Nullity of commercial agreement for illicit object: strict interpretation of prohibition on retail services under Food Marketing Law

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 4 aprilie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii înţelegerii comerciale din 24 octombrie 2016, încheiată între cele două părţi, pentru obiect ilicit, cât şi pentru cauză ilicită. Totodată, a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 732.113,58 RON, plătită anterior de către reclamantă către pârâtă în baza înţelegerii comerciale din 24 octombrie 2016.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 321/2009, precum şi prevederile art. 1225, art. 1236 şi art. 1237 din C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

Prin cererea reconvenţională a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 103.531,40 RON, reprezentând reducere comercială (discount) logistică pe lunile iulie şi august 2016, precum şi remiza de bază trimestrul 3/2017, datorată în baza "înţelegerii comerciale nr. x aplicabilă de la 1 iulie 2016", încheiată între părţi.

Totodată, a solicitat şi obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentului litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1270, art. 1272 şi următoarele din C. civ., art. 1530-1531 şi următoarele din C. civ., precum şi prevederile art. 1537-1539 şi art. 1547-1548 din C. civ.

Reclamanta a formulat întâmpinare faţă de cererea reconvenţională a pârâtei, solicitând respingerea ca neîntemeiată.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3893 din 27 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca nefondată. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtă, astfel cum a fost precizată, reclamanta fiind obligată la plata sumei totale de 103.531,40 RON, reprezentând reducere comercială pe lunile iulie şi august 2017, precum şi remiza de bază, trimestrul 3/2017, datorată în baza "înţelegerii comerciale nr. x din 1 iulie 2016". De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 3175,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei apelante, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 2129/A din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

4. La 6 martie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2129/A din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea, în tot, a deciziei recurate.

Sub un prim aspect, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt prin prisma interdicţiei de încasare a serviciilor de logistică de la furnizor, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 321/2009, modificată prin Legea nr. 150/2016.

Deşi s-a reţinut, în mod corect, că cele două reduceri sunt urmare a faptului ca intimata-pârâtă asigura servicii de depozitare a produselor vândute, de transport al produselor de la depozit către staţiile de distribuţie carburanţi, precum şi alte operaţiuni logistice specifice, instanţa de apel nu a aplicat art. 4 din Legea nr. 321/2009, în sensul constatării ca ilegale a încasării acestor servicii de logistică.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut că serviciile de logistică sunt legale, întrucât se numesc reducere comercială, acest procedeu fiind prevăzut în legislaţie. Însă chestiunea nu vizează legalitatea acestor servicii, ci aceea că încasarea acestora era interzisă. Astfel, instanţele ar fi trebuit să verifice dacă încasarea serviciilor s-a efectuat, din punct de vedere contabil, şi dacă era legală.

Recurenta-reclamantă a precizat că aceste servicii de logistică au fost recunoscute de către pârâtă, iar, ulterior reţinerii acestui aspect, instanţa de apel ar fi trebuit să supună analizei sale critice două aspecte:

Pe de o parte, dacă intimata-pârâtă a încasat de la A. S.R.L., recurenta în speţă, aceste servicii de logistică, după data intrării în vigoare a modificării prevederilor art. 4 din Legea nr. 321/2009, potrivit căreia se interzicea încasarea acestor servicii. Pe de altă parte, dacă intimata-pârâtă a solicitat reclamantei facturi/refacturări.

În continuare, cu privire la încasarea serviciilor de logistică de către intimata-pârâtă, raţionamentul juridic impunea verificarea faptului dacă aceste servicii au existat şi în ce bază legală. Recurenta-reclamantă a precizat că instanţa a reţinut existenţa serviciilor logistice atât în perioada valabilităţii Anexei 1.3, cât şi ulterior, în perioada înţelegerii comerciale.

Apoi, aplicând art. 4 din Legea nr. 321/2009, modificată prin Legea nr. 150/2016, ar fi trebuit verificat dacă aceste servicii au fost încasate de către intimata-pârâtă de la recurenta-reclamantă, în calitate de furnizor. Cu privire la acest aspect, din susţinerile părţilor reiese că au fost încasate aceste servicii, dovadă fiind că ambele părţi au renunţat la proba cu expertiza contabilă.

În final, trebuia făcută aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 321/2009, modificată prin Legea nr. 150/2016, care interzic încasarea de servicii de la furnizor prin raportare la cadrul legal incident, respectiv art. 1225 C. civ. şi art. 1236-1237 C. civ.. Astfel, urma să se constate nulitatea acordului.

În schimb, s-a reţinut că serviciile de logistică nu au fost excluse din înţelegerea comercială, nefiind în contradicţie cu prevederile art. 4 din Legea nr. 321/2009, nici anterior şi nici ulterior modificării survenite în 2016.

