Abusive interest and administration fee clauses in bank loans: retroactive restitution despite statute of limitations

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa: să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/25.04.2008, respectiv clauzele de la pct. 5, 6 şi 9 lit. d), clauze ce se regăsesc şi în Anexa la contractul de credit la pct. 2.10 a şi 3.9; să se dispună anularea clauzelor abuzive cu consecinţa modificării contractului dintre părţi în sensul înlocuirii clauzei referitoare la dobândă, respectiv că dobânda contractuală este formată din marja fixă - 1,00 pp - iniţial stabilită prin contract plus indicele EURIBOR şi eliminarea clauzei referitoare la comisionul de administrare; să fie obligată pârâta la emiterea de noi grafice de rambursare în raport cu clauzele ce vor fi eliminate, respectiv, modificate în contract, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 de RON/zi de întârziere, până la executarea acestei obligaţii; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite de către reclamanţi în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive, ce urmează a fi anulate de instanţă; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii A. şi B., prin cererea precizatoare depusă la Tribunalul Iaşi, aflată la filele x, au indicat cuantumul valorii clauzelor a căror nulitate au solicitat-o să se constate, astfel: 119.279,45 euro - dobânda excedentară; 5.102,04 euro - comision de administrare.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, art. 948 pct. 3 şi art. 964, art. 1010 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 şi 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părţi şi s-a dispus anularea acestora.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor anulate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 18.04.2016 - la zi.

S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

S-a respins cererea reclamanţilor de restituire a onorariului provizoriu achitat în contul expertului contabil.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal au declarat apeluri reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 122/2018 din 26 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă s-a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

A fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 şi 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părţi şi s-a constatat nulitatea acestora; a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013 până la zi; au fost păstrate restul dispoziţiilor din sentinţă, care nu contravin prezentei decizii; au fost respinse cererile apelanţilor-reclamanţi A. şi B. şi intimatei-pârâte C. S.A. privind plata cheltuielilor de judecată.

4. Împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au declarat recursuri reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Recursul reclamanţilor A. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a arătat că, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5, 6, 9 lit. d) din convenţie, însă a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea sumelor achitate cu aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Or, jurisprudenţa şi doctrina contrazic acest mecanism, în sensul că nulitatea absolută produce efect retroactiv cu operarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzelor abuzive.

Pe cale de consecinţa, au susţinut recurenţii-reclamanţi, sunt întrunite condiţiile plaţii nedatorate din moment ce prestaţia efectuata de solvens are semnificaţia operaţiei juridice a unei plaţi, iar datoria, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale prin aplicarea nulităţii absolute, necondiţionat de atitudinea solvensului, in caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

În cauză, instanţa de apel a interpretat greşit prescripţia de 3 ani prevăzută în Decretul nr. 167/1958, cu eludarea efectelor nulităţii absolute, realizând o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, art. 7 C. proc. civ., art. 992 şi art. 996 C. civ.

Recursul pârâtei C. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivare, recurenta-pârâtă a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut în principal că, prin decizia recurată în mod eronat instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă şi comisionul de administrare din contractul de credit, considerând că ar fi îndeplinite condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, a arătat că instanţa de apel a analizat formal condiţiile cumulative instituite de textul de lege sus-menţionat, fără a avea în vedere particularităţile cauzei.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subliniind că între părţi a existat o negociere efectivă, iar prin clauzele pretins abuzive nu s-a creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, recurenta-pârâtă a precizat că, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei prime condiţii, ar fi trebuit să se pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, potrivit cărora prin "negociere" se înţelege posibilitatea consumatorului de a influenţa natura unei clauze.

Or, instanţa de apel a omis acest aspect, rezumându-şi analiza la existenţa/inexistenţa dovezilor unei negocieri efective purtate între părţile Contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în etapele procesuale anterioare a arătat, motivat şi probat prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că intimaţii au negociat efectiv prevederile contractuale contestate.

Cu privire la inexistenta dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, recurenta-pârâtă susţine că nici această condiţie nu este îndeplinită.

