Liability of RCA insurer for intentional vehicular homicide under Law 136/1995 and EU victim protection directives

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 7 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul-forţat D., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 200.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de omor asupra fratelui acestora, E., faptă comisă de intervenientul-forţat, care a condus autovehiculul asigurat cu poliţa RCA nr. x la societatea pârâtă.

În motivarea cererii, au arătat că prin decizia penală nr. 1770/A din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2015, inculpatul D. a fost condamnat la o pedeapsă de 22 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, fiind menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa penală nr. 1522 din 19 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în sensul că inculpatul a fost obligat la plata daunelor morale în sumă de 100.000 euro, către partea civilă B. (soră a defunctului), şi în sumă de 100.000 euro către partea civilă A. (frate al defunctului), în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii.

Reclamanţii au solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 25-28 C. proc. pen., art. 1381 şi următoarele din C. civ., art. 3, 9, 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, art. 24, 26 şi 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3839 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B..

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

4. La 16 decembrie 2019, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea în fond a litigiului.

În susţinerea motivului de casare, au precizat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2208 alin. (2) C. civ., întrucât în această cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995, lege specială care se completează cu prevederile C. civ.

Totodată, aceştia au făcut trimitere şi la art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia examinarea cererii trebuie să fie efectivă, ţinându-se cont de toate mijloacele de probă, în sensul legislaţiei în vigoare, necesare pentru a se putea pronunţa o soluţie legală şi corectă.

De asemenea, au mai precizat că instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere şi prevederile Directivei nr. 72/166/CEE, 84/5/CEE, 90/232/CEE, precum şi cele ale Directivei nr. 2009/103/CEE, referitoare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, care prevăd că "obiectivul principal al contractelor de asigurare este protecţia victimelor vătămărilor corporale, prin despăgubirea tuturor", iar dispoziţiile acestor directive trebuie aplicate cu prioritate faţă de reglementarea internă.

În aceste condiţii, trebuie să se constate dacă prin prevederile art. 2208 alin. (2) C. civ. şi ale art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 ale Normei C.S.A. nr. 23/2014, aplicabile în cauză, nu se aduce atingere garanţiei prevăzute de dreptul Uniunii potrivit căreia răspunderea civilă auto, determinată potrivit dreptului naţional aplicabil, trebuie să fie acoperită de o asigurare, în conformitate cu prevederile Directivelor anterior menţionate, care trebuie interpretate în sensul că se opun ca asigurătorul răspunderii civile auto să se poată prevala de o reglementare naţională, precum reglementarea aplicabilă în litigiu, pentru a refuza să despăgubească terţul victimă pentru vătămările corporale şi daunele materiale suferite în urma unui accident cauzat de un vehicul asigurat.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut în considerente faptul că riscul asigurat nu s-a produs, deoarece decesul nu a fost consecinţa unui accident de autovehicul produs din culpa conducătorului auto, ci intervenientul-forţat a acţionat cu intenţie indirectă, săvârşind infracţiunea de omor calificat, folosindu-se în acest scop de autoturismul pe care îl conducea. În opinia acestora, acest fapt nu poate fi reţinut, având în vedere producerea efectivă a accidentului.

Aceştia au învederat că nu au fost analizate prevederile art. 49-51 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora legiuitorul a prevăzut imperativ că drepturile persoanei păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia. De asemenea, şi în cazul în care vehiculul era condus de o altă persoană, decât asiguratul, este angajată tot răspunderea asigurătorului.

Sub acest aspect, este important de arătat care au fost părţile contractului de asigurare - poliţa de asigurare nr. x cu valabilitate între 17 februarie 2015 - 16 februarie 2016. Astfel, asiguratul era proprietarul vehiculului, F., iar utilizatorul acestuia era S.C. G. S.R.L., iar asigurător, societatea de asigurări C. S.A.

Prin urmare, inculpatul D., conducătorul autovehiculului implicat în accident, nu avea calitatea de asigurat, astfel că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 2208 alin. (2) şi art. 2233 C. civ., ipoteze în care asigurătorul nu datorează îndemnizaţia de asigurare, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.

Astfel, în prezenta cauză, recurenţii-reclamanţi au precizat că sunt incidente prevederile art. 58 din Legea nr. 136/1995.

Aşadar, în raport cu aceste dispoziţii, soluţia care se impune constă în obligarea societăţii de asigurare la plata către terţul vătămat a despăgubirilor materiale şi morale solicitate, cu precizarea că aceasta poate, în temeiul acţiunii în regres, să se îndrepte împotriva conducătorului auto care a produs accidentul auto cu intenţie, pe calea unui proces civil separat, recuperând astfel sumele suportate cu titlu de daune achitate către terţul vătămat.

Recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere şi la Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin s-a stabilit că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infractiune, în limitele stabilite prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

În continuare, aceştia au mai menţionat că prin decizia penală nr. 1770/A din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpatul D. a săvârşit infracţiunea de omor calificat, soldată cu moartea fratelui acestora, E., fiind astfel întrunite elementele care angajează răspunderea civilă delictuală contractuală, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995. Prin urmare, sunt îndreptăţiţi să promoveze prezenta acţiune prin care au solicitat despăgubiri sub forma daunelor morale.

Prima instanţă trebuia să aibă în vedere, la adoptarea soluţiei, prevederile art. 54 şi următoarele din Legea nr. 136/1995, în conformitate cu care drepturile persoanelor care au fost păgubite prin accidente se exercită împotriva asigurătorului, în limitele obligaţiei acestuia. Astfel, autovehiculul implicat în producerea accidentului era asigurat la pârâta C. S.A., conform poliţei RCA emisă pentru intervalul 17 februarie 2015 -16 februarie 2016, poliţă în care sunt trecute limitele de despăgubire pentru vătămare corporală şi deces la nivelul anului 2015, această limită maximă fiind de 5.000.000 euro.

Prin urmare, pârâta are calitatea de asigurător în raport cu situaţia expusă, iar pretenţiile formulate prin acţiune se încadrează în limitele menţionate în poliţa de asigurare ce era valabilă la data producerii accidentului care a avut ca urmare moartea fratelui acestora.

Mai mult de atât, hotărârea judecătorească pronunţată în procesul penal, potrivit art. 28 C. proc. pen., are autoritate de lucru judecat în civil, în privinţa existenţei faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Astfel, la data săvârşirii infracţiunii de omor, autoturismul condus de către intervenientul-forţat era asigurat la societatea pârâtă, astfel încât devin incidente dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi ale dreptului comunitar. Prin urmare, asigurătorul are obligaţia de a acorda despăgubiri persoanei prejudiciate, pentru daunele fără caracter patrimonial, cât şi pentru cele materiale.

Nu în ultimul rând, recurenţii-reclamanţi au mai precizat că în cauză trebuie reţinută aplicarea art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, precum şi prevederile art. 24, 26 şi art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014. De asemenea, au mai menţionat că în cauză sunt întrunite condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, ce stă la baza antrenării răspunderii civile a asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare, a vinovăţiei inculpatului în producerea evenimentului, deci a vinovăţiei autorului faptelor ilicite, precum şi existenţa unei legături de cauzalitate între faptele ilicite şi decesul victimei E..

5. La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă C. S.A., a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamanţii B. şi A. ca fiind nefondat, întrucât, nu este îndeplinită condiţia producerii unui accident de circulaţie care să reprezinte riscul asigurat, şi, prin urmare, nu există temeiul răspunderii civile contractuale a asigurătorului pentru a putea fi obligată la plata daunelor morale către recurenţii-reclamanţi.

La 16 martie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat înlăturarea apărării formulate de intimata-pârâtă, ca nefondată şi neîntemeiată, iar pe fond admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea în fond a litigiului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, la 20 iulie2020, recurenţii-reclamanţi înţelegând să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul.

6. La 8 decembrie 2020, recurenţii-reclamanţi B. şi A. au depus o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu 6 întrebări preliminare, în drept, fiind invocate dispoziţiile Directivei 2009/103/CEE.

La 16 decembrie 2020, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca nefondată.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată, reţinând, în esenţă, că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât recurenţii-reclamanţi, prin calea extraordinară de atac formulată, nu au supus dezbaterii o problemă de drept care să justifice o îndoială cu privire la interpretarea unei dispoziţii a dreptului Uniunii.

7. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, criticile recurenţilor-reclamanţi privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) C. civ. ("în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate"), fără a se analiza temeiurile contractuale şi legale ale răspunderii pârâtei-intimate C. S.A., în calitate de asigurător R.C.A., prevăzute de art. 49, art. 50, art. 51 din Legea nr. 136/1995 şi de Normele A.S.F. nr. 23/2014, sunt întemeiate.

Înalta Curte porneşte de la observaţia că prin încheierea din 14 noiembrie 2018, pronunţată de tribunal, în primă instanţă, s-a stabilit că în cauză nu operează excluderea de la răspundere instituită prin dispoziţiile art. 2208 alin. (2) C. civ. şi a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii introductive, invocată de pârâtă.

