Bank loses appeal; unilateral interest-rate indexing clause ruled abusive and void, restitution claim rejected

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea disjunsă din dosarul nr. x/2016 şi înregistrată sub numărul x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale din contractul nr. x din data de 28.09.2006, reprezentate de punctul 7, ce stipulează comisionul de întocmire dosar, în valoare de 2%, minim 200 euro, pe care l-au evaluat la 600 euro, respectiv 2.700 RON; punctul 7 - comision lunar de gestionare a creditului de 0,12%, în valoare însumată de 19.116 RON; art. 6, referitor la acordarea creditului cu o dobândă variabilă de 8,40% pe an şi 3.4. condiţii generale teza a doua, prin care banca poate indexa procentul de dobândă în funcţie de costurile resurselor sale, noul procent urmând să fie afişat la sediul băncii şi de asemenea restituirea sumelor ce fac obiectul clauzelor constatate ca fiind abuzive; plata dobânzii legale aferente şi actualizarea cu rata inflaţiei, precum şi plata daunelor morale în valoare de 250.000 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2078 din 25 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia lipsei de interes, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele de formă pentru renunţarea la capătul de cerere privind acordarea de daune morale. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3.4 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/28.09.2006, referitoare la posibilitatea băncii de a indexa procentul de dobândă în funcţie de costul resurselor sale, fiind respins capătul privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei constatate ca abuzive. Au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 260A din 09 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia tardivităţii apelului declarat de apelanţii B. şi A.. A fost respins apelul declarat de apelanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 2078/2017 din 25 mai 2017, ca tardiv. A fost respins apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă arată că acesta vizează strict aspectele pe care s-a pronunţat instanţa de apel referitoare la caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.4. din Condiţiile generale, aplicabilă exclusiv până la data adaptării contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, începând cu data de 17.09.2010 această clauză nemaifiind aplicabilă în contract.

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-parată arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală supusă discuţiei se încadrează în dispoziţiile Anexei la Legea nr. 193/2000 şi nu se mai pot analiza condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1), a procedat mai departe la analiza îndeplinirii acestor condiţii, reţinând, în ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ creat de această clauză, următoarele:

"Criteriul indicat pentru intervenirea modificării (costul resurselor băncii) nu poate fi încadrat în noţiunea de motiv întemeiat în sensul Legii nr. 193/2000. Motivul trebuie să reprezinte o situaţie clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a şti de la început că, dacă se va produce, consecinţa va fi aceea a majorării dobânzii".

Cu alte cuvinte, deşi instanţa de apel mai întâi a reţinut faptul că ab initio clauza nu mai poate fi analizată din perspectiva condiţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, însăşi legea prezumând caracterul abuziv al unei astfel de clauze, aceeaşi instanţă de apel a analizat exact aceste condiţii, cu luarea în considerare şi verificarea aplicării la speţă a ceea ce Anexa la Legea nr. 193/2000 permite - respectiv posibilitatea modificării în cazul unui motiv întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 425 din acelaşi cod, exigenţa motivării impune prezentarea coerentă şi efectivă a examenului critic al magistratului, de natură să susţină rezultatul deliberării, dar şi concordanţa argumentelor cu aspectele deduse în judecată de către parte.

În cauză, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea recurată nu îndeplineşte această exigenţă. Astfel, maniera în care se exprimă considerentele soluţiei face hotărârea dată criticabilă din perspectiva legalităţii, în măsura în care nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care explică şi justifică dispozitivul şi nu arată, la situaţia concretă supusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Recurenta-pârâtă apreciază că aceste considerente sunt vagi şi confuze, în contextul nedezvoltării raţionamentului propus, aspect ce încalcă garanţiile conţinute de art. 6 din C.E.D.O.

Recurenta-pârâtă invocă şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat normele de drept material reglementate de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile Anexei la Legea nr. 193/2000, respectiv la pct. 1 lit. a), recurenta-pârâtă arată că nu se poate pune semnul egalităţii între considerarea unei clauze ca fiind abuzivă şi caracterul acelei clauze de a fi, propriu-zis, abuzivă.