În ceea ce priveşte dobânda, arată că începând cu data de 20.09.2010, ca urmare a încheierii Actului adiţional de aliniere, modul de calcul al dobânzii s-a modificat, raportându-se exclusiv la variaţiile EURIBOR 6M. Astfel, există două perioade de referinţă:

- cea anterioară încheierii Actului adiţional de aliniere;

- cea ulterioară încheierii Actului adiţional de aliniere, întrucât, începând de la acel moment dobânda a fost calculată exclusiv prin raportare la indicele de referinţă EURIBOR 6M.

Pentru perioada ulterioară Actului adiţional de aliniere indicele EURIBOR 6M este în afara oricărui control al Băncii. Variaţiile acestuia sunt verificabile public şi simpla menţionare a sa este suficientă pentru înlăturarea oricărui echivoc.

În ceea ce priveşte perioada anterioară Actului adiţional de aliniere, recurenta-pârâtă a evidenţiat următoarele:

- dobânda de referinţă variabilă are la bază o serie de indici (EURIBOR, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate - indici ce au fost explicaţi pe larg în cuprinsul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe) a căror variaţie excedează controlului ori posibilităţii de previzionare a Băncii. Mai mult, rata dobânzii a fost raportată şi aprobată chiar de BNR, cu deplina respectare a dispoziţiilor Regulamentului BNR nr. 4/2014;

- dobânda reprezintă preţul folosinţei banilor împrumutaţi, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu există condiţii legale restrictive din perspectiva valorii sale. Aceasta este dată de consimţământul părţilor;

- până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiţi.

În aceste condiţii, se arată că Banca percepea o dobândă variabilă raportată la cheltuielile sale, cheltuieli ce exprimau în mod public indicele de dobândă raportat la costurile interne de finanţare. Contrar celor reţinute prin decizia recurată, aceste costuri nu au fost niciodată înăuntrul posibilităţii de previzionare a băncii.

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate că este exclusă posibilitatea reţinerii caracterului abuziv al art. 5 din Contractul de credit. Banca nu a avut niciodată posibilitatea de a modifica, potrivit propriei voinţe, nivelul dobânzii, iar posibilitatea variaţiei acesteia, în sensul creşterii, a fost asumată de către consumatori prin semnarea contractului.

Cu privire la comisionul de administrare, a susţinut recurenta-pârâtă, contraprestaţiile Băncii care justifică perceperea acestuia sunt următoarele: întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditului; informări client cu privire la modificările costurilor creditului atât la iniţiativa băncii, cât şi impuse de legislaţia românească; închidere cont de credit şi informare client, precum şi informări client cu privire la înregistrarea de credite restante.

A precizat că O.U.G. nr. 50/2010, al cărei scop a fost acela de a clarifica modul de calcul al dobânzii şi tipurile comisioanelor ce pot fi percepute de Bancă, permite perceperea comisionului de administrare, stabilind totodată care este raţiunea acestuia.

Astfel, potrivit art. 36 din actul normativ menţionat, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului."

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a acestui comision, tot O.U.G. nr. 50/2010 stabileşte faptul că el poate fi exprimat fie într-un cuantum fix, fie într-un procent, aplicat la soldul creditului.

În cazul de faţă, comisionul de administrare a fost perceput într-un cuantum fix, indicat expres în Contractul de credit. Întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe toată perioada creditării.

Solicită să se constate că prezumţia de bună-credinţă subzistă, ceea ce înlătură posibilitatea reţinerii prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauzele contestate de către intimaţi.

O ultimă critică a recurentei-pârâte vizează nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte obligarea sa la restituirea sumelor încasate în baza presupuselor clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă susţine că sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia sancţiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în lipsirea ei de efecte numai pentru viitor în ceea ce priveşte consumatorul.

În acest sens, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a subliniat că obligarea la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor presupus abuzive este nelegală.

A mai arătat că, şi dacă s-ar îmbrăţişa raţionamentul aplicabilităţii nulităţii absolute, în doctrină s-a subliniat că de la principiul restitutio in integrum există anumite excepţii, printre care se numără şi menţinerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă.

5. Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare la recursul pârâtei C. S.A., prin care au solicitat respingerea recursului acesteia şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, susţinându-se în principal că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă C. S.A. nu a depus la dosar întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12.02.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, acestea înţelegând să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost suspendată judecata recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19.

Prin rezoluţia din 10 februarie 2021 s-a stabilit termen pentru 13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecăţii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va admite recursurile declarate de părţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe în limita considerentelor prezentate în continuare.

Prioritar, Înalta Curte va analiza recursul pârâtei C. S.A. faţă de consecinţele admiterii căii extraordinare de atac formulate de această parte.

Pârâta a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Criticile recurentei-pârâte, referitoare la dobândă, prin care s-a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acestor clauze, considerând că ar fi îndeplinite condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sunt întemeiate din perspectiva considerentelor ce urmează.

În primul rând se reţine caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv şi complet criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac şi motivelor invocate în apărare în raport cu apelul reclamanţilor care a fost admis.

Sub acest aspect, deşi recurenta a indicat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, faţă de cele criticate prin memoriul de recurs, că sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanţa de apel, deşi a expus considerente ample în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor privind dobânda şi comisionul de administrare, a analizat superficial criticile invocate de către pârâta C. S.A., rezumându-se la o sinteză formală a faptului că sunt nefondate criticile vizând soluţia primei instanţe de constatare a nulităţii absolute a celor două clauze prevăzute la art. 5 şi art. 6 din contractul de credit bancar nr. x/25.04.2008, precum şi a art. 9 lit. d), fără a se expune raţionamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluţiei şi fără a proceda, în mod efectiv, la cercetarea clauzelor menţionate prin prisma analizei susţinerilor părţilor, a înscrisurilor dosarului şi a temeiului de drept invocat.

Este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În recurs, instanţa este ţinută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin motivele recursului, astfel că lipsa de consistenţă a motivării hotărârii instanţei de apel face imposibilă realizarea controlului judiciar.

O analiză completă a condiţiilor ce trebuie îndeplinite din perspectiva Legii nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale impunea examinarea îndeplinirii cerinţei negocierii, a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor de la art. 5 şi 6 din contract în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă, având în vedere susţinerile tuturor părţilor.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", iar potrivit art. (2) din aceeaşi lege "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de dispoziţiile legale menţionate în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte reţine că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 defineşte clauza nenegociată cu consumatorul ca fiind acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului de a influenţa natura ei, cum ar fi cele din contractele standard, preformulate sau condiţiile generale practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Se mai reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menţionate rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că motivarea instanţei de apel este pur formală, fără a se avea în vedere argumentele pârâtei cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, în analiza căruia ar fi trebuit să pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/200, potrivit cărora prin negociere se înţelege posibilitatea consumatorului de a influenţa natura unei clauze în cadrul controlului judiciar devolutiv.

În acest context, instanţa de apel trebuia să procedeze la analizarea tuturor înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv a notei de acordare a unui nivel negociat al costurilor şi a adresei din 15.04.2008 de aprobare a condiţiilor "preferenţiale" de cost aferente creditului, precum şi a susţinerilor pârâtei privind dobânda fixă şi marja dobânzii variabile, relevate prin întâmpinarea depusă în primă instanţă şi reluate prin motivele de apel, privind încheierea convenţiei pentru refinanţarea altui credit.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanţa de apel nu a efectuat nicio analiză cu privire la efectele juridice ale acteor adiţionale ulterioare, încheiate potrivit O.U.G. nr. 50/2010 şi Legii nr. 288/2010 de aprobare a ordonanţei, şi nici în ceea ce priveşte susţinerile pârâtei referitoare la modul de calcul al dobânzii creditului prin raportare la prevederile Actului adiţional de aliniere din 20.09.2010 şi la perioada ulterioară încheierii acestuia.