Apelul produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv. Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de aceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În acelaşi timp, în conformitate cu prevederile art. 235 C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii sunt încheieri premergătoare.

În măsura în care încheierea premergătoare conţine o soluţionare parţială asupra unor aspecte ale litigiului, având caracter interlocutoriu, nu se mai poate reveni asupra celor hotărâte. Consecinţa acestei reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul.

Potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept să formuleze apel, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, după ce ia la cunoştinţă de limitele efectului devolutiv al apelului, existând astfel posibilitatea să declare apel incident prin care să obţină schimbarea soluţiei primei instanţe, în mod evident, tot într-o soluţie favorabilă.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că prin cererea de apel, reclamanţii au criticat exclusiv sentinţa pronunţată de prima instanţă, de respingere ca nefondată a acţiunii, pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii societăţii de asigurare, în temeiul Legii nr. 136/1995 şi al Normelor A.S.F. nr. 23/2014.

Aşadar, nici apelanţii-reclamanţi nu au criticat încheierea tribunalului pronunţată la 14 noiembrie 2018 şi nici pârâta-intimata a cărei excepţie de inadmisibilitate a fost respinsă prin încheierea respectivă, nu a promovat apel incident, în lipsa exercitării căii de atac, neavând posibilitatea de a reitera această apărare privind incidenţa art. 2208 alin. (2) C. civ., cu scopul de a se reveni asupra celor hotărâre de prima instanţă, prin încălcarea principiului non bis in idem.

În acest context, instanţa de apel care şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului reclamanţilor pe incidenţa dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) C. civ., a stabilit o concluzie contrară celor dezlegate în interiorul procesului în mod definitiv.

Legea stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se statuează asupra unei excepţii procesuale (art. 430 alin. (1) din C. proc. civ.), precum şi asupra unei chestiuni litigioase dezlegate în cuprinsul considerentelor (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.), principiul res judicata fiind de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere că o excepţie procesuală sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionată şi printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a susţinut că acţiunea reclamanţilor nu se încadrează în excepţiile prevăzute de lege care permit cumularea succesivă a acţiunii civile exercitate în procesul penal cu acţiunea civilă separată.

În acest sens, legiuitorul a consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal.

Argumentul invocat prin întâmpinarea depusă în recurs, privind încălcarea de către reclamanţi a principiului "electa una via non datur recursus ad alteram", în legătură cu caracterul exclusiv al opţiunii pentru exercitarea acţiunii în despăgubire în cadrul procesului penal, va fi înlăturat având în vedere soluţia pronunţată de tribunal prin aceeaşi încheiere pronunţată la 14 noiembrie 2018, referitor la calitatea procesuală a asigurătorului şi la efectele soluţionării acţiunii civile împotriva intervenientului forţat în procesul penal, neatacată cu apel de către pârâta-intimată, pentru aceeaşi raţiune expusă în considerentele precedente, potrivit adagiului "ubi eadem ratio eadem solutio".

Totodată, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi critică modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, critici care, de asemenea, sunt întemeiate.

Dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen. stabilesc că "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o", incidenţa acestei norme fiind determinată de faptul că litigiul pendinte priveşte răspunderea asigurătorului, urmare a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care este în acelaşi timp şi infracţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel era chemată să procedeze la verificarea, în limitele cererii de apel, a stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă.

Prima instanţă şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor prin inexistenţa riscului asigurat, întrucât decesul victimei nu a fost consecinţa unui accident de autovehicul produs din culpa intervenientului forţat, ci a unei acţiuni intenţionate, de săvârşire a infracţiunii de omor.

Autoritatea de lucru judecat a hotarârii penale se raporta la această faptă delictuală, în legatură cu care au fost solicitate despăgubirile morale, pentru care intervenientul forţat, intimat în această cauză, a fost condamnat penal.

Se observă motivarea contradictorie a instanţei de apel care deşi reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 2233 alin. (1) lit. b) din C. civ. privind asigurarea de bunuri, subliniază, totodată, relevanţa conţinutului acestora în cauza privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele suferite de terţi prin accidente de autovehicule.

Totodata, deşi instanţa de apel motivează corect în sensul că dezlegările instanţei penale nu se impun instanţei civile, iar hotărârea de achitare pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, sunt citate fragmente din considerentele aferente acestei soluţii, ca argumente ale adoptării hotărârii de respingere a apelului reclamanţilor, fără alte raţionamente ale instanţei de apel.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. corespund dispoziţiilor art. 1365 din C. civ., reguli cu caracter special relative la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru instanţa civilă potrivit cu care "instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare în ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite ori existenţa prejudiciului".

