Abusiveness of unilateral interest rate clauses and origination fees; judicial prohibition on modifying contract terms to replace abusive provisions

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea precizată la data de 23.01.2013, 18.09.2014 şi 23.02.2016, înregistrată sub nr. x/2012*, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE, C. S.A., D.., E. şi D., să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.1 lit. b), art. 7.6, art. 8.2 alin. (4), art. 9.1, art. 13.6, art. 14.1, art. 15, art. 17.6 din contractul de credit de nevoi personale nr. x/07.02.2008, constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3, art. 6.4, art. 6.5, art. 7.1 lit. b), art. 8.6, art. 9.2 alin. (4), art. 10.1, art. 13 lit. b), art. 14.1 lit. v), art. 14.2 lit. c) din contractul de credit de nevoi personale nr. x/7.157 din 06.03.2008, să se dispună eliminarea clauzelor abuzive, lovite de nulitate absolută din cele două contracte de credit, cu consecinţa repunerii părţilor contractante în situaţia anterioară şi obligarea C. S.A. la revizuirea ambelor contracte de credit, inclusiv cu luarea în considerare a celor dispuse în procesul-verbal încheiat de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului - Regiunea Nord-Vest Cluj şi în sentinţa civilă nr. 1551/2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2013, definitivă şi irevocabilă prin decizia Tribunalului Maramureş nr. 1726/21.12.2015, astfel:

- în contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008 să se stipuleze faptul că nivelul dobânzii variabile iniţiale percepute este de 5,7% şi este compusă din marja fixă a băncii în valoare de 3,01%, la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni, precum şi faptul că modificarea dobânzii se poate produce numai în funcţie de variaţiile indicelui de referinţă Libor şi să se emită un nou grafic de rambursare;

- în contractul de credit ipotecar x din 06.03.2008 să se stipuleze faptul că nivelul dobânzii variabile iniţiale percepute este de 4,59% şi este compusă din marja fixă a băncii în valoare de 1,80 %, la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni, precum şi faptul că modificarea dobânzii se poate produce numai în funcţie de variaţiile indicelui de referinţă Libor şi să se emită un nou grafic de rambursare.

S-a solicitat a se constata nulitatea absolută a actelor adiţionale nr. x din ambele contracte de credit, a convenţiilor/contractelor de cesiuni ale creanţelor din ambele contracte de credit, precum şi constatarea nulităţii absolute a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoaşterea cesiunilor şi obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor achitate de reclamanţi în perioada 2008-2013, cu titlu de prejudicii rezultate din sume nedatorate de reclamanţi, după cum urmează:

- echivalentul în RON a sumei de 3.799,62 CHF percepută de bancă cu titlu de dobândă şi nedatorată de reclamanţi în derularea contractului de credit de nevoi personale nr. x din 07 02.2008, actualizată cu indicele de inflaţie, calculată de la data 01.01.2018 şi până la data plăţii efective;

- echivalentul în RON a sumei de 7.807,76 CHF percepută de bancă cu titlu de dobândă şi nedatorată de reclamanţi în derularea contractului de credit ipotecar nr. x din 06.03.2008, actualizată cu indicele de inflaţie, calculată de la data 01.01.2018 şi până la data plăţii efective;

- echivalentul în RON a sumei de 802,4 CHF reţinută de bancă la data de 11.02.2008 pentru creditul nr. x, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare în procent de 2% din valoarea creditului acordat, calculată de la data 11.02.2008 şi până la data plăţii efective;

- echivalentul în RON a sumei de 1.616 CHF reţinută de bancă la data de 06.03.2008 pentru creditul nr. x, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare în procent de 2% din valoarea creditului acordat, calculată de la data 06.03.2008 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 813 din 9 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE şi în consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute în art. 5.3 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008, referitoare la modalitatea de comunicare a noului procent de dobândă prin afişare la sediile unităţilor bancare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 7.6 alin. (2), art. 13.6, art. 15 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei inserate la art. 9.1 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008, privind modificarea unilaterală a graficului de rambursare de către bancă în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 5.2.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008, referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afişare la sediul unităţilor bancare.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 10.1 din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008, referitoare la modificarea unilaterală de către bancă a graficului de rambursare în cazul modificării nivelului ratei de dobândă curentă conform art. 6.2.