În cazul contractului de credit încheiat între părţi, instanţa de apel a constatat că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către societatea apelantă, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că necesitatea negocierii trebuie să privească fiecare clauză în parte, iar împrejurarea că părţile au negociat şi stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda şi durata creditului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezentul litigiu ar fi fost negociate.

Faptul că reclamanţii s-au adresat instituţiei de credit, exprimându-şi intenţia de a încheia un anumit contract de credit care să răspundă nevoilor acestora, nu are semnificaţia acceptării libere şi necondiţionate a ofertei propuse de bancă. Atâta timp cât banca nu a dovedit că ar fi negociat cu consumatorii clauzele contractuale pretins abuzive, simplul fapt că respectivii consumatori au avut iniţiativa încheierii contractului de credit şi că ar fi putut renunţa la încheierea contractului, refuzând oferta băncii, rămân lipsite de relevanţă, a mai reţinut instanţa de apel.

În contextul prezentat, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a oprit la o analiză formală, realizând o motivare generică, fără a cerceta, în mod concret, clauzele prin prisma examinării susţinerilor părţilor, a înscrisurilor dosarului şi a temeiului de drept invocat, elemente ce nu satisfac exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Aşa fiind, instanţa de apel, având în vedere susţinerile tuturor părţilor, inclusiv apărările băncii, urmează a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Instanţa de apel va verifica în ce măsură dovezile prezentate de recurentă în faţa ambelor instanţe devolutive pot impune concluzia că a existat o negociere directă cu intimaţii-reclamanţi în ceea ce priveşte conţinutul clauzelor contestate sau că aceştia ar fi putut să le influenţeze conţinutul, aşa cum susţine pârâta. Va verifica dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se vor aplica aceste clauze, mecanismul de aplicare şi consecinţele economice ale acestora şi dacă dreptul băncii este sau nu unul discreţionar.

De asemenea, va analiza susţinerile pârâtei referitoare la modul de calcul al dobânzii prin raportare la prevederile actelor adiţionale ulterioare, încheiate potrivit O.U.G. nr. 50/2010 şi Legii nr. 288/2010 de aprobare a ordonanţei.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte, referitoare la comisionul de administrare, prin care s-a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acestei clauze, considerând că ar fi îndeplinite condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că în cauză, instanţa de apel a efectuat o dezlegare greşită, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Se constată, în acest sens, că decizia instanţei de apel reţine, ca şi în cazul clauzelor referitoare la dobânzi, că aceasta nu a fost negociată, apelanţii-reclamanţi neputând influenţa clauza privind comisionul de administrare perceput de pârâtă şi apărând ca puţin probabil ca aceştia, dacă ar fi avut posibilitatea, ar fi acceptat ca valoarea comisionului de administrare să se perceapă pe întreaga durată a contractului prin raportare la valoarea sumei împrumutate, în detrimentul unui element mai obiectiv, respectiv soldul lunar al creditului. Pe durata contractului, indiferent de plăţile anticipate realizate, valoarea de achitat cu titlu de comision de administrare este de 15.124 de euro, aspect ce certifică individual, dar şi împreună cu celelalte aspecte legate de modul de stabilire a dobânzii curente şi anuale efective, dezechilibrul semnificativ în care se află reclamanţii în raport cu banca pârâtă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de acest text legal vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, aşa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii.

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, analiza realizată de instanţa de apel cu privire la caracterul abuziv al comisionului de administrare, s-a limitat, în esenţă, la constatarea faptului că aceasta nu a fost negociată, apelanţii-reclamanţi neputând influenţa clauza privind comisionul de administrare perceput de pârâtă, la constatarea că, pe durata contractului, indiferent de plăţile anticipate realizate, valoarea de achitat cu titlu de comision de administrare este de 15.124 de euro, aspect care certifică individual, dar şi împreună cu celelalte aspecte legate de modul de stabilire a dobânzii curente şi anuale efective, dezechilibrul semnificativ în care se află reclamanţii în raport cu banca pârâtă.

Aceasta în condiţiile în care, în decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

În cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestuia.

Se constată că instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează acest comision şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestuia, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 9 lit. d) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 9 lit. d), din contractul de credit dedus judecăţii privind comisionul de administrare credit, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare credit.