În opinia recurentei-pârâte, este eronată interpretarea instanţei de apel în sensul că nu putea proceda la analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza era prezumată a fi abuzivă ab initio, fără necesitatea demonstrării îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de lege. Legea prevede o apreciere a unor astfel de clauze ca fiind abuzive, fiind însă, în mod evident, posibilă şi chiar de dorit analizarea acestora din punctul de vedere al art. 4 alin. (1), spre a se verifica dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, care au caracter cumulativ.

Or, constatarea instanţei de apel cu privire la imposibilitatea instanţei de a mai verifica şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 atât timp cât clauza contractuală se grefează pe unul dintre exemplele date de Anexa la Legea nr. 193/2000, reprezintă o aplicare greşită a acestor norme de drept material incidente în prezenta speţă.

Recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza privitoare la dobânda variabilă, nefiind, în opinia sa abuzivă.

Referitor la condiţia negocierii, recurenta-pârâtă arată că dispoziţia contractuală putea fi negociată suplimentar de către intimaţi, or instanţa de apel s-a mulţumit a prezuma că existenţa unui contract preformulat exclude negocierea acestuia.

În condiţiile în care prin considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia negocierii clauzelor contractuale declarate ca fiind abuzive, a fost plasată asupra băncii obligaţia declanşării unei proceduri de negociere în interesul consumatorului, în condiţiile în care acesta nu manifestă o astfel de iniţiativă.

Câtă vreme banca a formulat o ofertă de credit, iar intimaţii au acceptat-o, considerând-o conformă nevoilor lor, fără a dovedi că au solicitat negocierea acesteia ori că au formulat propuneri de modificare a clauzelor contractuale sau obiecţiuni cu privire la acestea, nu poate fi primită soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei contestate, motivată de împrejurarea că aceasta nu are caracter negociabil.

În opinia recurentei-pârâte, lipsa negocierii sau a caracterului negociabil al unei clauze contractuale nu ar putea fi reţinută decât în ipoteza în care, formulând oferta de credit, banca ar refuza să ia în calcul o eventuală contraofertă a consumatorului, acesta fiind sensul obligaţiei de negociere din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă susţine că, din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul contractelor preformulate.

Or, legiuitorul nu a considerat ca fiind abuzivă orice clauză contractuală inserată într-un contract preformulat.

Este adevărat că studierea contractului de credit nu echivalează cu o negociere, însă este situaţia premisă ce poate da naştere unei negocieri, iar intimaţii au avut posibilitatea studierii ofertei de credit, a contractului, precum şi a altor pachete de creditare. Iniţierea acestui demers revine consumatorului, acesta fiind singurul direct interesat de o negociere şi având posibilitatea iniţierii acesteia.

Recurenta-pârâtă expune exhaustiv aspectele de fapt pe care le consideră relevante pentru încheierea contractului, care ilustrează faptul că intimaţii au avut posibilitatea de negociere încă de la momentul încheierii contractului de credit.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material privitoare la condiţia dezechilibrului semnificativ.

În primul rând, recurenta-pârâta susţine că dobânda variabilă a fost percepută doar în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit, respectiv data de 28.09.2006 şi data intrării în vigoare a actului adiţional, respectiv data de 17.09.2010, când aceasta a fost transformată în dobândă indexabilă stabilită exclusiv în funcţie de indicele monetar EURIBOR la 3 luni.

Recurenta-pârâtă susţine că, la data acordării creditului, nicio normă legală incidentă la nivelul anului 2006 nu interzicea stabilirea unei dobânzi variabile, a cărei fluctuaţie să depindă de costul resurselor băncii, fiind, astfel, nelegal a aprecia că o dobândă neinterzisă de lege şi practicată pe întreaga piaţă de creditare poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Faptul că, ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, s-a stabilit că, în cazul dobânzii variabile, aceasta trebuie să se raporteze, în mod expres, la un singur factor, respectiv indicele de referinţă Euribor la 3 luni, în cazul de faţă, nu poate conduce la aplicarea retroactivă a acestui act normativ asupra contractului. Recurenta-pârâtă face trimitere la Comunicatul A.N.P.C. din data de 13.09.2010, în raport de care susţine că dobânda variabilă percepută în contractele de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 nu era interzisă, în caz contrar A.N.P.C. ar fi dispus eliminarea acesteia din contractele existente.