S-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzelor inserate la art. 14.1 lit. v) şi art. 14.2 lit. a) din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008, referitoare la informarea împrumutatului prin afişare la sediile unităţilor bancare.

S-a respins cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.1 lit. b), art. 8.2 alin. (4), art. 14.1, art. 17.6 din contractul de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008.

S-a respins cererea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.4 lit. a), art. 6.5, art. 6.6, art. 7.1 lit. b), art. 8.6, art. 9.2 alin. (4), art. 13 lit. b), din contractul de credit nr. x.202/3.500/7.157/06.03.2008.

Pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE au fost obligate să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 7.02.2008-20.08.2010 peste procentul de 5,7% dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x.204/3.500/7.441/07.02.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE au fost obligate să plătească reclamanţilor sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 06.03.2008-20.08.2010, peste procentul de 6,49 % dobândă curentă, în baza contractului de credit nr. x.202/3.500/7.157/6.03.2008, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

S-au respins cererile reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale aferente contractelor de credit nr. x.204/3.500/7.441/7.02.2008 şi nr. 2.202/3.500.7.157/6.03.2008, a contractelor de cesiune de creanţă, a actului recognitiv privind recunoaşterea cesiunilor.

S-au respins cererile reclamanţilor promovate în contradictoriu cu pârâţii D., E. şi F..

Pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA BAIA MARE au fost obligate să plătească reclamanţilor suma de 2.439 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţe civile nr. 813/9.05.2018, pronunţate de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2012, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi în consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 5.2 din contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Au fost obligaţi intimaţii la precizarea clauzei privind dobânda curentă în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente şi cuantumului acesteia după următoarea formulă: 3,01p.p+LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului - 07.02.2008 şi data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu menţiunea că marja băncii este fixă.

Au fost obligaţi intimaţii, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaţilor a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente determinat conform formulei 3,01p.p+LIBOR CHF 3M, în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 07.02.2008 şi data de 20.08.2010 - echivalent în RON, actualizat cu indicele de inflaţie calculat de la data 1.01.2018 şi până la data plăţii efective.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.1. lit. b) din contractul de credit de nevoi personale x din 07.02.2008.

Au fost obligaţi intimaţii, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaţilor a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 802,4 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. x din 06.03.2008

Au fost obligaţi intimaţii la precizarea clauzei privind dobânda curentă din contractul de credit de ipotecar nr. x din 06.03.2008 în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii şi cuantumului acesteia după următoarea formulă: 1,80 p.p +LIBOR CHF 3M pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului 06.03.2008 şi data de 20.08.2010, modalitatea de calcul a dobânzii fiind determinată în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF 3M (în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract), cu menţiunea că marja băncii este fixă.

Au fost obligaţi intimaţii, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaţilor a sumelor achitate în plus peste nivelul dobânzii curente, determinat conform formulei 1,80 p.p+LIBOR CHF 3M în intervalul cuprins între data încheierii contractului - 06.03.2008 şi data de 20.08.2010 - echivalent în RON actualizat cu indicele de inflaţie calculat de la data 1.01.2018 şi până la data plăţii efective.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la pct. 7.1 . lit. b) din contractul de credit de nevoi personale x din 06.03.2008 .

Au fost obligaţi intimaţii, în solidar, la restituirea în favoarea reclamaţilor a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 1.616 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Deşi comisioanele intră în sfera costului total al contractului, în accepţiunea dată prin Directiva nr. 2008/48, clauzele referitoare la comisioane, pot fi supuse controlului de legalitate din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în plan intern a Directivei nr. 93/13.

În acest sens, curtea a observat că, în raport de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului şi cele care pun în discuţie raportul dintre cerinţele de preţ sau remuneraţie faţă de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privinţa acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noţiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor prestaţii datorate de acesta creditorului său şi oricăror terţi, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligaţie a profesionistului, de menţionare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă, după cum a menţionat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea Matei şi Matei împotriva S.C. VOLKBANK ROMÂNIA S.A..

