CHF credit clauses: exclusion of currency risk from abusive clause review via monetary nominalism and remand for substantive analysis of penalty interest imbalance

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată, la data de 15 mai 2015, pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor prevederi ale contractului de credit nr. x/23.11.2007: prevederile inserate la art. 5 potrivit cărora împrumutatul şi codebitorul au obligaţia de a face plăţi către pârâtă doar în moneda în care a fost acordat creditul (CHF) şi de a suporta în totalitate riscul de curs valutar aferent acestei obligaţii, prevederea inserată la art. 6 potrivit căreia împrumutatul datorează lunar pârâtei în plus faţă de dobânda creditului, un comision de administrare de 0,2% aplicat la soldul creditului; prevederea inserată la art. 11 potrivit căreia în cazul rezilierii contractului din culpa împrumutatului/codebitorului pârâta este îndreptăţită a percepe dobânda majorată asupra tuturor sumelor restante până la stingerea efectivă a acestora.

De asemenea, s-a solicitat ca instanţa să dispună ca plata ratelor creditului să fie stabilită în funcţie de cursul de schimb al CHF comunicat de BNR la data încheierii contractului, respectiv 2,21 RON/CHF pe toată durata derulării contractului de credit şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenţei de curs valutar si a comisionului de administrare, cu cheltuieli de judecată.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, pe cele ale art. 969 C. civ. de la 1864 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii acţiunii ca urmare a neplăţii taxei de timbru faţă de capătul de cerere privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, excepţia inadmisibilităţii cererii referitoare la capătul de cerere privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă, raportat la art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000 şi excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a clauzelor referitoare la costul creditului şi la obiectul contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestora, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 12094/21.10.2015 Judecătoria Constanta a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă sub acelaşi număr la data de 13 noiembrie 2015.

Prin încheierea din 03.02.2016 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a respins excepţia nulităţii cererii ca urmare a netimbrării, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de stabilizare a cursului de schimb valutar şi s-a respins excepţia nulităţii cererii faţă de lipsa litisconsorţiului activ.

Prin sentinţa civilă nr. 605 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a Ii-a Civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta A., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr. x/23.11.2007 şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei; s-a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, 23.11.2007, începând cu data primei plăţi şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenţei de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit şi data de 23.06.2016, respectiv la plata sumei de 107.477,94 RON; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6.3 din contract şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a contravalorii comisionului de administrare achitat de reclamantă începând cu data de 23.11.2007 şi până la data de 24.10.2016, respectiv la plata sumei de 19.939,87 CHF, în echivalent RON la data plăţii; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 11.1 din contract şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 5260 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat şi parte din onorariu expert.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A.

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 597 din 8 noiembrie 2018, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca nefondate capetele de cerere privind: constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în articolele 5.1, 5.4 şi 6.3 din contractul de credit nr. x/23.11.2007 şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestor clauze: dispunerea de către instanţă ca plata ratelor creditului să fie stabilită în funcţie de cursul de schimb al CHF, comunicat de BNR la data încheierii contractului, respectiv 2,2189 RON/CHF, pe toată durata derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenţei de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit şi data înregistrării cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a comisionului de administrare perceput de la data încheierii contractului.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat redus); a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 4864 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

4. Împotriva acestei decizii reclamanta A. a formulat atât recurs principal, cât şi recurs incident, ambele cereri având conţinut identic; de asemenea, a declarat recurs şi pârâta B. S.A.

Recursul (principal şi incident) formulat de reclamanta A.:

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a evidenţiat parcursul procesual al cauzei, după care recurenta prezintă o anexă cuprinzând clauzele considerate abuzive şi în raport cu care relevă aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

O primă critică vizează faptul că, în ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 5, punctele 5.1 şi 5.4 din Contractul de Credit recurenta nu a avut posibilitatea de negociere, banca transferând riscul de schimb valutar în totalitate asupra împrumutatului şi punându-se astfel la adăpost de orice efecte negative generate de aprecierea francului elveţian (CHF) faţă de moneda naţională.