Apoi, interpretând greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 321/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 150/2016, instanţele au reţinut că scopul modificării aduse acestor prevederi a fost eliminarea posibilităţii perceperii taxelor la raft de către comercianţi (ca taxă pentru afişarea produsului într-un anumit loc) sau a prestării unor servicii de către aceştia în beneficiul furnizorilor (de exemplu, perceperea unor sume de bani pentru a face publicitate produsului în incinta magazinului).

Faţă de acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că reţinerea instanţelor reprezintă o imixiune în sfera legislativă, întrucât instanţa nu are dreptul de a distinge, acolo unde legea nu distinge. Astfel, s-a apreciat că este ilegală perceperea de sume pentru servicii de publicitate, dar este legală furnizarea de servicii de logistică.

Sub un ultim aspect, instanţa a aplicat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 321/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 150/2016, în ceea ce priveşte teza referitoare la interdicţia firmelor multinaţionale de a solicita facturarea/refacturarea.

Astfel, prima instanţă a reţinut că în ceea ce priveşte remiza de bază de 5% trimestrială, această reducere comercială a fost acordată pârâtei în considerarea faptului că reclamanta vindea către aceasta un procent de 80% din sucurile cu aloe vera din stocul său, pârâta fiind un client cu statut preferenţial.

Recurenta-reclamantă a susţinut că această reducere preferenţială a fost încasată de pârâtă, printr-un procedeu interzis cu desăvârşire de Legea produselor alimentare, respectiv prin solicitarea de la furnizor de facturi/refacturi, iar solicitarea acesteia de a fi verificată aplicabilitatea interdicţiei legale ca pârâta să solicite furnizorului reclamant facturi/refacturi nu a fost verificată.

5. La 26 mai 2020, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate, ca temeinică şi legală.

S-a învederat că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

La 9 iunie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate, în lumina Directivei (UE) 2019/633 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanţului de aprovizionare agricol şi alimentar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 22 octombrie 2020 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere la raport transmis de către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Prin recursul reclamantei se contestă legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel care, respingând apelul reclamantei, a menţinut soluţia primei instanţe, de respingerea a acţiunii şi de admitere a cererii reconvenţionale.

Calea extraordinară de atac este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce reglementează motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la dispoziţiile art. 1225, art. 1236-1237 C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare.

Analiza recursului porneşte de la constatarea că recurenta-reclamantă (furnizor) a invocat nulitatea absolută a convenţiei comerciale încheiate cu pârâta, pentru caracterul ilicit al obiectului şi cauzei, precum şi pentru fraudarea legii, prin impunerea unor clauze care stipulau acordarea remizei de 5% şi a reducerii de 20% pe lună din preţul de achiziţie al produselor alimentare furnizate pârâtei, urmare a faptului că pârâta asigura suportul logistic.

Înalta Curte formulează observaţia că instanţa de apel a procedat la recalificarea cererii reclamantei, întrucât ceea ce se invocă prin cererea de chemare în judecată este caracterul ilicit nu al obiectului convenţiei încheiate cu pârâta, în sensul art. 1225 din C. civ., ci al obiectului obligaţiilor asumate de reclamanta-furnizor prin clauzele înţelegerii comerciale, definit de art. 1226 alin. (2) C. civ.. Această dezlegare nu este criticată prin recurs pentru argumente de nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analiza motivului de recurs invocat de reclamantă porneşte de la scopul interpretării normei juridice, care constă în determinarea sferei situaţiilor de fapt concrete la care norma respectivă se referă, pentru a se asigura corecta sa aplicare.

Ceea ce a susţinut recurenta-reclamantă a fost eludarea interdicţiei instituite prin art. 4 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, prin impunerea de taxe pentru servicii furnizorului, sub aparenţa unor reduceri/discounturi contractuale.

Iliceitatea cauzei acestor obligaţii contractuale este invocată de recurenta-reclamantă în considerarea art. 1237 C. civ. privind frauda, prin raportare la dispoziţiile imperative antereferite, care instituie interdicţia oricărui comerciant, de a solicita facturarea/refacturarea şi de a încasa de la furnizor taxe şi servicii.

Procedând la analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că argumentelor reclamantei invocate în calea de atac devolutivă, privind poziţia captivă în raporturile juridice cu pârâta, ce asigura desfacerea produselor reclamantei în locaţiile comerciale deţinute, instanţa de apel le-a atribuit în mod greşit valenţele altor cauze de nulitate decât cele invocate şi anume, privind vicii de consimţământ care, excedând limitelor judecăţii, nu au fost analizate.

Înţelegerea comercială a părţilor în litigiu, a cărei nulitate se susţine de către reclamantă, a fost precedată de o suspendare a raporturilor contractuale, urmată de adaptarea conţinutului convenţiei în legătură directă cauzală cu intrarea în vigoare a Legii nr. 150/2016, prin care Legea nr. 32/2009 privind comercializarea produselor alimentare a fost modificată şi art. 4 a primit o nouă formulare.