Contrar acestei accepţiuni largi a noţiunii de "obiect" şi "preţ" al creditului, noţiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a apreciat că se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Ca urmare, după cum s-a arătat de către Curtea de la Luxemburg în hotărârea anterior menţionată, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de "obiect" şi "preţ" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepţiunea art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepţia de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuşi obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Curtea de apel a apreciat că se impune a se avea în vedere faptul că în hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în accepţiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta.

În consecinţă, ar urma ca instanţa să aplice aceste criterii în cauza dedusă judecăţii, stabilind dacă obligaţia de achitare a comisionului de acordare se înscrie printre prestaţiile esenţiale ce revin debitorului şi care, ca atare, caracterizează contractul de credit sau reprezintă doar o obligaţie cu caracter accesoriu în raport de cele care definesc esenţa însăşi a contractului încheiat de părţi.

O asemenea verificare, potrivit instanţei de apel, nu poate fi însă realizată într-o manieră cât se poate de clară şi exactă din punct de vedere juridic, în condiţiile în care comisionul de acordare nu a fost definit prin contract, fiind imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă. În contractul de credit în litigiu comisionul respectiv nu au fost definit, fiind menţionat doar cuantumul procentual al acestuia şi modalitatea de plată. Cu privire la comisionul acordare, s-a omis a fi specificate elementele care ar fi justificat raţiunea stabilirii unui asemenea comision, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale. În cazul comisionului de acordare, s-a prevăzut doar că acesta ar fi menit să acopere "monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit", or o asemenea formulare este cu totul generală, neputându-se determina în concret serviciile prestate de bancă al căror cost să fie reprezentat de acest comision.

Ca atare, instanţa de apel a arătat că nu se pot verifica raţiunile avute în vedere de bancă la perceperea acestui comision, serviciile pretins prestate de către aceasta consumatorului şi pentru a căror plată s-a stabilit comisionul în discuţie şi, prin urmare, nici chiar dacă acest comision se referă la o prestaţie esenţială a debitorului, stabilită în contrapartidă cu o prestaţie principală, în economia contractului, ce revenea instituţiei de credit.

Curtea de apel a considerat că menţionarea în mod concret în contract a sumelor care trebuie achitate cu titlu de comision de acordare, respectiv cuantumul procentual, nu are semnificaţia unei definiri riguroase a acestui comision şi nu poate conduce la concluzia susţinută de bancă în sensul că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară şi uşor de înţeles.

Nici împrejurarea invocată de bancă, în sensul că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, instituţia de credit este îndreptăţită la plata unui comision de acordare nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în speţă, contractul de credit fiind încheiat în anul 2008, anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

Curtea a apreciat că dispoziţia contractuală care a fost supusă analizei nu a fost negociată de părţile în litigiu, făcând parte din contractul de credit, care are caracter preformulat, astfel încât băncii i-a revenit obligaţia de a proba faptul că această clauză a fost negociată, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 şi că banca nu a făcut însă o asemenea probă.

Referitor la cerinţele ca prevederile contractuale supuse analizei să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, curtea a reţinut că şi acestea sunt îndeplinite.

Potrivit instanţei de apel, reglementând comisionul de acordare exclusiv sub aspectul întinderii lui, banca a impus nişte costuri în sarcina consumatorului (destul de substanţiale din punct de vedere valoric), fără a face precizări referitoare la funcţiile acestor comisioane/serviciile prestate în favoarea consumatorului, al căror cost să fie acoperit de comisionul în discuţie. Un asemenea mod de stipulare al clauzelor contractuale referitoare la respectivul comision încalcă exigenţele bunei-credinţe şi este de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât impune costuri în sarcina consumatorului, aparent fără a exista o raţiune a perceperii acestuia.

