Cassation appeal annulled for failing to formulate legal illegality critiques regarding interpretation of contractual penalty clauses and payment deadlines.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă la data de 7 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 479.799,60 RON, aferentă facturii nr. x/29.11.2017, reprezentând penalităţi calculate pentru neplata facturilor fiscale nr. x/30.07.2015 şi nr. x/30.07.2015, în termenul stabilit prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/30.07.2015, pentru perioada 14 august 2015 - 30 noiembrie 2017.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 148, art. 194 din C. proc. civ. şi art. 1531 din noul C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 654/PI din 4 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Calatori CFR Călători S.A., având ca obiect pretenţii.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Calatori CFR Călători S.A., care a fost respins prin decizia civilă nr. 885/A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

4. La 10 februarie 2020, reclamata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Calatori CFR Călători S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1270, art. 1350 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1533 şi art. 1548 C. civ.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 3 pct. 3.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2015, precizând în acest sens că scadenţa obligaţiei de plată însuşită de pârâtă s-a împlinit în maxim 10 zile lucrătoare de la data primirii facturii emise de către vânzător.

În speţa, reclamanta a arătat că a emis facturile fiscale nr. x şi nr. x la data de 30 iulie 2015, dată la care au şi fost comunicate intimatei pârâte, prin reprezentantul împuternicit B., care a semnat contractul, la aceeaşi dată.

Pentru neplata la termen a facturilor fiscale nr. x/30.07.2015 şi nr. x/30.07.2015, în temeiul art. 3 pct. 3.2 din contract, reclamanta a întocmit şi transmis intimatei-pârâte, factura nr. x/29.11.2017 în cuantum de 479.799,60 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor pentru perioada 14 august 2015 - 30 noiembrie 2017.

În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că, faţă de situaţia de fapt învederată, este neîntemeiat considerentul instanţei de apel conform căruia:

"obiectul acestui litigiu prin care se solicită o sumă reprezentând penalităţi de întârziere se referă, de fapt, la o plată care nu s-a făcut, astfel ca nu se poate calcula de la ce moment intervine scadenţa obligaţiei de plata a penalităţilor."

Faptul ca între părţi au fost încheiate nouă acte adiţionale, prin care s-a prelungit perioada de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 30 iulie 2015, a fost interpretat greşit de către instanţa de apel în sensul că:

"reclamanta şi pârâta au înţeles să proroge intrarea în vigoare a efectelor contractului."

În opinia recurentei, cele noua acte adiţionale s-au încheiat exclusiv la solicitarea repetată a intimatei-pârâte adresată prin actele nr. 308/11.09.2015, nr. 342/16.11.2015, nr. 4/14.01.2016, nr. 39/18.04.2016, nr. 61/11.07.2016, nr. 115/14.09.2016, nr. 174/13.12.2016, nr. 245/23.03.2017 şi nr. 321/09.06.2017, în condiţiile în care, în fiecare solicitare, aceasta a menţionat în mod expres că este " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .de acord cu penalităţile şi dobânzile prevăzute în contract."

Recurenta-reclamantă a subliniat că din nicio manifestare a părţilor nu rezultă că acestea au prorogat termenul de plată şi/sau termenul de ridicare a celor doua locomotive "până la momentul la care reclamanta va remedia defecţiunile tehnice", iar pe de alta parte în cuprinsul contractului, nu este reglementată o astfel de ipoteză, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4.1 din contract: "Locomotivele se predau în starea în care se află la locurile de depozitare."

Recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de faptul ca, în speţă, clauza 4.1 a fost cunoscuta de către intimata-pârâtă anterior participării la licitaţia deschisă organizată de reclamantă la Bursa Română de Mărfuri, deoarece contractul cadru a fost anexat documentaţiei de licitaţie.

Însă, intimata-pârâtă nu a făcut niciun fel de observaţie sau precizare în ceea ce priveşte clauzele contractuale din contractul cadru de vânzare, ulterior licitaţiei, semnând contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.07.2015.