Totodată, recurenta-pârâtă afirmă că un eventual dezechilibru semnificativ nu poate fi reţinut, având în vedere evoluţia procentului de dobândă variabilă, din perioada de referinţă (28.09.2006 -17.09.2010).

Astfel cum rezultă din situaţia evoluţiei procentului de dobândă, aplicat şi încasat în baza contractului de credit, anexată la dosarul cauzei, cât timp dobânda a fost variabilă (28.09.2006-17.09.2010), procentul de 8,4% a înregistrat doar 3 variaţii, pe acest interval de timp dobânda din contract aflându-se mereu sub media dobânzilor practicate pe piaţă, astfel cum reiese din Tabelul comparativ al dobânzilor medii şi al dobânzii aplicate creditului.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că dobânda variabilă percepută pentru creditul acordat a variat în permanenţă, în paralel, cu media dobânzilor practicate de băncile comerciale româneşti pe piaţă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă apreciază că modul de variaţie a procentului de dobândă variabilă nu a fost unul arbitrar, ci a fost unul care a avut în vedere evoluţia unor factori obiectivi (atât externi, cât şi interni) care influenţează creşterea resurselor de creditare ale băncii, precum: condiţiile pieţei monetare (indicele monetar ROBOR la 3 luni şi EURIBOR), nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii impuse de Banca Naţională Română, nivelul şi remunerarea contribuţiei la fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, dobânda medie la depozite.

Toţi aceşti factori sunt, în opinia recurentei-parate, obiectivi (externi şi interni), dobânda contractuală urmând a varia corelativ cu evoluţia lor.

Un alt argument expus de recurenta-pârâtă vizează faptul că nici o prevedere legală aplicabilă în anul 2006 nu interzicea băncii perceperea unei dobânzi variabile în funcţie de costurile resurselor sale, fiind, astfel, netemeinic a aprecia că o dobândă neinterzisă de lege şi practicată, la acel moment, pe întreaga piaţă de creditare, poate crea un dezechilibru semnificativ prin simpla ei formulare.

Astfel, la data încheierii contractului de credit, nu exista nici o dispoziţie din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, respectiv, din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor (cadrul legal aplicabil, la acel moment, acestor tipuri de contracte), care să interzică modificarea dobânzii în funcţie de costurile resurselor băncii.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, astfel cum rezultă din oferta generală a băncii, intimaţii aveau posibilitatea să opteze pentru un credit cu dobândă fixă, situaţie în care costul aferent împrumutului contractat nu ar mai fi fost influenţat de variaţia dobânzii. Deşi au avut această opţiune, au ales totuşi un credit cu dobândă variabilă, în moneda euro, asumându-şi atât eventualele dezavantaje aduse de creşterea dobânzii, dar şi avantajele unei diminuări a acesteia, existând, în egală măsură, posibilitatea ca dobânda să crească sau să scadă pe parcursul derulării creditului.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material cu privire la condiţia bunei-credinţe.

Deşi buna-credinţă este prezumată, instanţa de apel, în opinia recurentei-reclamante, a interpretat greşit prevederile legale, considerând că aceasta derivă din celelalte condiţii prevăzute de Legea nr. 193/2000, fără a trebui să fie constatată în mod independent.

Or, legiuitorul alătură criteriului dezechilibrului semnificativ, pe cel al bunei-credinţe.