În sfârşit, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi reţinute nici susţinerile băncii referitoare la pretinsa inadmisibilitate a restituirii prestaţiilor executate în temeiul contractului. Odată cu constatarea nulităţii unor clauze contractuale abuzive din contractul încheiat de părţi, s-a născut în favoarea reclamanţilor apelanţi şi dreptul la restituirea sumelor încasate în baza respectivei clauze, restituirea acestor sume reprezentând o modalitate de restabilire a situaţiei anterioare încheierii contractului în care au fost inserate clauzele abuzive, restabilire care are un caracter accesoriu în raport de constatarea nulităţii clauzelor şi care nu se poate dispune decât subsecvent aplicării acestei sancţiuni. La momentul încheierii contractului, temeiul legal care configurează admisibilitatea unei asemenea cereri este reprezentat de principiul de drept potrivit căruia unul dintre efectele nulităţii absolute îl reprezintă repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului, care se poate materializa şi în restituirea prestaţiilor deja executate în temeiul unei clauze nule.

În acelaşi sens, curtea a reţinut că dreptul la restituirea prestaţiilor executate în temeiul unei clauze abuzive este însă un drept recunoscut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În cauzele conexate C- 154/15, C-307/15 şi C-308/15 Francisco Gutiérrez Naranjo, instanţa de contencios unional a stabilit că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudenţe naţionale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conţinute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunţării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv.

Cu privire la clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, curtea de apel s-a raportat la punctul 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13, care conţine o listă orientativă şi neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. În acelaşi sens, prin art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, s-a stabilit că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Ţinând seama de natura, economia generală şi prevederile contractului de credit analizat, curtea de apel a considerat că se impune a se preciza că o asemenea clauză privitoare la mecanismul de ajustare a ratei dobânzii aplicabile creditului acordat, mecanism care depinde în totalitate de opţiunea creditorului, acesta putând stabili singur şi unilateral condiţiile în care se impune revizuirea ratei dobânzii, are un caracter accesoriu în raport de obiectul principal al prestaţiei debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de către împrumutător. O asemenea clauză nu defineşte nici măcar obiectul obligaţiei consumatorului de plată a dobânzii aferente creditului acordat, ci defineşte mecanismul aplicat de bancă pentru a modifica cuantumul dobânzii aplicate creditului respectiv, clauza având din această perspectivă un evident caracter accesoriu şi neintrând astfel sub incidenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la caracterul inteligibil al clauzei în discuţie, curtea a constatat că în contractul de credit supus analizei s-au omis a fi specificate orice elemente care ar fi permis cunoaşterea modului de revizuire a ratei dobânzii practicate de bancă, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a clauzelor care stabileau obligaţii în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Or, în condiţiile unei atare omisiuni, instanţa de apel a arătat că nu poate verifica raţiunea avută în vedere de bancă la modificarea cuantumului dobânzii, lipsind orice repere sau indicatori obiectivi expuşi în contract, a căror aplicare să poată fi analizată de către instanţele de judecată.

În acelaşi context instanţa a reţinut şi că banca a avansat în cadrul procesului o serie de factori care sunt luaţi în considerare la stabilirea nivelului dobânzii: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Prevederile contractuale referitoare la stabilirea modului de revizuire al dobânzii, astfel cum a apreciat instanţa de apel, se impunea a fi redactate într-un limbaj clar şi transparent, cu ocazia încheierii contractului, orice explicaţii ale uneia din părţile contractante cu privire la conţinutul şi semnificaţia unora dintre clauzele contractuale, ulterioare încheierii acestui contract, având un caracter artificial şi îndepărtat de scopul pretins urmărit de ambele părţi la semnarea contractului.

Instanţa de apel a apreciat, de asemenea, că împrejurarea că împrumutaţii nu au uzat de dreptul lor de reziliere a contractului de credit în condiţiile majorării ratei dobânzii nu are relevanţă, întrucât prima dintre condiţiile pentru ca o clauză, ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, să nu fie considerată abuzivă, este aceea ca această modificare să opereze pentru un motiv precis determinat, prevăzut în contract, or această condiţie nu era îndeplinită în speţă, prevederea de la art. 4.5 din contract nefăcând nicio menţiune cu privire la circumstanţele/motivele care pot determina activarea clauzei şi modificarea ratei dobânzii.

Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condiţiile contractuale convenite iniţial trebuie să specifice în mod expres şi explicit situaţiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o asemenea situaţie consumatorul îşi poate exprima într-un mod liber consimţământul la încheierea contractului, având reprezentarea clară a modului în care contractul va fi executat şi a modului în care acesta poate fi modificat pe parcursul executării sale.