O ultimă critică a recurentei-pârâte vizează nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte obligarea sa la restituirea sumelor încasate în baza presupuselor clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă susţine că sunt aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sancţiunea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în lipsirea ei de efecte numai pentru viitor în ceea ce priveşte consumatorul. De la principiul restitutio in integrum există anumite excepţii printre care se numără şi menţinerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, cum este contractul de credit bancar.

O atare critică nu poate fi primită deoarece s-ar nesocoti principiul repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii şi s-ar contraveni interpretării conforme, obligatorie pentru instanţele naţionale realizată de CJUE în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C 154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C 307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C 308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudenţe naţionale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conţinute într un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunţării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv".

În paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii s-a reţinut că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor A. şi B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prealabil, se impune precizarea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs, astfel încât criticile invocate în şedinţa publică din 13 aprilie 2021, care exced aspectelor învederate prin cererea iniţială de recurs, nu se impun a fi analizate, fiind invocate cu depăşirea termenului defipt de lege şi cu încălcarea prevederilor arătate.

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica recurenţilor-reclamanţi prin care se susţine că, deşi, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5, 6, 9 lit. d) din convenţie, a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea sumelor achitate cu aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani, este întemeiată în limita considerentelor ce urmează.

În speţă, se constată că instanţa de apel a modificat hotărârea primei instanţe şi a reţinut că, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare şi dobânda, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută şi nu cea relativă, pârâta fiind obligată la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013, respectiv cu 3 ani anterior datei sesizării instanţei, până la zi.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, conţinutul patrimonial al dreptului şi caracterul prescriptibil al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare şi dobânda percepută în mod abuziv, în raport cu art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, efectele nulităţii producându-se din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, având în vedere efectele retroactive ale nulităţii, este evidentă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 asupra raporturilor juridice dintre părţi, câtă vreme ceea ce se invocă de către recurenţii-reclamanţi este sancţiunea nulităţii absolute a unor clauze contractuale specifice, intervenită la momentul încheierii contractului.

În cauză, recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea sumelor plătite în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive, ce urmează a fi anulate de instanţă.

Înalta Curte reţine că restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013, respectiv cu 3 ani anterior datei sesizării instanţei, până la zi, contravine principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi principiului restabilirii situaţiei anterioare şi, totodată, este contrară interpretării conforme, obligatorie pentru instanţele naţionale, realizată de CJUE în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C 154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C 307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C 308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Reţinându-se sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive, consecinţa legală este repunerea părţilor în situaţia anterioară, pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care respectivul act anulat nu s-ar fi încheiat.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

Faţă de situaţia prezentată şi ţinând cont de regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii şi al restabilirii situaţiei anterioare, în mod greşit instanţa de apel, deşi a constatat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie, precum şi consecinţa intervenirii sancţiunii nulităţii absolute, a statuat că pârâta va fi obligată la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013, respectiv cu 3 ani anterior datei sesizării instanţei, până la zi.

Urmare a constatării nulităţii absolute, instanţa trebuia să dea eficienţă principiului potrivit căruia, "quod nullum est, nullum producit effectum", fiind necesar să fie dispusă restituirea sumelor încasate, în condiţiile în care dreptul de a solicita constatarea caracterului abuziv este imprescriptibil, iar dreptul de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive se naşte odată cu constatarea nulităţii.

Înalta Curte constată că, principial, sancţiunea nulităţii absolute impune restituirea sumelor încasate în plus de la data plăţii, însă, întrucât, în ceea ce priveşte clauzele contestate de reclamanţi privitoare la dobândă şi comisionul de administrare au fost găsite fondate criticile recurentei-pârâte, potrivit considerentelor arătate anterior, instanţa de apel, în rejudecare, urmează în raport de soluţia ce va fi dată acestor capete de cerere să se pronunţe şi asupra solicitării de restituire formulată de reclamanţi, ţinând cont, însă, de efectele retroactive ale nulităţii, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat restituirea sumelor plătite în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.