Abusiveness of variable interest modification and credit commission clauses: EU standards on clarity, intelligibility, and the main subject matter exclusion

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Civilă la data de 03 martie 2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să se dispună:

1) constatarea caracterului abuziv, contrar dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută şi înlăturarea clauzelor contractuale abuzive inserate în contractul de credit x din data de 31.01.2008, la articolele 3.1. lit. b) - dobânda curentă revizuibilă începând cu al doilea an de creditare, 3.3 şi 11.4 - în privinţa sintagmei "cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, care se vor opera de către Bancă, în condiţiile prezentului Contract" şi restituirea către reclamanţi a sumelor de bani plătite în plus, cu titlu de dobândă curentă revizuibilă, în intervalul cuprins între data încheierii convenţiei de credit - 31.01.2008 şi până la data încheierii actului adiţional din data de 07.07.2010, cu dobânda legală aferentă, de la data achitării acestora şi până la data achitării lor efective către reclamanţi;

2) constatarea caracterului abuziv, respectiv a nulităţii absolute, a clauzei contractuale de la articolul 3.5 din contract, privind obligaţia de a achita suma de 2.464 CHF cu titlu de comision de procesare credit, încasat după data încheierii contractului - 06.02.2008, în temeiul art. 1.1 din contract, şi obligarea pârâtei la restituirea sumei anterior menţionate în echivalent RON la data plăţii efective, cu dobânda legală aferentă, de la data achitării acestei sume de către reclamanţi -06.02.2008 şi până la data achitării efective a acestei sume;

3) constatarea caracterului abuziv, şi ca atare a nulităţii absolute, a clauzei contractuale prevăzute la art. 3.7 din convenţia de credit, referitoare la comisionul de administrare în procent de 0,23 % aplicat la soldul creditului şi obligarea pârâtei la plata către reclamanţi, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, plus dobânda legală aferentă acestei sume în RON până la data achitării efective, a sumelor de bani reprezentând comision de administrare lunară a creditului, respectiv sumele reprezentând comisionul de administrare lunară credit din perioada 31.01.2008-07.07.2010, menţionate în cuprinsul graficului de rambursare emis la data de 06.02.2008;

4) constatarea caracterului abuziv, şi, ca atare, a nulităţii absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1. din convenţia de credit "Orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul" şi la art. 4.6 din convenţia de credit referitoare la cuprinsul întregii clauze contractuale şi mai ales la împrejurarea că "eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de către împrumutat" şi să se dispună conversia creditului în RON şi îngheţarea cursului la nivelul valorii CHF la data acordării creditului, precum şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a plăţilor nedatorate efectuate în baza acestor clauze contractuale abuzive;

5) modificarea convenţiei de credit nr. x din 31 ianuarie 2008 în ceea ce priveşte eliminarea clauzelor abuzive de la punctele 3.1 lit. b), 3.3, 3.5, 3.7 şi 11.4 - în privinţa sintagmei "cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, care se vor opera de către Bancă, în condiţiile prezentului Contract", şi derularea contractului în continuare fără aceste clauze abuzive, şi modificarea scadenţarului, care să fie comunicat sub semnătura reclamanţilor;

6) obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii retroactive, de la data încheierii convenţiei de credit, în funcţie de valoarea indicelui de referinţă aferent monedei în care a fost contractat împrumutul, respectiv LIBOR;

7) obligarea pârâtei la actualizarea dobânzii percepute conform evoluţiei indicelui de referinţă LIBOR, raportat la împrejurarea că împrumutul a fost acordat în franci elveţieni;

8) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin sentinţa civilă nr. 7402 din 01 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 712 din 11 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea următoarelor clauze din contractul de credit nr. x, încheiat de reclamanţi cu pârâta C. S.A.: art. 3.3 pentru teza care stabileşte că banca poate modifica valoarea dobânzii revizuibile în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare", art. 11.4 pentru teza care reglementează situaţia de excepţie în care valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente se vor opera de către bancă în condiţiile contractului, art. 3.5 care vizează comisionul de procesare şi 3.7 care vizează comisionul de administrare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2.454 CHF, cu titlu de comision de procesare, suma încasată în perioada 31.01.2008-7.07.2010, cu titlu de comision de administrare şi suma încasată în perioada 31.01.2008-7.07.2010, cu titlu de dobândă revizuibilă, la care se datorează şi dobânda legală, calculată de la data reţinerii fiecărei sume şi până la data restituirii integrale.