Or, în cauza dedusă judecăţii, nu a fost precizat un motiv temeinic justificat, în raport de care se putea proceda la modificarea ratei dobânzii, după cum s-a menţionat mai sus, din această perspectivă clauza analizată având caracter abuziv.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au semnat actele adiţionale de conformare a contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei începând cu data de 20.08.2010, şi că nu a fost invocat nici un motiv justificat care să afecteze valabilitatea actelor adiţionale şi a actului recognitiv privind recunoaşterea cesiunilor de creanţă ce determină constatarea caracterului abuziv al acestora.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Motivele recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. sunt următoarele:

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a respins petitele privind constatarea nulităţii absolute a actelor adiţionale nr. x din ambele contracte de credit, a convenţiilor/contractelor de cesiuni ale creanţelor din ambele contracte de credit în străinătate şi constatarea nulităţii absolute a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoaşterea cesiunilor, precum şi obligarea intimaţilor la restituirea sumelor achitate în perioada 2008-2013, actualizate cu indicele de inflaţie, calculat de la data înregistrării acţiunii iniţiale şi până la data plăţii efective.

La soluţionarea acestor petite instanţa de apel a arătat că reclamanţii au semnat actele adiţionale de conformare a contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei începând cu data de 20.08.2010 şi că nu a fost invocat în prezenta cauză nici un motiv justificat care să afecteze valabilitatea actelor adiţionale şi a actului recognitiv privind recunoaşterea cesiunilor de creanţă ce determină constatarea caracterului abuziv al acestora.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, acest unic considerent, pur formal, al instanţei de apel, este străin de natura pricinii.

Recurenţii-reclamanţi arată că, privitor la petitele mai sus menţionate, hotărârea a fost pronunţată fără a se judeca fondul nulităţii absolute invocate, nefiind motivată.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi menţionează că au invocat nulitatea absolută, solicitând ca instanţele de judecată să se pronunţe asupra condiţiilor de validitate cerute de lege şi în mod expres de legea specială (O.U.G nr. 50/2010), respectiv să cerceteze existenţa condiţiei legale a unui consimţământ valabil exprimat din perspectiva îndeplinirii unei calităţi speciale, a capacităţii speciale de folosinţă, expres prevăzută de lege în sarcina creditorului bancar.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, unul din motivele esenţiale pentru care prin decizia Curţii de Apel Cluj nr. 1422/2015 s-a dispus rejudecarea în dosarul nr. x/2012, l-a constituit necesitatea analizării capacităţii speciale de folosinţă a intimatei D. la încheierea actelor adiţionale în condiţiile O.U.G nr. 50/2010.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a încălcat puterea lucrului judecat din decizia nr. 1422/2015 a Curţii de Apel Cluj, care a statuat obligaţia de verificare a capacităţii speciale de folosinţă a intimatei D. la momentul încheirii actelor adiţionale se impunea ca un "dat" în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe acest aspect.

În plus, recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a ignorat şi faptul că la momentul încheierii actelor adiţionale, al cesiunilor şi al actului recongnitiv, nu exista o crenţă certă exigibilă şi lichidă, declarată ca atare în mod legal, anticipat de către bancă, ceea ce însemnă că validitatea acestor acte nu subzistă nici din perspectiva condiţiei existenţei unui obiect licit determinat sau determinabil

Ca atare, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora (art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ.).

Recurenţii-reclamanţi consideră că intimata D.. cu sediul în Amsterdam. Freed Roeskestraat 123 Olympic plz. 1073 EE, Olanda, şi-a asumat calitatea de "creditor", dar acest fapt încalcă prevederile exprese ale art. 7 pct. 5 din O.U.G nr. 50/2010.