Arată recurenta că, în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, obligaţii menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

Consideră recurenta că omisiunea Băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Recurenta face trimitere la art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, tară echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Consideră recurenta că un drept subiectiv civil, dacă este folosit contrar scopului recunoscut de lege, în aşa fel încât să încalce drepturile celorlalţi, este considerat abuziv şi în raport cu art. 54 din Constituţie, conform căruia orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său şi în limitele sale. Se arată că Banca a stipulat în contractul de credit obligaţia recurentei de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nici o distincţie şi tară a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că, în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, contractul dobândeşte un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Redând dispoziţiile art. 126, 135 şi 136 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, recurenta apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nici Banca nu avea cum să cunoască faptul că moneda creditului (CHF) s-ar fi putut aprecia, dat fiind, pe de o parte, că prin lege instituţia bancară este obligată să ia măsuri pentru a evalua şi a se pune la adăpost faţă de riscul valutar şi, pe de altă parte, că în practică băncile au la îndemână posibilitatea ponderării riscului valutar prin utilizarea unor instrumente specifice domeniului economic şi care nu sunt la îndemâna consumatorilor, cum este hedging-ul.

Făcând trimitere şi Ia Directiva 93/13/CEE recurenta concluzionează în sensul că riscul valutar inerent activităţii bancare este prezumat de legiuitor a fi în sarcina instituţiilor.

Recurenta a arătat şi că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene de Justiţie (C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt; C-186/16, Andriciuc si alţii v. Banca Românească S.A; Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2oi3:i8o, punctul 49) sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător - furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât şi la nivelul de informare, aderarea la condiţiile redactate în prealabil de furnizor fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Articolul 4, alin. (2), din Directiva 93/13 prevede o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de protecţie a consumatorilor, excepţie aplicabilă doar în măsura în care furnizorul s-ar fi asigurat că prevederile contractuale sunt exprimate clar, complet şi pe înţelesul consumatorului. În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual instanţa de apel trebuia să aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or clauza de risc valutar, pusă în sarcina exclusivă a recurentei, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei sale şi conferirea în favoarea Băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Precizează recurenta că, în considerarea caracterului abuziv al clauzelor atacate, instanţa de apel trebuia să ia în calcul şi aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către Bancă a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Recurenta subliniază că instanţa de apel a omis complet că la data de 20.10.2017, A.N.P.C. a emis Ordinul 837/2017 prin care a dispus către B. S.A. încetarea practicii comerciale incorecte constând în neinformarea/inducerea în eroare a consumatorilor pentru a încheia contracte de credit exprimate în franci elveţieni, practică ce a cunoscut o amploare deosebită la nivelul acestei instituţii bancare în anii 2006 - 2008. Prin ordinul menţionat, se confirmă dincolo de orice dubiu şi contrar apărărilor Băncii, că aceasta s-a folosit de o practică incorectă pentru a determina recurenta să încheie Contractul de Credit în moneda CHF.

Cât priveşte cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că nu se poate stabili caracterul abuziv al clauzei contractuale criticate, pe motiv că el nu ar fi existat la data încheierii contractului, recurenta apreciază că aceasta este contrară textului şi spiritului dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000, la care a făcut referire, întrucât încă de la încheierea contractului Banca cunoştea ca pune în sarcina consumatorului o obligaţie mai mare decât aceea pe care i-a adus-o la cunoştinţă.

Cea de-a doua critică vizează faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a înlăturat cele reţinute de prima instanţă în sensul că este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 6 - "Comisioane", pct. 6.3., potrivit căreia împrumutatul datorează lunar Băncii, în plus faţă de dobânda creditului, un comision de administrare de 0,2% aplicat la soldul creditului.

Precizează recurenta că aceasta clauză dă dreptul Băncii să perceapă un comision de administrare, în condiţiile în care nu rezultă clar din contract care este prestaţia sa echivalentă în schimbul plăţii pretinse cu acest titlu, în contract fiind prevăzut doar că Banca percepe un comision de administrare "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit." Consideră recurenta că această clauză are caracter general, este extrem de imprecisă şi nu este suficientă pentru a justifica perceperea de către Bancă a sumei totale de 35.121,42 CHF, pe întreaga perioadă de derulare a Contractului de Credit, în plus faţă de dobânda deja stabilită.

Recursul formulat de pârâta B. S.A.:

Recurenta-pârâtă solicită casarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive, formulată de reclamanta A., respectiv şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 11.1 teza a doua, privind scadenţa anticipată.

Recurenta-pârâtă formulează critici pe care le circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel atunci când a apreciat că, prin stipularea clauzei înscrise la art. 11.1 din contract se creează un dezechilibru contractual major între contraprestaţiile părţilor.