S-au respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 lit. b) din contract, modificarea convenţiei de credit, precum şi recalcularea retroactivă a dobânzii şi actualizarea acesteia.

S-a constatat că reclamanţii au renunţat la judecarea cererilor având ca obiect stabilirea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.6 din contractul de credit, conversia creditului în RON, îngheţarea cursului la nivelul valorii CHF de la data acordării creditului şi restituirea sumelor aferente.

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamanţilor suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 712 din 11 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Specializat Cluj.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a considerat în mod greşit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei-pârâte, clauzele referitoare la dobânda variabilă, la comisionul de procesare şi de administrare fac parte din preţul contractului şi sunt prevăzute în mod clar şi uşor inteligibil.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce priveşte comisionul de acordare şi de administrare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul deciziei nr. 485/2017 a statuat asupra caracterului clar şi inteligibil al acestor clauze.

Susţine recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel, interpretând greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, a considerat că o clauză contractuală este definită în mod clar doar dacă în contract ar fi inserate toate contraprestaţiile băncii.

Mergând pe raţionamentul Curţii de Apel Cluj, recurenta-pârâtă arată că ar fi trebuit să treacă în contract, referitor la comisionul de administrare şi la comisionul de procesare, toate operaţiunile pe care banca le efectuează în vederea monitorizării sau acordării creditului, chiar dacă nu există un text de lege care să oblige băncile să detalieze în contracte serviciile presate, în vederea perceperii comisioanelor neinterzise de vreo normă legală.

În plus, contraprestaţia pentru perceperea acestor comisioane (comisionul de administrare credit şi de procesare) a fost explicată reclamanţilor şi a fost acceptată de aceştia prin semnarea contractului şi prin semnarea cererii de credit anterior contractării.

Or, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este acela că, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii prevăzute de lege, prezumţia relativă a valabilităţii clauzei este răsturnată şi clauza este catalogată, în temeiul acestei legi speciale, ca fiind abuzivă.

Potrivit recurentei-pârâte, astfel cum prevede art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, comisioanele sunt componente esenţiale a preţului creditului, iar clauza fiind redactată în mod clar şi uşor inteligibil, instanţa de apel nu putea să treacă la analiza îndeplinirii celorlalte condiţii.

Raţiunea legii este următoarea: tot ceea ce exprimă costul, preţul creditului, este atât de important la formarea consimţământului de a intra într-un astfel de raport juridic, încât se prezumă absolut că împrumutatul, chiar consumator fiind, va fi foarte atent la ce anume semnează şi la ce îşi asumă să plătească.

Recurenta-pârâtă susţine că, analizând conţinutul clauzelor contractuale privitoare la comisionul de administrare şi de procesare din contractul de credit, se poate observa că acestea sunt exprimate clar şi fără echivoc, fără a necesita pentru înţelegerea lor cunoştinţe de specialitate, suficient încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea acestora au fost clari, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Astfel, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, act normativ care a transpus în dreptul naţional Directiva nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Recurenta-pârâtă susţine că, fiind elemente ce ţin de preţul contractului, clauzele contractuale privitoare la comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, după cum dispune art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE. Singura condiţie impusă de lege în acest sens este aceea că respectivele clauze să fie redactate într-un limbaj uşor inteligibil, aspecte îndeplinite în speţă.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel în mod greşit a considerat ca fiind îndeplinită condiţia lipsei negocierii.

În ceea ce priveşte negocierea, la momentul contractării creditului, s-au pus la dispoziţia clientului mai multe tipuri de costuri, iar pentru tipul de contract ales, clientul a fost informat cu privire la costuri, efectuându-se o simulare a ratei totale lunare de plată - în vederea stabilirii gradului maxim de îndatorare.