În aplicarea acestor reguli, instanţa civilă sesizată cu soluţionarea unei cereri în despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită, chiar dacă aceasta este concomitent şi infracţiune, judecă asupra noţiunii de vinovăţie utilizând principiile şi regulile din materia răspunderii civile delictuale, fără a se raporta la cele din materie penală.

În cauză, instanţa de apel nu a judecat după regulile de drept civil în ce priveşte forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta ilicită dedusă judecăţii prin acţiune.

Au fost preluate argumentele instanţei penale în legătură cu calificarea juridică dată altei fapte ilicite (părăsirea locului accidentului), pentru care s-a dispus achitarea, iar considerentele citate prin decizia recurată vizau forma proprie de vinovăţie a acesteia, cu consecinţa inexistenţei răspunderii penale, fiind confundată fapta cu vinovăţia.

De altfel, instanţa penală a pornit în analiza răspunderii penale de la definiţia legală a accidentului de circulaţie prevăzută de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, forma în vigoare rationae temporis, care nu cuprinde nicio referire la componenta subiectivă a săvârşirii faptei de către autorul acesteia, normă legală la care instanţa nu s-a raportat, în analiza proprie asupra existenţei riscului asigurat, efectuată în cadrul apelului, atunci când a concluzionat că nu există accidentul de circulaţie, adică fapta ilicită - premisă a răspunderii asigurătorului.

Prin raportarea instanţei de apel la considerentele hotărârii penale, modalitate proprie soluţionării de către instanţa civilă a acţiunii civile, în condiţiile art. 28 C. proc. pen., nu s-a observat corect cadrul judecăţii, care se limita la antrenarea răspunderii asigurătorului derivând din contractul de asigurare RCA şi nu mai putea cuprinde stabilirea răspunderii civile delictuale, întrucât raporturile juridice dintre reclamanţii-terţi păgubiţi şi asigurat, care îşi aveau izvorul în fapta delictuală producătoare de pagube morale, au primit o soluţionare a acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Prin urmare, exclusiv în legătură cu raporturile juridice dintre reclamanţii-terţi păgubiţi şi asigurător, deduse judecăţii, instanţei de apel îi revenea obligaţia de a verifica, în cadrul controlului judiciar devolutiv, limitele răspunderii şi incidenţa dispoziţiilor art. 49, art. 50 şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, completate cu normele din legislaţia terţiară de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, dispoziţii speciale care corespund unui interes general.

Instanţa de apel reţine în mod greşit lipsa de relevanţă a deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 1/2016, deşi face referire la considerentele acesteia reproduse în extenso, pentru a se motiva concluzia inexistenţei obligaţiei de dezdăunare a reclamanţilor şi, deci, a netemeiniciei apelului.

Cu privire la limitele răspunderii, Înalta Curte a statuat prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 6 aprilie 2016, că acestea reies din interpretarea dispoziţiilor art. 3 coroborat cu art. 49 şi cu art. 53 din Legea nr. 136/1995, texte de lege care prevăd în esenţă, că drepturile părţilor se stabilesc prin lege şi că prin normele adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară se stabilesc limitele despăgubirilor şi condiţiile de plată. Faţă de împrejurarea că, de principiu, părţile dintr-un contract de asigurare pot stabili întinderea despăgubirii, rezultă că limitele răspunderii sunt cele din contractul de asigurare, care nu pot fi inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 58 pct. 1 din Legea nr. 136/1995, privind accidentul produs cu intenţie, la care se raportează recurenţii-reclamanţi, prevăd o situaţie de excepţie care se regăseşte în cazul proceselor penale, în care asigurătorul nu este adevăratul debitor al despăgubirii cuvenite terţului prejudiciat, ci are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirii, avansând fără a suporta, finalmente, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, legiuitorul a şi instituit dreptul de regres asupra sumelor plătite ca despăgubire.

Confirmând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte reţine că potrivit normelor europene - statele membre ale Uniunii Europene având obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi deţinătorii de vehicule ce se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehicule - interpretarea dispoziţiilor legale din dreptul intern este necesar să fie efectuată în sensul protecţiei terţilor păgubiţi.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere la funcţia asigurătorului de garantare a plăţii dreptului de despăgubire, care urmează a fi analizată în analiza apelului după casare, în contextul particular al cauzei, determinat de soluţionarea în cadrul procesului penal a acţiunii reclamanţilor pentru repararea prejudiciului moral.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2), coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia atacată, fiind trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1692 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 aprilie 2021.