O primă critică vizează faptul că hotărârea din apel a fost pronunţată cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Argumentând această critică recurenta arată că, raportat la condiţiile cumulative cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei contractuale atacate, Banca nu a acţionat cu rea-credinţă prin inserarea în contract a art. 11.1, iar obiectul acestei clauze nu generează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor. Consideră recurenta că, în mod neîntemeiat, instanţa de apel a apreciat că prin stipularea clauzei înscrisa la art. 11.1 teza a doua din contract se creează un dezechilibru contractual major între contraprestaţule părţilor şi că astfel reclamanta a fost sancţionată de două ori pentru neplata ratelor de credit.

Precizează recurenta că scopul inserării clauzei privind scadenţa anticipată a creditului îl reprezintă minimizarea de către bancă a prejudiciului în cazul neexecutârii obligaţiilor contractuale, clauza prevăzută la art. 11.1 reglementând o situaţie de excepţie care devine aplicabilă în cazul în care împrumutatul/codebitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale pe care şi le-a însuşit prin semnătură, situaţie pentru care s-a prevăzut un mecanism de diminuare a unui eventual prejudiciu care s-ar produce Băncii.

Recurenta învederează faptul că, în ceea ce priveşte mecanismul de funcţionare al clauzei, acesta este clar şi expres; în cazurile de culpă contractuală, astfel cum acestea sunt predefinite la art. 10 din contract, banca având posibilitatea să declare scadenţa anticipată a creditului, cu o notificare prealabilă a debitorilor, în scris şi să perceapă o dobândă majorată pentru sumele restante.

Apreciază recurenta că nu poate fi vorba de o dublă sancţiune a reclamantei, în situaţia declarării scadenţei anticipate a creditului, întrucât declararea scadenţei anticipate intervine doar în prezenţa unor fapte culpabile ale împrumutatului, care se regăsesc predefinite la art. 10 din contract, cu consecinţe asupra posibilităţii băncii de a recupera creditul ori de a executa garanţiile.

Recurenta subliniază faptul că declararea scadenţei anticipate nu înseamnă rezilierea contractului, ci doar pierderea de către client a beneficiului rambursării în rate a creditului ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractului asumat de acesta.

Pe de altă parte, arată recurenta, dobânda penalizatoare sau dobânda majorată este un cost datorat în cazul in care împrumutatul nu îşi achită la scadenţă obligaţiile de plată şi reprezintă o sancţiune contractuală, având şi o funcţie reparatorie, fiind percepută pentru a acoperi pierderile suferite pe care banca le înregistrează prin nerecuperarea la scadenţă a sumelor împrumutate şi a costurilor aferente acestora (dobânzi/comisioane), sume pe baza cărora banca realizează la rândul sau rambursări ale propriilor împrumuturi contractuale pentru procurarea surselor de finanţare în RON, fiind nevoită să găsească alte resurse (la rândul lor generatoare de costuri) pentru acoperirea sumelor neplătite de împrumutat. Pentru orice contract, legea permite părţilor să stabilească penalităţi, daune pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. împrumutaţii având obligaţia de a restitui sumele împrumutate la termenele fixate, în caz contrar fiind obligaţi la penalităţi.

În finalul acestei critici, recurenta învederează faptul că, atât prima instanţă cât şi cea de apel nu au evidenţiat prin considerentele hotărârilor pronunţate producerea unui eventual dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutatului şi nici nu s-a dovedit că acesta nu ar fi cunoscut clauza analizată la contractarea creditului sau că nu a înţeles-o.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1066-1067 din vechiul C. civ.

Sub acest aspect, recurenta arată că dobânda penalizatoare din contractul de credit, prevăzută a fi percepută şi pentru sumele restante de după declararea scadenţei anticipate reprezintă o transpunere, la nivelul contractului, a prevederilor art. 1066-1067 C. civ., funcţionând ca o veritabilă sancţiune contractuală pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de plata a împrumutului.

Recurenta redă dispoziţiile ce reglementează drepturile creditorului, cuprinse în art. 36 alin. (1), art. 38 alin (1) pct. 6, 7 şi 9 din O.U.G. nr. 50/2010 şi în art. 55 din O.U.G. nr. 52/2016 şi arată că instanţa de apel a ignorat legislaţia actuală care prevede posibilitatea creditorului de a declara scadent anticipat creditul în anumite situaţii şi de a percepe o dobândă penalizatoare pentru întreaga sumă scadentă anticipat în contextul în care legislaţia în materie bancară şi cea în materie de protecţia consumatorului, atât cea in vigoare la momentul încheierii raportului juridic, cât şi cea prezentă, nu interzice perceperea unor dobânzi penalizatoare/majorate pentru sumele restante datorate de împrumutaţi. Conform contractului de credit exista consimţământul ambelor părţi în sensul aplicării unei dobânzi majorate pentru sumele ce reprezintă credit restant.