Din probatoriul administrat, astfel cum arată recurenţii-reclamanţi, rezultă că intimata D.. nu desfăşura la data semnării actelor adiţionale o activitate conform legislaţiei române, deci nu putea avea calitatea de creditor.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel nu a cercetat nici înscrisul denumit "contract de transfer" întocmit la data de 21.05.2008, potrivit căruia intimata C. S.A. a exportat unei entităţi bancare din Ungaria, toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în cele două contracte de credit, sub denumirea de "pachet de creanţe", în condiţiile în care acesta nu conţinea în realitate creanţe certe, exigibile şi lichide.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a observat că intimata C. S.A, anterior cesiunilor de creanţe, nu a procedat la punerea recurenţilor-reclamanţi în întârziere şi nici la constatarea exigibilităţii anticipate a creditelor, deşi avea această obligaţie potrivit art. 12 din contractul de credit nr. x şi ale art. 13 din contractul de credit nr. x/2008.

C. S.A., astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, a încălcat şi prevederile art. 26 din Legea nr. 190/1999, deoarece nu le-a notificat intervenirea cesiunii în termen de zece zile, acest lucru nefiind, de altfel, posibil din punct de vedere legal, deoarece creanţa nu fusese declarată certă lichidă şi exigibilă anticipat.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel nu a cercetat faptul că la data de 21.05.2008, pârâta C. S.A. a încheiat actul de cesiune mai sus menţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 190/1999, întrucât nu a cesionat creanţe certe lichide şi exigibile, ci a cesionat toate drepturile şi obligaţiile din ambele contracte de credit.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, situaţia descrisă mai sus, s-a repetat şi în anul 2009, când la data de 31.08.2009 cesionarul din Ungaria a vândut unui alt cesionar din Olanda aceeaşi pretinsă creanţă care nici de această dată nu a fost declarată certă, lichidă şi exigibilă, în condiţiile în care aveau executate obligaţiile contractuale asumate la zi.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi faptul că instanţa de apel nu a cercetat nici condiţiile de legalitate a actului recognitiv încheiat în formă autentică la data de 15.11.2013, prin care intimatele au procedat la recunoaşterea mai multor cesiuni, printre care şi cea care îi priveşte.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, această din urmă cesiune este nelegală şi reprezintă o încercare nereuşită de legalizare retroactivă a calităţii de creditor a D., cu scopul de a justifica retroactiv calitatea specială cerută de prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare la data încheierii actelor adiţionale.

Ca atare, recurenţii-reclamanţi consideră că actul recognitiv nu le este opozabil şi arată că din adresele emise de B.N.R. şi O.R.C. rezultă că intimatele nu figurează ca persoane juridice inclusiv sucursale în sensul prevederilor art. 7 din O.U.G nr. 50/2010, fapt necontestat de către acestea, dar necercetat de către instanţa de apel.

Raportat la aceste argumente, recurenţii-reclamanţi arată că, în condiţiile în care instanţa de apel nu a realizat o minimă examinare a motivelor de nulitate pe care le-au invocat, este incident motivul necercetării fondului prevăzut de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi precizează şi că, în ceea ce priveşte prejudiciul creat de către intimate prin perceperea unor dobânzi nelegale, instanţa de apel nu a cercetat că acesta este dovedit şi stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit de către expert contabil G..

Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 950 pct. 4 din vechiul C. civ., actele adiţionale fiind încheiate cu fraudarea legii. Acest fapt lipseşte actele contestate de o condiţie esenţială pentru validitatea lor, prevăzută de art. 948 vechiul C. civ., prevedere de asemenea încălcată, potrivit recurnţilor-reclamanţi de către instanţa de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă C. S.A. aduce următoarele argumente:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii, devenind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, deşi în ceea ce priveşte comisionul de acordare, instanţa de apel a reţinut că art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu este incident în cauză, contractul de credit fiind încheiat în anul 2008, anterior intrării in vigoare a acestui act normativ, în urma eliminării clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda a aplicat retroactiv formula prevăzută la art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, faptul că instanţa de apel a dispus eliminarea din contracte a clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda (art. 5.2 din contractul x, respectiv art. 6.2 din contractul x), dar nu a motivat de ce a dispus introducerea retroactivă în contracte a unor clauze noi care să cuprindă formula 3,01 marja + indice, respectiv 1,80 marja + indice şi recalcularea dobânzii în cele două contracte în funcţie de această formulă.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a indicat cum a calculat aceste marje inexistente în contractele respective.