Intrarea în vigoare a acestor noi dispoziţii legale a avut în vedere tocmai protecţia de abuz a furnizorilor aflaţi într-o poziţie inegală faţă de comercianţi, în procesul de negociere a modului de desfăşurare a raporturilor contractuale privind distribuirea şi vânzarea produselor, cu concluzia că argumentele reclamantei încadrate în coordonatele cauzei privind fraudarea legii, în mod greşit au fost înlăturate, cu motivarea liberei negocieri a convenţiei părţilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că declaraţia comună de voinţă, specifică raporturilor contractuale, se prezumă până la proba contrară că exprimă voinţa reală a părţilor, la fel cum şi existenţa cauzei valabile se prezumă până la proba contrară, potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ.

Instanţa de apel, confirmând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă, şi-a fundamentat raţionamentul privind validitatea clauzelor deduse judecăţii, exclusiv prin preluarea sensului literal al termenilor folosiţi în cuprinsul acestora, de natură a crea aparenţa unor operaţiuni de acordare a reducerilor comerciale, care erau permise de lege.

Sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel, deşi îşi stabilise ca obiectiv al analizei în drept verificarea liceităţii în legatură cu obiectul obligaţiilor, în sensul art. 1226 C. civ., considerentele deciziei recurate nu conţin o astfel de analiză a prestaţiilor promise ale părţilor, decât la nivele formal.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată este nelegală prin analiza incompletă asupra situaţiei de fapt şi a aspectelor esenţiale ale cauzei configurate prin motivele şi apărările părţilor, care ar fi permis o concluzie asupra existenţei serviciilor primite/acordate ulterior facturării produselor furnizate de reclamantă, în strânsă legătură cu acordarea de către aceasta a reducerilor comerciale şi, prin urmare, a încălcării interdicţiei instituite prin art. 4 din Legea nr. 321/2009, la încheierea convenţiei.

Astfel, sunt întemeiate criticile recurentei, în sensul că instanţa de apel nu s-a aplecat, în cadrul controlului judiciar devolutiv, asupra motivelor apelantei privind verificarea practicilor comerciale şi stabilirea voinţei interne, reale a părţilor, respectiv a comportamentului ulterior adaptării contractului noilor cerinţe legale, în condiţiile în care ab initio calificarea dată convenţiei comerciale era de contract de marketing, nu de vânzare-cumpărare.

Argumentele instanţei de apel în favoarea liceităţii cauzei obligaţiilor asumate de reclamantă, prin înţelegerea comercială ulterioară, deşi fac trimitere la negocierile pentru adaptarea convenţiei la schimbările legislative, conţin constatarea preluării clauzelor din forma anterioară a convenţiei.

Or, verificarea liceităţii cauzei în sensul art. 1235 C. civ. presupune stabilirea motivului determinant al asumării obligaţiei, iar analiza prin raportare la o normă imperativă se face în coordonatele art. 1237 C. civ.

Faţă de criticile susţinute prin motivele căii de atac, o astfel de verificare se impunea instanţei de apel, care realizează o nouă judecată asupra fondului şi care, totodată, ca instanţă de control judiciar, este datoare să verifice stabilirea situaţiei de fapt de către prima instanţă şi aplicarea legii, astfel cum prevede art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante, privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 321/2009 de către instanţa de apel, în sensul adăugării unor condiţii proprii la lege, deşi legea nu distinge.

Astfel, instanţa de apel reţine că reducerea logistică de 20% convenită de părţi nu ar avea caracter ilicit, întrucât nu se referă la operaţiuni de promovare, activităţi, publicitare sau promoţionale.

Or, acest text legal, incident rationae temporis, nu introduce nicio distincţie asupra naturii serviciilor pentru care comerciantul nu poate percepe taxe de la furnizor, interdicţia legală nefiind raportată ori limitată la taxele de marketing, la care se referă instanţa de apel.

De altfel, analiza asupra nulităţii clauzelor nu putea privi decât conţinutul adaptat al convenţiei, după înlăturarea taxelor de marketing, astfel încât instanţa de apel face trimitere în mod greşit, în analiza iliceităţii cauzei şi a obiectului obligaţiilor la clauzele anterioare, ce nu formeaza obiectul judecăţii.

Totodată, Înalta Curte constată că protecţia furnizorilor faţă de perceperea unor taxe de servicii de către comercianţi, potrivit art. 4 din Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, includea expres şi procedeul refacturării. Prin urmare, interpretarea şi aplicarea limitativă a acestor dispoziţii legale la ipoteza facturării serviciilor prestate de către comerciant, cum se reţine prin decizia recurată, este contrară legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497, raportate la art. 496 alin. (2), coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2129/A din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 aprilie 2021.