Territorial competence for novated insurance claims: application of alternative jurisdiction at the place of the insured risk under Art. 115 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 14.04.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei, la plata către aceasta a sumei de 2979,93 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, prin înlocuirea temporară a acestuia cu un autovehicul închiriat, precum şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma neachitată din despăgubirea cuvenită, începând cu data de 19.09.2019, cu cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru şi onorariu avocaţial.

Reclamanta a completat formularul de cerere conform art. 1029 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3721 din 30 septembrie 2020, Judecătoria Sibiu, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă, prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În fundamentarea acestei sentinţe, după redarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 109 şi art. 115 din acelaşi cod, instanţa a reţinut că, în cazul litigiilor care decurg dintr-un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, competenţa teritorială este de ordine privată, fiind stabilită atât în favoarea instanţei de la sediul pârâtului, conform art. 107 C. proc. civ., cât şi în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate ori locul în care s-a produs riscul asigurat, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (3) C. proc. civ., terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său, această din urmă prevedere legală fiind o normă de competenţă teritorială de favoare, edictată de către legiuitor în vederea protejării intereselor procesuale ale părţii mai slabe din punct de vedere economic şi dezavantajate din această perspectivă, în cadrul unui eventual proces judiciar formulat în contradictoriu cu asigurătorul.

Cu toate acestea, prin raportare la particularităţile prezentei cereri de valoare redusă, instanţa a considerat că dispoziţiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ., nu sunt aplicabile prezentei cauze, întrucât, încheierea contractului de cesiune de creanţă nr. x dintre reclamantă, în calitate de cesionară, şi terţul prejudiciat C., în calitate de cedent, produce efecte juridice exclusiv în planul dreptului civil substanţial, constând în transferul creanţei din patrimoniul cedentului în cel al cesionarului, în baza prevederilor art. 1566-art. 1586 C. civ., fără a opera vreo transmitere a calităţii de terţ prejudiciat şi fără a antrena vreo consecinţă juridică în privinţa normelor de competenţă teritorială statuate de dispoziţiile legii procesual civile incidente.

Totodată, instanţa a reţinut faptul că, reclamanta A. S.R.L. nu se poate prevala de calitatea de persoană prejudiciată în înţelesul prevederilor art. 2 pct. 20 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

De asemenea, instanţa a constatat că reclamanta deţine calitatea de locator profesionist în ceea ce priveşte piaţa închirierii de autovehicule. Pe cale de consecinţă, acţionând drept entitate juridică care desfăşoară în mod autorizat şi cu titlu profesional activităţile mai sus menţionate, reclamanta a cumpărat creanţa în valoare de 2979,93 RON de la persoana prejudiciată, în baza contractului de cesiune nr. x/19.08.2019.

Prin urmare, calitatea de persoană prejudiciată a aparţinut cedentului, respectiv societăţii C., cea care a fost păgubită în mod efectiv în urma producerii evenimentului rutier ce a condus la deschiderea dosarului de daună nr. x

Pe cale de consecinţă, instanţa a concluzionat că reclamanta, în calitate de cesionară a unui drept de creanţă dobândit de la persoana prejudiciată, solicită obligarea terţului cedat, respectiv a pârâtei din cauza de faţă, la plata unei sume de bani reprezentând creanţa cedată, fără însă ca raporturile dintre cesionară şi terţul cedat să mai fie guvernate de dispoziţiile speciale de competenţă din materia asigurării de răspundere civilă. În acest sens, instanţa a subliniat faptul că, din momentul operării cesiunii dreptului de creanţă, reclamanta cesionară a dobândit o simplă creanţă civilă împotriva pârâtei, în calitatea acesteia de debitor cedat, cu privire la plata unei sume de bani, fără a mai prezenta relevanţă procesuală izvorul creanţei sau locul producerii accidentului de circulaţie.

Prin urmare, prezentului litigiu de natură civilă i se aplică regulile procesual civile de drept comun din materia competenţei teritoriale relative, instanţa competentă fiind Judecătoria Sector 1, ca instanţă de la sediul pârâtei. Totodată, instanţa a reţinut ca fiind aplicabile în cauză şi dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., întrucât obligaţia de plată a despăgubirii ce urmează a fi executată izvorăşte dintr-un act încheiat între sucursala pârâtei, cu sediul în Bucureşti, Bulevard x nr. 1A şi numita D., persoană responsabilă de producerea accidentului de circulaţie, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de asigurare dovedit şi poliţa RCA, aflate la dosarul cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 19 octombrie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 454/2021 din 27 ianuarie 2021, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta a înţeles să urmeze procedura specială a cererii de valoare redusă, motiv pentru care competenţa teritorială a instanţei de judecată se determină prin raportare la prevederile art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. care fac trimitere expresă la dispoziţiile generale ce reglementează competenţa teritorială a instanţelor de judecată, respectiv la art. 107 şi următoarele C. proc. civ.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Cu toate acestea, fiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

Astfel, există unele situaţii în care, pe lângă instanţa de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe, cum ar fi situaţia reglementată de art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile anterior menţionate nu disting după cum acţiunea este formulată de însăşi persoana păgubită sau de cesionarul dreptului la despăgubire, fiind suficient pentru aplicarea acestei norme ca cererea să fie privitoare la despăgubiri, în materie de asigurare. Prin urmare, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, este lipsită de orice fundament juridic interpretarea potrivit căreia, odată cu cesiunea creanţei, raporturile juridice dintre cesionar şi asigurătorul RCA, de la care se pretinde contravaloarea despăgubirii (în speţă, reprezentate de lipsa de folosinţă a autovehiculului avariat), nu mai sunt guvernate de materia asigurării de răspundere civilă.