Un alt motiv de casare este reprezentat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocând faptul că instanţa de fond a interpretat în mod greşit contractele deduse judecaţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 5.2 din contractul nr. x, respectiv 6.2 din contractul nr. x: "Pentru creditul acordat, Clientul datorează şi va plăti băncii o rată de dobândă revizuibilă în conformitate cu politica Băncii.

Banca îşi rezervă dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută (EURIBOR pentru Euro, ROBOR pentru RON, etc.)".

Instanţa a dispus eliminarea acestor clauze, dar în mod nelegal a modificat voinţa părţilor şi a introdus în contractele iniţiale de credit o "marjă a băncii" care nu era prevăzută în aceste acte juridice ce constituie legea părţilor, conform art. 969 C. civ.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 6-7 din Legea nr. 193/2000, art. 969 C. civ., întrucât a modificat clauzele contractuale şi a introdus retroactiv de la data încheierii contractului o clauză nouă în contracte care să cuprindă formula: 3,01 marja + indice respectiv 1,80 marja + indice.

Totodată, a dispus în mod nelegal recalcularea dobânzii după această formulă şi restituirea sumelor achitate de intimaţi.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 efectul nulităţii îl reprezintă eliminarea clauzelor din contracte ca şi cum aceste clauze nu s-ar fi aflat niciodată în contract şi nu ar fi produs niciodată efecte.

Potrivit recurentei-pârâte, anularea clauzelor prevăzute la art. 5.2, respectiv 6.2 din contracte nu permite instanţei să modifice contractele şi nu conduce la includerea retroactivă în contracte (de la data încheierii) a unei clauze noi şi la restituirea diferenţelor de dobândă calculate în funcţie de această formulă.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că în contractul de credit semnat de părţi nu era prevăzută o marjă a băncii, astfel că solicitarea adresată de reclamanţi instanţei depăşeşte voinţa părţilor contractante.

Cu privire la restituirea sumelor, recurenta-pârâtă solicită să se reţină că în cauză s-a administrat o expertiză care nu a reţinut sume achitate în plus de clienţi în urma aplicării clauzelor contractuale.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi prevederile art. 969 C. civ.

În acest sens, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că nu a făcut dovada negocierii, expunând exhaustiv situaţia de fapt, în raport de care invocă îndeplinirea acestei cerinţe.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit nr. x/3500/7441, respectiv 6.2 din contractul nr. x, arată că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a se evita interpretări trunchiate, care nu au legătura cu voinţa părţilor.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa a reţinut motive străine de natura cauzei, întrucât, nici prin întâmpinare şi nici prin alte apărări nu a invocat ca şi factori de stabilire a dobânzii condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu previzionarea obligatorie şi costurile de refinanţare de pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă.

În opinia recurentei-pârâte, nu se poate reţine faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă în funcţie de elemente clar prevăzute ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părţile contractate.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că în Lista anexă la Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este menţionată ca şi dispoziţie contractuală care poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, recurenta-pârâtă apreciază că, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie de mai mulţi factori care influenţează costurile resurselor băncii, precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative, care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu previzionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Recurenta-pârâtă susţine că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista vreo dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori.

În raport de dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă susţine că părţile, în deplină cunoştinţă de cauză, au agreat clauzele contractuale, aceasta fiind voinţa lor.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că variaţia dobânzii nu era exclusiv influenţată de politica băncii, ci avea în vedere "valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută", factor obiectiv, independent de voinţa furnizorului de servicii financiare.

Din dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, rezultă că suntem în prezenţa unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligaţii doar pentru consumator, furnizorul neasumându-şi nicio contraprestaţie, or, în cauza dedusă judecăţii, clauzele nu determină producerea unui avantaj pentru bancă în detrimentul cocontractantului.