Conchide recurenta în sensul că, în contradicţie cu argumentele instanţei de apel, clauza înscrisă în art. 11.1 din contract, care reglementează posibilitatea băncii de a percepe dobânda penalizatoare la întreg debitul scadent anticipat, este o clauza clară, fără echivoc, ce nu poate fi considerata abuzivă.

5. Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, cu o motivare succintă, respingerea recursului pârâtei ca nefondat, invocând caracterul neverosimil al criticilor formulate în cadrul recursului.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21.07.2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 8 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul reclamantei A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:

Motivele invocate de recurenta-reclamantă se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În prima parte a recursului, recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 5 punctele 5.1 şi 5.4 din contractul de credit arătând, în esenţă, că nu a avut posibilitatea de negociere şi că omisiunea băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere. De asemenea, a criticat şi faptul că, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune, în opinia recurentei, existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or clauza de risc valutar, pusă în sarcina exclusivă a sa, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei sale şi conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Din perspectiva criticilor formulate de recurentă în prima parte a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel, având în vedere că art. 5.1. din contractul părţilor impune ca rambursarea ratelor de credit să se facă în valuta în care a fost acordat creditul, a reţinut că acest aspect reprezintă doar preluarea în contract a dispoziţiei legale privind principiul nominalismului, iar, cum dispoziţiile legale sunt excluse de la aplicarea Legii 193/2000, această clauză nu poate face obiectul analizei, din perspectiva eventualului caracter abuziv.

În ce priveşte clauza prevăzută de art. 5.4. din contract, instanţa de apel a reţinut că intimata reclamantă nu a precizat care sunt motivele pentru care apreciază că aceasta ar avea caracter abuziv, iar simpla împrejurare că se stabileşte o anumită modalitate de plată a ratelor în moneda convenită de părţi nu este suficientă pentru a dovedi caracterul abuziv al acestei clauze.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, argumentele recurentei-reclamante care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de consiliere prin omisiunea băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF, precum şi cele care vizează obligaţia instanţei de apel de a avea în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, ceea ce presupune, în opinia recurentei, existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, faptul că respectiva clauză de risc valutar, pusă în sarcina exclusivă a sa, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei sale şi conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, nu pot fi reţinute.

Cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă vizează faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a înlăturat cele reţinute de prima instanţă în sensul că este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 6 - "Comisioane", pct. 6.3., potrivit căreia împrumutatul datorează lunar Băncii, în plus faţă de dobânda creditului, un comision de administrare de 0,2% aplicat la soldul creditului. Consideră recurenta că această clauză are caracter general, este extrem de imprecisă şi nu este suficientă pentru a justifica perceperea de către bancă a sumei totale de 35.121,42 CHF, pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, în plus faţă de dobânda deja stabilită.

Această critică nu este fondată, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a argumentat, în mod corect, că acesta a fost menţionat expres la semnarea contractului de credit de către părţi, în cotă procentuală, de 0,2 % lunar, la soldul creditului, precum şi că acest comision a fost perceput cu bună credinţă, în condiţiile în care el constituie o parte a costului total al creditului, iar existenţa costului este transparentă, clauza beneficiind de redactare în limbaj clar şi inteligibil.

În mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel că, întrucât clauza care reglementează comisionul de administrare respectă întrutotul dispoziţiile legale, nu se poare reţine caracterul abuziv al acesteia, nefiind dovedită existenţa unui dezechilibru în defavoarea intimatei reclamante.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, atât timp cât obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, nu se poate considera ca împrumutata a fost prejudiciată, fiind informată chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurentei în sensul că această clauză are caracter general, este extrem de imprecisă şi nu este suficientă pentru a justifica perceperea de către bancă a sumei totale de 35.121,42 CHF, pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, în plus faţă de dobânda deja stabilită.