Buna-credinţă în materie de clauze abuzive reprezintă un concept european autonom. Tocmai de aceea, în comentariile pe marginea conceptului de bună-credinţă, astfel cum este acesta însuşit de art. 3.1 din Directivă, s-a cristalizat ideea interpretării "autonome" a conceptului de bună-credinţă. Buna-credinţă în contextul Directivei reprezintă un instrument de evaluare globală a caracterului abuziv al unei clauze alături de celelalte criterii oferite de art. 3.1 (art. 4.1 din Lege).

O altă interpretare eronată, în opinia recurentei-pârâte vizează faptul că, deşi buna-credinţă se prezumă în mod obişnuit în contractele dintre particulari, instanţa de apel a apreciat că, în această materie, o atare prezumţie ar fi inoperantă din cauza însăşi modalităţii de redactare a clauzei în discuţie, fapt ce contravine principiilor fundamentale de drept.

Pornind de la prevederile C. civ., buna-credinţă a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincţie în funcţie de natura contractelor şi fără ca vreo lege specială - inclusiv Legea nr. 193/2000 - să instituie vreo excepţie expresă în acest sens, corectitudine pe care co-contractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului.

Or, din actele dosarului reiese că intimaţii şi-au asumat sub semnătură exerciţiul dreptului de informare şi au recunoscut în aceeaşi manieră îndeplinirea de către bancă a obligaţiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat şi în cunoştinţă de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvaţi ori chiar periculoşi, se exclude posibilitatea acestuia de a acţiona ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii acestuia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 15 mai 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 15 mai 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte constată următoarele:

Un prim motiv de casare invocat este reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Astfel, în primul paragraf indicat de recurenta-pârâtă, instanţa a reţinut că analiza trebuie să vizeze dacă în contract este prevăzut un motiv întemeiat care să permită băncii să modifice rata dobânzii şi a constatat că, criteriul indicat pentru intervenirea modificării (costul resurselor băncii), nu poate fi încadrat în noţiunea de motiv întemeiat în sensul Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, aşadar, că hotărârea atacată este motivată prin considerente necontradictorii, prin care se punctează asupra faptului că în contract nu este prevăzut un motiv întemeiat, care să permită băncii să modifice unilateral dobânda.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, deşi a arătat că acele clauze care sunt enumerate (neexhaustiv) în anexa sunt considerate (prezumate) ca fiind abuzive de legiuitor, a procedat la analiza acestor condiţii, astfel că nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că instanţa a considerat clauza ca fiind prezumată ab initio ca fiind abuzivă.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, reţine că instanţa de apel nu s-a limitat la a prezuma că existenţa unui contract preformulat exclude negocierea acestuia.

Astfel cum reiese din considerentele hotărârii, instanţa de apel a arătat că nu deţine elemente probatorii care să conducă la ideea că banca ar fi acceptat să negocieze clauzele contractuale, în special pe cele referitoare la modificarea dobânzii.

Trebuie subliniat şi că argumentele cu privire la situaţia de fapt anterioară încheierii contractului, precum şi la oferta băncii, prin care recurenta-pârâtă susţine caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii nu produc un dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 28.09.2006):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în raport de dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în contract trebuie să fie precizat un motiv determinat, cu un caracter obiectiv, acceptat de consumator prin semnarea contractului.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi D. împotriva S.C. E. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3.4 din condiţiile generale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (indicele Euribor, Robor la 3 luni sau condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative ce derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, nivelul şi remunerarea contribuţiei la fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, dobânda medie la depozite, reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată, totodată, că argumentele recurentei-pârâte prin care hotărârea instanţei de apel este criticată în raport de Comunicatul A.N.P.C. din 13.09.2010, situaţia evoluţiei procentului de dobândă, graficul numit "Comparaţie - variaţia mediei dobânzilor practicate de băncile comerciale şi variaţia dobânzii variabile C.", tabelul intitulat "Corelaţie dobânda variabilă C. - Costul resurselor", nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a probelor administrate.

Nici critica referitoare la condiţia bunei-credinţe nu poate fi reţinută.

Astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate, fila x, instanţa a analizat condiţia bunei-credinţe, reţinând că această condiţie nu este îndeplinită.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.