Totodată, recurenta-pârâtă, în raport de prevederile O.U.G. nr. 174/2008 şi ale O.U.G. nr. 50/2010, solicită instanţei să constatate că sintagma "în funcţie de politica băncii" nu mai există în contract, fiind eliminată în mod tacit prin O.U.G. nr. 174/2008 şi în mod expres prin actul adiţional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la art. 6.1 lit. b) din contractul nr. x, respectiv art. 7.1 lit. b) din contractul nr. C 2202/3500/7157, referitoare la comisionul de acordare, solicită instanţei să reţină că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a învestit instanţa cu o cerere privind verificarea legalităţii perceperii comisionului de acordare pentru întregul său portofoliu de contracte, inclusiv pentru contractul aflat în litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

Prin decizia nr. 2327/13.12.2017, instanţa a respins definitiv această cerere, astfel că banca nu poate fi chemată de două ori în instanţă în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, decizia nr. 2327/13.12.2017, pronunţata în dosarul nr. x/2015, având efect erga omnes.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că acest comision reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentaţiei de credit întocmite de bancă fiind, în fapt, contravaloarea unei activităţi (serviciu) prestate în favoarea clienţilor, că negocierea comisionului se făcea indiferent de suma acordată şi că, pentru un consumator mediu, clauza este clar redactată.

Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta-pârâtă arată că acest comision este perceput raportat la volumul şi complexitatea documentaţiei generată de acordarea creditelor, iar perceperea sa nu îl pune pe furnizor într-o poziţie superioară şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pe durata derulării contractelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă E. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a invocat excepţia netimbrării cererilor privind nulitatea absolută a contractelor de cesiune a creanţelor, excepţia netimbrării capătului de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea dobânzii încasate de la data contractelor de cesiune şi excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de prevederile art. 281 indice 2 şi 2a C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 23 februarie 2021, recurenţii-reclamanţi au depus note de şedinţă.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte a dispus amânarea judecării recursurilor pentru data de 14 aprilie 2021, constatând neîndeplinirea procedurii de citare a părţilor.

Judecarea recursurilor a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând motivele de recurs invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Observând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că nu a răspuns criticilor care au fost formulate de apelanţii-reclamanţi în apel cu privire la nulitatea actelor adiţionale nr. 1-5 la ambele contracte de credit, a contractelor de cesiune de creanţă, a actului recognitiv încheiat în formă autentică privind recunoaşterea cesiunilor precum şi obligarea intimaţilor la restituirea sumelor achitate în perioada 2008-2013, actualizate cu indicele de inflaţie, calculat de la data înregistrării acţiunii iniţiale şi până la data plăţii efective.

.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a limitat, în analiza criticilor expuse de reclamanţi, să arate că aceştia au semnat actele adiţionale de conformare a contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, clauzele contractelor de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei începând cu data de 20.08.2010, neinvocându-se în cauză nici un motiv justificat care să afecteze valabilitatea actelor adiţionale şi a actului recognitiv privind recunoaşterea cesiunilor de creanţă ce determină constatarea caracterului abuziv al acestora.

Nemotivarea hotărârii instanţei de apel cu privire la aspectele ce i-au fost învederate prin cererea de apel face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de către recurenţii-reclamanţi.

Analizând motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte apreciază ca întemeiat motivul de recurs care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte modificarea art. 5.2 din contractul de credit de nevoi personale nr. x din 07.02.2008, în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii curente şi cuantumului acesteia după următoarea formulă: 3,01p.p+LIBOR CHF 3M şi respectiv a art. 6.2 din contractul de credit de ipotecar nr. x din 06.03.2008, în sensul definirii elementelor componente ale dobânzii şi cuantumului acesteia după următoarea formulă: 1,80 p.p +LIBOR CHF 3M, Înalta Curte arată că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea dispoziţiilor contractuale. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicţie şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea.

Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 6.1 lit. b) şi art. 7.1 lit. b) din contractele de credit.

Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale şi la expertiza efectuată în cauză nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 5.2 şi art. 6.2 din contractele de credit.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit - 07.02.2008, respective 06.03.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 5.2 şi art. 6.2 din contractele de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.2 şi art. 6.2 din contractele de credit sunt corecte.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurenta-pârâtă.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza criticile expuse în cererile de apel, urmând a ţine seama, totodată, de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizile preliminare pronunţate în cauzele C-621/17 şi respectiv C-269/19.

Raportat la prevederile art. 313 din C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 598 din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă

Dispune trimiterea cauzei Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în vederea rejudecării.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.