist al sistemului bancar, cu un portofoliu vast de credite în franci elveţieni, a cunoscut, sau cel puţin trebuia să cunoască, studiile şi raportările de specialitate din perioada 2005-2007, anterioare acordării creditelor, care arătau că francul elveţian este o monedă cu cele mai ridicate proprietăţi de refugiu, înregistrând aprecieri semnificative în perioada episoadelor de criză, 20 la număr, între 1993-2006, şi că riscurile de curs valutar sunt transferate integral asupra debitorilor neacoperiţi în mod natural, consumatori care nu realizează venituri în CHF.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că nerespectarea obligaţiei de informare dovedeşte şi lipsa bunei-credinţe a creditorului manifestată atât în momentul încheierii contractului de credit, cât şi ulterior.

Clauzele prin care se prevede obligaţia de a rambursa creditul în moneda creditului la un curs diferit de cel din momentul acordării au caracter abuziv, în opinia recurentei-reclamante, având în vedere şi dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului, analizat şi prin raportare la noţiunile de risc inerent şi bună-credinţă.

Recurenta-reclamantă apreciază că includerea acestei clauze în contractul de credit, preformulat de către profesionist, este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât ea constituie sursa supraîndatorării debitorului.

Un aspect relevant, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, este faptul că prin schimbul valutar efectuat în momentul eliberării creditului, banca nu a suferit o diminuare a rezervei în CHF, care ar fi dat naştere la suportarea unor diferenţe între cursul la care ar fi achiziţionat moneda şi cursul la care ar fi încasat ulterior ratele de la consumator.

Recurenta-reclamantă arată şi că, urmare a dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţia de credit a dobândit un caracter aleatoriu, conducând la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor.

Un alt aspect important în stabilirea existenţei dezechilibrului semnificativ este, în opinia recurentei-reclamante, lipsa unei clauze de adaptare a contractului în cazul unei creşteri a cursului valutar.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului CHF-LEU pe toată perioada contractuală, recurenta-reclamantă arată că, în conformitate cu art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz şi daune-interese.

Recurenta-reclamantă apreciază că din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, respectiv din hotărârile pronunţate în cauzele C-397/11, C-26/2013, se desprinde o obligaţie a instanţei de judecată de a stabili în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecinţele eliminării acesteia din contract şi modalitatea în care acesta urmează să produce efecte pe viitor, obligaţie existentă pentru a se atinge scopul Directivei 93/13/CEE, acela de a proteja consumatorii şi nu de a le crea o situaţie mai grea acestora în urma aplicării prevederilor directivei.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziţie naţională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudenţe constante, această dispoziţie urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi, iar nu să anuleze toate contractele care conţin clauze abuzive.

În speţa dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă consideră că simpla constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei din contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient pentru reechilibrarea raportului dintre părţi, instanţa de judecată trebuind să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice şi să aplice principiul solidarismului şi art. 970 din vechiul C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală în privinţa cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzei de dobândă de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit şi a cererii de restituire sume percepute în temeiul acestei clauze, prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969, art. 970, art. 1169, art. 1079 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii prevăzute de lege, prezumţia relativă a valabilităţii clauzei este răsturnată şi clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

În opinia recurentei-pârâte, un prim aspect este cel legat de faptul că dobânda este o componentă esenţială a preţului creditului, or, cât timp clauzele care o stipulează sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, act normativ care a transpus în dreptul naţional Directiva nr. 93/13/CEE.

Atât timp cât în speţă este vorba de clauze clare şi uşor inteligibile, nu putem vorbi de cenzurarea în vreun mod a preţului din contract, ca şi efect al aplicării de către instanţă a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă apreciază că art. 4.3 teza a doua prevede în mod clar şi inteligibil că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, iar reclamanta şi-a asumat expres prin semnătura caracterul revizuibil/variabil al dobânzii, având la momentul încheierii contractului de credit reprezentarea că dobânda este variabilă.

Recurenta-pârâtă susţine că la data încheierii contractului - 19.10.2006, nu exista obligaţia legală de a preciza formula de calcul a dobânzii variabile şi nici de raportare a dobânzii la indicele variabil LIBOR.

Potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că a respectat prevederile legale mai sus indicate, în sensul că a prevăzut o motivaţie întemeiată a variaţiei dobânzii -"evoluţia pieţei financiare", prin această sintagmă înglobând toţi indicatorii financiari unanim recunoscuţi şi acceptaţi de întreaga piaţă de profil şi care au determinat pe parcursul anilor 2006-2010 o creştere a costurilor de finanţare avute de bancă.

Pornind de la aceste premise, recurenta-pârâtă apreciază că sintagma "evoluţia pieţei financiare" reprezintă un element cu caracter obiectiv, independent de voinţa băncii, care poate fi demonstrat prin raportare la criterii distincte, clare, precum costul de finanţare al băncii pe piaţa internaţională.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, la nivelul accesibil consumatorului, era de notorietate această noţiune, pentru că în presă, periodic, erau publicate informaţii în legătură cu "creşterea" sau "scăderea" dobânzilor la bănci.

Recurenta-pârâtă mai arată şi că, ulterior, clauza privind criteriul evoluţiei pieţei financiare a fost modificată prin actul adiţional din septembrie 2010, în sensul calculării dobânzii variabile după formula LIBOR 6 luni + marja băncii (formula legală), iar actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost acceptat tacit de reclamantă.