Or, instanţa de apel, deşi a reţinut negocierea ulterioară a contractului de credit prin actele adiţionale semnate în 2010 şi 2011, prin care au fost reduse costurile agreate prin contract, a reţinut faptul că banca nu a făcut dovada că reclamanţii-consumatori puteau formula obiecţiuni la semnarea contractului care să fi putut influenţa modul de redactare al clauzelor. Or, cât timp consumatorii au putut negocia costuri deja acceptate prin semnarea contractului, în mod evident puteau negocia anterior semnării contractului de credit.

De altfel, la dosar nu există depusă vreo cerere din partea împrumutaţilor de negociere a clauzelor contractuale anterior semnării contractelor la care banca să un fi formulat o contraofertă.

Recurenta-pârâtă susţine că reclamanţii au avut posibilitatea reală de a negocia clauzele contractuale referitoare la costurile creditului, clauze prezentate acestora încă din faza precontractuală, respectiv odată cu completarea şi semnarea cererii de acordare a creditului.

Între data formulării cererii de acordare a creditului (23.01.2008) şi data semnării contractului de credit (31.01.2008), reclamanţii aveau un termen rezonabil să analizeze costurile prezentate de bancă, de a solicita informaţii în legătură cu acestea în ipoteza în care nu au înţeles, de a prezenta băncii o contraofertă, de a analiza ofertele altor bănci de pe piaţă, etc.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a acordat termenului de "negociere" o accepţiune nejustificat de extinsă, neprevăzută de lege şi a circumscris probaţiunea acestui fapt unor rigori cvasi-imposibil de realizat.

Preţul creditului, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, în condiţiile în care banca are mii de clienţi. Este motivul pentru care banca oferă clienţilor produse/sortimente bancare diferite, astfel încât aceştia să poată alege produsul pe care îl doresc.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 193/2000 "În cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligaţia să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune", fapt pentru care banca a prezentat clienţilor contractul de credit integral înainte de a fi semnat, astfel ca aceştia, luând la cunoştinţă despre conţinutul său, au avut posibilitatea să solicite negocierea clauzelor contractuale, dar nu au formulat o astfel de cerere.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că nu poate echivala cu absenţa negocierii împrejurarea că rezultatul negocierii nu a fost pe deplin satisfăcător pentru consumator, în sensul că nu a putut valorifica toate propunerile sale sau nu a obţinut costurile minime.

În ceea ce priveşte condiţia de bună-credinţă şi condiţia dezechilibrului contractual, Legea nr. 193/2000 vorbeşte despre un dezechilibru semnificativ, iar nu despre o simplă nemulţumire a consumatorului în ceea ce priveşte preţul creditului.

Instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte a încălcat dispoziţiile art. 969 vechiul C. civ., intervenind în convenţia părţilor litigante, modificând preţul creditului stabilit prin contractul de credit şi prin actul adiţional la acesta, compus din dobândă, comision de procesare, comision de rambursare anticipată şi comision de administrare, prin eliminarea tuturor comisioanelor, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voinţă a uneia din părţi - a reclamanţilor.

Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, cererea reclamanţilor prin care aceştia urmăresc modificarea preţului contractului de credit este, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă, reclamanţii neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului.

Recurenta-pârâtă apreciază că în speţă, legat de problematica preţului/prestaţiilor părţilor dintr-un contract de credit încheiat cu consumatorii, sunt relevante art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008.

Recurenta-pârâtă arată şi că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de administrare fiind legal perceput.

Din toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din proba cu interogatoriul reclamantului nu rezultă cele reţinute în mod greşit de instanţa de apel, respectiv că acest comision de administrare reprezintă o dobândă mascată.

Recurenta-pârâtă arată şi că legalitatea acestui cost a fost confirmată de dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 şi că intimaţii-reclamanţii au cunoscut existenţa acestui comision încă din faza precontractuală.

Mai mult, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa trebuie să ţină cont de faptul că activitatea de administrare a unui credit este o activitate complexă ce include o serie de operaţiuni ce se derulează pe întreaga durată a creditului.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel în mod nelegal a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare, prin interpretarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Comisionul de procesare, potrivit recurentei-pârâte, nu poate fi considerat abuziv, din înscrisurile depuse la dosar reieşind contraprestaţia pentru care a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditului.

Acest comision trebuie achitat de client anterior acordării creditului, iar faptul că reclamantul nu a avut disponibilitate bănească de a-l achita a determinat creditarea de către bancă şi cu această sumă, care a fost reţinută ulterior.

Instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte, a ignorat faptul că, în prezent, dispoziţiile art. 36 coroborat cu art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010, prevăd în mod expres posibilitatea băncilor de a percepe acest comision.

Comisioanele pentru care băncile nu aveau contraprestaţie, cum a fost comisionul de risc perceput de alte bănci, a fost interzis de către legiuitor prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel în mod greşit a constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct. 3.3 şi 11.4 privind criteriul dobânzii variabile.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a analizat trunchiat dispoziţiile contractuale prevăzute la art. 3.3 teza II şi 11.4 din contract.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, astfel cum rezultă din tabelul de variaţie al dobânzii prezentat în cadrul întâmpinării depuse la fond şi prin apelul formulat, evoluţia dobânzii variabile a intimaţilor a ţinut cont de formula prevăzută de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv Libor plus marja fixă. Astfel, până la semnarea actului adiţional din 2010, dobânda reclamanţilor, care era în cuantum de 5,9% după primul an de creditare, nu a variat, cum de altfel a reţinut şi instanţa de apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiei existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu în concret, raportat la variaţia concretă a dobânzii în prezentul dosar, ci în mod abstract.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că transparentizarea modalităţii de calcul a dobânzii variabile de către bancă odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 este un alt aspect de către instanţa de apel nu a ţinut cont în pronunţarea hotărârii apelate.

Analizând clauzele contractuale referitoare la dobânda variabilă supuse controlului instanţei, recurenta-pârâtă consideră că aceasta nu este de natură a produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa trebuie să ţină cont şi de faptul că reclamanţii au încheiat un contract de credit pe 30 de ani şi orice consumator raţional ar trebui să se aştepte la posibilitatea creşterii în timp a ratei dobânzii.

Totodată, determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii nu este contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Revizuirea dobânzii nu a avut loc în mod întâmplător, ci pe baza unor elemente independente de voinţa băncii, care sunt amplu prezentate în "Anexa 1 la procedura referitoare la rata dobânzii practicate de Bancă", aspecte ce au fost confirmate şi de consultantul de renume internaţional D..

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susţine că, în ceea ce priveşte fluctuaţia dobânzii, banca se încadrează în excepţia stabilită la pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât prin contractul încheiat s-a prevăzut încă de la început că se percepe o dobândă variabilă.

Clauzele de dobândă revizuibilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au fost înlocuite cu formula de calcul impusă prin O.U.G. nr. 50/2010.

Dobânda variabilă din contractul de credit al intimaţilor respectă, în consecinţă, şi exigentele legislaţiei în vigoare, are în componentă o marjă fixă şi indicele Libor CHF aferent valutei facilităţii de credit.

Recurenta-pârâtă invocă şi inadmisibilitatea restituirii sumelor de bani, această sancţiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare şi administrare, recurenta-pârâtă solicită a se constata că, potrivit Legii nr. 193/2000, sancţiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuţie prestaţiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

În cauză este aplicabil art. 6 din Legea nr. 193/2000 modificată.

În opinia recurentei-pârâte, C. civ. este lipsit de aplicabilitate în situaţia de faţă, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de bancă în temeiul contractului de credit. În măsura în care instanţa ar constata drept abuzivă clauza indicată, aceasta nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestaţiile deja executate de părţi neputând fi restituite.

Mai mult, această sancţiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 6 iunie 2018, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Intimaţii-reclamanţi au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 3 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus preschimbarea termenului de judecată pentru termenul din 17 octombrie 2018, în complet de filtru.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a dispus suspendarea judecării recursului declarat în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 15 mai 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 15 mai 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanţei rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de procesare şi a celui de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului şi că nu rezultă prestaţia concretă prestată de bancă pentru perceperea acestor comisioane.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 3.5 şi art. 3.7 din contractul de credit.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale şi probele administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 3.3 şi art. 11.4 din contract.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 31.01.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 şi art. 11.4 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.

Deşi obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

Instanţa europeană în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 3.3 şi art. 11.4 din contractul de credit sunt corecte.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 3.5 şi art. 3.7 din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 571 din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.