Totodată, s-a arătat că intimata-pârâtă s-a asigurat că locomotivele pentru care va licita sunt conforme cu aşteptările sale, prin vizionarea, inspectarea acestora şi că a avut cunoştinţă că, în calitate de cumpărător, va prelua locomotivele în starea în care se află la locul de depozitare.

Cu privire la această situaţie de fapt, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat-o raportat la prevederile art. 1350 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care:

"orice persoana trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat", respectiv art. 1548 C. civ., potrivit căruia:

"culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării."

Prin urmare, s-a învederat că este neîntemeiat considerentul instanţei de apel potrivit căruia "nu s-a făcut dovada existenţei răspunderii civile contractuale a pârâtei şi nici a existenţei în patrimoniul reclamantei a unei creanţe certe, lichide şi exigibile pentru a putea fi solicitate penalităţi."

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar, la data de 1 noiembrie 2020, a fost înregistrat la dosar punctul de vedere la raport transmis de recurentă.

Prin încheierea din 9 februarie 2021 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 13 aprilie 2021 cu citarea părţilor, cu menţiunea că va fi pusă în discuţie excepţia nulităţii recursului.

6. Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., invocând formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care îşi întemeiază recursul şi nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Deşi, invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1270, art. 1350 alin. (1), art. 1531 alin. (1), art. 1533 şi art. 1548 C. civ., recurenta nu indică ce critici de nelegalitate aduce deciziei din apel, care face obiectul recursului, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Se reţine că întreaga construcţie a recursului reclamantei vizează exclusiv aspecte privind modul de interpretare a prevederilor contractuale, atitudinea subiectivă a părţilor, executarea obligaţiilor contractuale, motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat doar cu scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea efectivă a controlului de legalitate al deciziei recurate.

În cauză, recurenta-reclamantă critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei, tinzând, în realitate, la restabilirea situaţiei de fapt ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Criticile recurentei, constând în reluarea situaţiei de fapt, prin care se arată că din nicio manifestare a părţilor nu rezultă că acestea au prorogat termenul de plată şi/sau termenul de ridicare a celor doua locomotive "până la momentul la care reclamanta va remedia defecţiunile tehnice", cât şi cele prin care se susţine că, în cuprinsul contractului, nu este reglementată o astfel de ipoteză, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4.1 din contract: "Locomotivele se predau în starea în care se află la locurile de depozitare.", reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nici criticile recurentei prin care se susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de faptul ca, în speţă, clauza 4.1 a fost cunoscuta de către intimata-pârâtă anterior participării la licitaţie, deoarece contractul cadru a fost anexat documentaţiei de licitaţie, iar intimata-pârâtă nu a făcut niciun fel de observaţie în ceea ce priveşte clauzele contractuale din contractul cadru de vânzare, ulterior licitaţiei, semnându-l, nu se pot constitui într-un motiv de nelegalitate.

Faptul că, potrivit susţinerilor recurentei, intimata-pârâtă s-a asigurat că locomotivele pentru care va licita sunt conforme cu aşteptările sale, prin vizionarea, inspectarea acestora şi că a avut cunoştinţă că, în calitate de cumpărător, va prelua locomotivele în starea în care se află la locul de depozitare nu inseamnă indicarea unui motiv de nelegalitate, ci reprezintă prezentarea unei situaţii de fapt.

De altfel, chiar recurenta, a arătat în cuprinsul cererii de recurs că, în ceea ce priveşte această situaţie de fapt, instanţa de apel nu a analizat-o raportat la prevederile art. 1350 alin. (1) C. civ. şi art. 1548 C. civ.

Criticile recurentei se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanţa de apel şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, referindu-se, totodată, la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora, astfel încât nu se poate reţine că au fost formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., prin cererea de recurs fiind aduse doar critici de temeinicie deciziei atacate.

Faţă de motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate de către recurentă, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul acestora, nu se regăsesc critici care să vizeze raţionamentul expus de curtea de apel în cuprinsul deciziei prin care au fost arătate argumentele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei şi nici nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind formal invocate.

Întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. împotriva deciziei civile nr. 885/A din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.