Recurenta-pârâtă susţine că, prin eliminarea criteriului de variabilitate a dobânzii şi obligarea sa la restituirea sumelor plătite în temeiul clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, constând în diferenţa de dobândă percepută faţă de procentul iniţial până la actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a stabilit pentru creditul acordat reclamantei o dobândă fixă la procentul de dobândă de la data încheierii contractului de credit, în condiţiile în care părţile contractante au convenit o dobândă variabilă, atât prin contractul de credit, cât şi prin actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Referitor la negociere, recurenta-pârâtă arată că nu există nicio dispoziţie legală care ar obliga profesionistul, inclusiv din perspectiva poziţiei de "superioritate", să forţeze sau să insiste în negocierile cu potenţialii clienţi şi să parcurgă această etapă într-un alt mod decât cel în genere prevăzut în materia contractelor de cadrul normativ legal.

Potrivit recurentei-pârâte, ar fi excesiv şi contrar uzanţelor comerciale să se ceară comerciantului să iniţieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-şi exprimă vreo nemulţumire cu privire la acesta.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, recurenta-pârâtă apreciază că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au în vedere producerea unui dezechilibru juridic, iar nu a unui dezechilibru economic, sens în care s-a pronunţat inclusiv jurisprudenţa comunitară - cauza C-226/12, cauza C-90/14, cauza C-415/11, interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene fiind în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Cu toate acestea, în cauză, instanţa de apel a analizat clauza de dobândă de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit din perspectiva unui presupus dezechilibru economic, iar nu din perspectiva unui dezechilibru juridic, pronunţând în consecinţă, în privinţa acestei clauze, o soluţie cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi contrară jurisprudenţei Curţii de Justiţie în materie.

În ceea ce priveşte condiţia bunei-credinţe, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material prevăzute la art. 14 noul C. civ., respectiv art. 1169 şi art. 1899 vechiul C. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă menţionează că buna-credinţă a băncii se prezumă, în timp ce reaua credinţă trebuie dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ.. Or, în cauza pendinte, nu s-a făcut nicio dovadă a relei credinţe a băncii.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., prin constatarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, instanţa modificând dobânda creditului din variabilă în fixă de la data de 24.09.2017, până la actul adiţional din 2010, cu încălcarea dispoziţiilor de la art. 4.1 din contract.

Recurenta-pârâtă apreciază că intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate.

În consecinţă, recurenta-pârâtă consideră că hotărârea este nelegală în privinţa restituirii sumelor percepute în temeiul clauzei declarate abuzive.

Recurenta-pârâtă arată că, în primul rând, cererea reclamantei de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei criticate este nejustificată pentru lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, iar în al doilea rând, restituirea de sume drept consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nu este o sancţiune specifică Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei-pârâte, C. civ. nu are aplicabilitate în situaţia de faţă, cât timp efectele anularii unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate în temeiul contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 15 mai 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol şi s-a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat este reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, analizând argumentele invocate în calea de atac.

În urma analizei efectuate, instanţa de apel, prin expunerea unor considerente necontradictorii, a reţinut că art. 1 din actul adiţional emis în baza O.U.G. nr. 50/2010 nu are caracter abuziv.

Referitor la critica prin care recurenta-reclamantă invocă nelegala soluţionare a capătului de cerere prin care a solicitat modificarea art. 1 din actul adiţional fără număr la contractul de credit nr. x/19.10.2006, în sensul înlocuirii algoritmului de calcul al dobânzii cu un alt algoritm propus de reclamantă, este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, de fapt, recurenta-reclamantă urmăreşte modificarea dispoziţiilor contractuale, criticile invocate fiind de netemeinicie, astfel că nu pot face obiectul analizei în recurs, deoarece se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în mod legal instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, în condiţiile în care contractul ale cărui clauze sunt supuse analizei în cauză nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Criticile referitoare la comisionul de administrare vor fi înlăturate.

Analizând criticile invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că banca efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel, analizând dispoziţia contractuală privitoare la comisionul de administrare, a constatat că acest comision este permis de dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, fiind definit în art. 36 alin. (3) din acest act normativ.

Însă, aşa cum în mod legal a arătat curtea de apel, în ceea ce priveşte comisionul de administrare, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt incidente în cauză, faţă de data încheierii contractului, respectiv anul 2006.

Reiese astfel că instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, acest act normativ nefiind în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Nici criticile recurentei-reclamante referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor acestei legi sub aspectul verificării obligaţiei de informare, a negocierii, a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a caracterului clar şi inteligibil al acestei clauze şi, pe cale de consecinţă, nici stabilizarea cursului pe toată durata contactării.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Trebuie subliniat că argumentele cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 19.10.2006):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată specificată în contract şi acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecinţă a dobânzii variabile pentru care clientul a optat.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.

Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, invocat de recurenta-pârâtă a fost introdus prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (19.10.2006), nefiind incident în cauză.

Totodată, Instanţa europeană în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Critica prin care recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., întrucât, ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, a modificat dobânda creditului din variabilă în fixă de la data de 24.09.2017, până la actul adiţional din 2010, nu poate fi reţinută.

Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că reclamanta este îndreptăţită la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 151 din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 151 din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.