Pe de altă parte, a reţinut instanţa, este adevărat că dispoziţiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea instituie posibilitatea sesizării şi a unei alte instanţe (pe lângă cea prevăzută de art. 107 alin. (1), respectiv cele prevăzute de art. 115 alin. (1) C. proc. civ.), şi anume cea de la domiciliul sau, după caz, a sediului terţului prejudiciat, însă aceasta doar în măsura în care terţul prejudiciat este cel care are calitatea de reclamant într-o cerere formulată în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă. Or, întrucât reclamanta, care pretinde despăgubirea în baza unui contract de cesiune, nu are calitatea de terţ prejudiciat, este evident că nu se poate prevala de dispoziţiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. pentru a sesiza instanţa de la sediul său social.

Cu toate acestea, aplicând dispoziţiile art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanţa a constatat că Judecătoria Sibiu, cea învestită de reclamantă, este competentă să soluţioneze prezenta cauză, în condiţiile în care se solicită plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a autovehiculul avariat de la asigurătorul RCA al celuilalt autovehicul implicat, iar riscul asigurat, respectiv accidentul rutier, s-a produs în Sibiu, aşa cum reiese din constatarea amiabilă de accident.

Chiar dacă, prin absurd, s-ar reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 C. proc. civ., şi dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 prevăd o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea de a sesiza instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită. Or, pretenţia reclamantei are la bază săvârşirea unei fapte ilicite de către asiguratul RCA.

Instanţa a mai reţinut că, în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., iar, în situaţia în care acesta ar sesiza o instanţa necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetenţa teritorială. Or, în situaţia dedusă judecăţii, reclamanta nu a sesizat o instanţă necompetentă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei nu putea fi declinată în favoarea unei alte instanţe deopotrivă competente, dreptul de opţiune revenindu-i exclusiv reclamantului, nu pârâtului sau instanţei competente sesizate.

Instanţa a reţinut că în prezenta cauză a fost sesizată prin sentinţa de declinare a Judecătoriei Sibiu, şi nu prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, motiv pentru care a apreciat că, în situaţia dată, poate să invoce din oficiu necompetenţa teritorială.

Aşa cum reiese din cererea de chemare în judecată, reclamanta a înţeles să o cheme în judecată, în calitate de pârâtă, pe Sucursala Bucureşti a B., nu pe B.. Or, întâmpinarea, prin care a fost invocată şi excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sibiu, a fost formulată de B., în nume propriu, nu pentru sucursala pârâtă, de unde se poate deduce, în lipsa altor precizări suplimentare, că excepţia a fost invocată de o persoană care nu este parte în proces.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Sibiu, secţia Civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Regula înscrisă în textul de lege anterior menţionat se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial. Totodată, părţile sunt libere să agreeze de comun acord să se judece la o altă instanţă.

Sunt însă situaţii în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă astfel încât, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe.

În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu soluţionarea unei cereri constând în obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 2979,93 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, prin înlocuirea temporară a acestuia cu un autovehicul închiriat, precum şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma neachitată din despăgubirea cuvenită.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, se solicită plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a autovehiculul avariat de la asigurătorul RCA al celuilalt autovehicul implicat, iar riscul asigurat, respectiv accidentul rutier, s-a produs în Sibiu, aşa cum reiese din constatarea amiabilă de accident.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială în materie de asigurări, art. 115 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că cererea privitoare la despăgubiri se va putea introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate şi locul unde s-a produs riscul asigurat.

Aşadar, potrivit textului de lege sus-menţionat, în materie de asigurare competenţa teritorială de soluţionare a cauzelor nu este una exclusivă, ci alternativă.

Art. 116 C. proc. civ. prevede că în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului.

Este de necontestat că prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competenţă alternativă şi că opţiunea reclamantei a fost în sensul soluţionării cauzei la Judecătoria Sibiu, prin urmare, la instanţa în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a produs riscul asigurat, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., opţiune susţinută de prevederile art. 116 din acelaşi cod.

În egală măsură, este de reţinut că, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Prin urmare, instanţa nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului şi nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.

Ca atare, în raport de dispoziţiile legale menţionate şi, având în vedere că locul unde s-a produs riscul asigurat se află pe raza oraşului Sibiu, jud. Sibiu, competenţa teritorială a instanţei se determină în raport de opţiunea reclamantei, care a fost în sensul soluţionării cauzei la Judecătoria Sibiu, fiind la alegerea acesteia sesizarea instanţei de la sediul pârâtei ori sesizarea instanţei prevăzute la art. 115 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.