Prin urmare, în speţă, în clauza contestată există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale privind comisionul de administrare în ce priveşte scadenţa, modul de calcul şi raţiunea perceperii acestuia.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, privind comisionul de administrare, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând, totodată, că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că respectivele clauze să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că acesta a fost perceput fără a se adduce atingere obligaţiei de bună-credinţă, în condiţiile în care el constituie o parte a costului total al creditului. Existenţa costului este transparentă, clauza beneficiind de redactare în limbaj clar şi inteligibil, observându-se că recurenta nu susţine inexistenţa serviciilor prestate de bancă privind monitorizarea utilizării şi rambursării creditului.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumator, care a avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtei fiind corect admis.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta B. S.A., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în limita următoarelor considerente:

Înalta Curte reţine că pârâta B. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive, formulată de reclamanta A., respectiv şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 11.1 teza a doua, privind scadenţa anticipată şi dobânda penalizatoare.

Potrivit art. 11.1 din contract, "La apariţia oricărui caz de culpă, precum şi pentru încălcarea oricărei altei obligaţii contractuale, Banca este îndreptăţită sa declare scadenţa anticipată a creditului, notificând aceasta imprumutatului/Codebitorului si Garantului ipotecar (daca e cazul), în prealabil, în scris. De la data scadenţei anticipate, se pierde beneficiul rambursării creditului în rate, soldul creditului, dobânzile si comisioane/e calculate si neachitate devenind "suma restanta" pentru care împrumutatul datorează dobânda majorată prevăzuta la art. 4.4 din prezentul contract."

Criticile recurentei-pârâte cu privire la menţinerea sentinţei primei instanţe şi constatarea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 11.1 teza a II-a sunt întemeiate.

În primul rând se reţine caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac devolutivă, cu privire la clauza privind dobânda majorată pe care ar datora-o consumatorul, în cazul declarării scadenţei anticipate.

Sub acest aspect, deşi recurenta a indicat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază faţă de cele criticate prin memoriul de recurs că sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se observă că, în legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa de apel a apreciat ca fiind judicioasă soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind art. 11.1 teza a II-a din contract, din moment ce clauza în discuţie creează un dezechilibru major între contraprestaţii. Totodată, a reţinut instanţa de prim control judiciar că reclamanta este sancţionată de două ori pentru neplata ratelor de credit, o dată cu scadenţa anticipată a întregului credit, ce cuprinde soldul creditului, dobânzile şi comisioanele neachitate, iar a doua oară prin majorarea dobânzii contractuale, pentru încetarea anticipată a contractului.

Instanţa de apel nu a făcut altceva decât să reproducă motivele sumare avute în vedere la pronunţarea primei instanţe, fără să confirme argumentele din hotărârea atacată prin raţionamente proprii şi fără să înlăture motivele din apelul pârâtei, care contestase legalitatea şi temeinicia sentinţei, atât din perspectiva dispoziţiilor de drept comun din C. civ. cât şi a legislaţiei speciale incidente convenţiei de credit, care permit perceperea de dobânzi penalizatoare în ipoteza scadenţei anticipate.

În jurisprudenţa CJUE, cauzele conexate C 96/16 şi C 94/17, Curtea Europeană a reţinut că trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens.

Instanţa naţională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative dacă, şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Din acest punct de vedere, elementele de analiză, în cadrul controlului caracterului abuziv sunt variate, legate de particularităţile raportului juridic analizat, de dispoziţiile legale efectiv aplicabile, de ansamblul circumstanţelor speţei, nefiind suficient criteriul unui prag valoric.

În concordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa specifice, instanţa naţională trebuia să încerce să stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator "tratat în mod loial şi echitabil"

În speţă, se constată că instanţa de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta B. S.A., rezumându-se la a constata că soluţia primei instanţe este judicioasă, fără a efectua o analiză a tuturor condiţiilor ce trebuie îndeplinite, din perspectiva Legii nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

O analiză completă a acestor condiţii impunea examinarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 11.1 teza a II-a din contract, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de dispoziţiile legale menţionate în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Aşa fiind, cu privire la clauza de la art. 11.al. 1 teza a II-a din contractul de credit, instanţa de apel urmează a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la caracterul abuziv al clauzei contestate, respectiv dacă aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, precum şi dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se va aplica această clauză, mecanismul de aplicare şi consecinţele economice ale acesteia şi dacă dreptul băncii este sau nu unul discreţionar.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 597 din 8 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe a apelului pârâtei, în limita considerentelor menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 597 din 8 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 597 din 8 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.