Judicial jurisdiction over magistrates’ salary claims: Labor court competence when no prior administrative act is challenged

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii judecători A., B., C., D., E., F., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Teleorman şi Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizaţiilor lor de încadrare conform Legii 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 09.04.2015 şi în continuare conform Legii cadru nr. 153/2017, luând în calcul coeficientul de multiplicare de 19% (diferenţe salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT), precum şi obligarea la plata diferenţelor salariale astfel rezultate.

Prin sentinţa civilă nr. 1040/2020 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia civilă - complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că, în cauză, reclamanţii nu contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiţiei pe numele acestora, ci acţiunea lor vizează în principal acordarea de drepturi salariale, astfel că, faţă de obiectul dedus judecăţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin raportare la petitul acţiunii, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi a subliniat că aceste prevederi nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, a reţinut instanţa că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicţia muncii, s-a mai reţinut.

De asemenea, instanţa a constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, instanţa competentă material a soluţiona litigiul fiind instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Pe cale de consecinţă, instanţa a reţinut că devin aplicabile prevederile Codului muncii, respectiv art. 278 alin. (2) şi art. 269, precum şi art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi contencios administrativ Fiscal, la data de 26 noiembrie 2020.

Prin sentinţa nr. 1 din 13 ianuarie 2021, Tribunalul Teleorman, secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi contencios administrativ Fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia Civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în cauză, reclamanţii contestă ordine de salarizare emise de Ministerul Justiţiei pe numele acestora.

Faţă de obiectul dedus judecăţii, a reţinut instanţa că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin acest text normativ legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi funcţională a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, litigiul având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

A reţinut instanţa că prezentul litigiul nu se circumscrie jurisdicţiei muncii, obiectul cauzei nefiind acordarea de drepturi salariale, ci obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizaţiilor lor de încadrare, prin acest ordin putându-se stabili drepturile salariale cuvenite, drepturi ce urmează a fi plătite de către angajator.

A mai constatat instanţa că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, evocându-se, totodată, prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluţionarea în termen a cererii).

Or, în cauza de faţă, a reţinut tribunalul, reclamanţii solicită emiterea unui act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale). În aceste condiţii, litigiul de faţă are natura unuia de contencios administrativ, instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, litigiul nefiind unul de muncă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi contencios administrativ Fiscal competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii, având calitatea de judecători, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Teleorman şi Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizaţiilor lor de încadrare conform Legii 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 09.04.2015 şi în continuare conform Legii cadru nr. 153/2017, luând în calcul coeficientul de multiplicare de 19% (diferenţe salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT), precum şi obligarea la plata diferenţelor salariale astfel rezultate.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în raport de petitul acţiunii, având în vedere că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Totodată, Înalta Curte constată că litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceştia au adresat ordonatorilor de credite pârâţi o cerere de acordare a majorării solicitate iar aceştia au respins-o sau nu au soluţionat-o.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei îl reprezintă acţiunea pentru recunoaşterea unor drepturi salariale şi plata drepturilor restante derivând din drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Aşadar, reclamanţii nu au solicitat anularea ordinelor emise de ministrul justiţiei şi obligarea la recalcularea indemnizaţiei şi stabilirea acesteia prin emiterea unor noi ordine de încadrare salarială pentru a fi aplicabilă procedura specială prevăzută de art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte reţine că prin recursul în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 9/29.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 988 din 13 decembrie 2017, s-a statuat cu forţă obligatorie că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă".

Or, în speţă, drepturile salariale solicitate nu au fost recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite care să poată fi contestate în cadrul procedurii speciale ce ar fi atras competenţa materială a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel.

În considerentele deciziei nr. 9/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 988 din 13 decembrie 2017, s-a mai reţinut, la paragraful 48, că "...nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite", acest punct de vedere fiind preluat prin paragraful 57 şi în decizia nr. 54/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 807 din 25 iunie 2018.

În speţa de faţă se reclamă faptul că nu au fost emise acte administrative de către pârâtul Ministerul Justiţiei prin care să se procedeze la salarizarea reclamanţilor raportat la o valoare de referinţă sectorială majorată, astfel cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată, nefiind vorba de o contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, pentru care este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile adresării instanţei judecătoreşti şi este prevăzută o competenta materiala specială de soluţionare.

Astfel, competenţa instanţei se determină prin raportare la art. 1 alin. (2) Codul muncii şi art. 269 din acelaşi cod, acest ultim articol coroborându-se cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) Codul muncii:

"Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii", art. 269 din acelaşi act normativ prevede că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.", iar conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi obiectul acţiunii de faţă, Înalta Curte apreciază că revine competenţa de soluţionare a cauzei unui complet specializat în litigii de muncă din cadrul Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi contencios administrativ Fiscal.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect litigiu de muncă, în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi contencios administrativ Fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi contencios administrativ Fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.