Construction contract liability: direct causation of loss of use and scope of cassation review on factual determinations

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 octombrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A., în calitate de antreprenor, conform contractului de antrepriză nr. x din 23 decembrie 2003, la plata sumei de 194.294,12 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiei nefinalizate, cuantificată la suma de 90.000 euro, calculată pentru cei 3 ani anteriori introducerii acţiunii pendinte, în considerarea unei chirii lunare de 2.500 euro, şi până la data plăţii efective.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii pentru creditul bancar obţinut în vederea finanţării structurii de rezistenţă contractată şi nefinalizată de pârâtă până în prezent, a comisionului de întocmire a dosarului de credit, costurile suplimentare necesare, la nivelul anului 2014, finalizării construcţiei la care s-a angajat pârâta, cuantificate la suma de 50.000 euro, precum şi suma de 20.000 euro reprezentând daune morale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1073 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 12 din 10 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., care a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 245.718 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 10 octombrie 2010 - 30 noiembrie 2017.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 43.479,4 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând costuri suplimentare necesare finalizării construcţiei şi au fost respinse în rest pretenţiile formulate, ca nefondate.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 30.517,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru aferente pretenţiilor admise, onorariu avocat şi onorarii experţi.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta S.C. C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 256A din 14 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 12 din 10 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 245.718 euro, cu titlu de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 16.101,13 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi s-a respins ca neîntemeiată cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat.

3. La 14 iunie 2019, respectiv 13 iunie 2019, reclamanţii A. şi B., respectiv pârâta S.C. C. S.R.L., fostă S.C. C. S.A., au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 256A din 14 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.:

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea parţială a deciziei atacate, pentru motivele arătate în cuprinsul recursului.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în privinţa stabilirii culpei pentru neîndeplinirea obligaţiei referitoare la obţinerea autorizaţiei de construire necesară edificării imobilului care a făcut obiectul contractului încheiat între părţi.

Astfel, s-a învederat că instanţa de apel consideră că pretinsa autoritate de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti ulterioare, respectiv decizia civilă nr. 1581/08.06.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare - decizia nr. 369/19.02.2010, ar putea tinde la înlăturarea puterii lucrului judecat a primei hotărâri judecătoreşti. Susţinând existenţa a două hotărâri contradictorii, ambele intrate sub puterea lucrului judecat, instanţa de apel, în realitate, critică sentinţa tribunalului pentru luarea în considerare a hotărârii anterioare, fără a arăta, însă, o altă soluţie care ar fi fost posibilă din punct de vedere procedural.

Arată recurenţii-reclamanţi, că sub puterea lucrului judecat intră doar acele considerente care susţin o soluţie şi se oglindesc în dispozitivul hotărârii pronunţate, cerinţă neîndeplinită în cauză în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 1581/08.06.2011 s-a admis în parte o contestaţie la executare, diminuându-se cuantumul cheltuielilor de executare stabilite de executorul judecătoresc.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au subliniat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor decurgând din lipsa de folosinţă a imobilului care, pentru considerente diferite, a făcut atât obiectul apelului promovat de pârâtă, cât şi al celui formulat de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi, susţin că instanţa de apel a stabilit greşit obligaţia contractuală neexecutată de către pârât în calitate de antreprenor, aplicând greşit normele de drept material.

Astfel, s-a subliniat că, în cauză, culpa antreprenorului cu privire la neexecutarea obligaţiilor contractuale a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în litigiile anterioare dintre părţi, respectiv în dosarul nr. x/2006, iar în dosarul nr. x/2007 s-a stabilit, de asemenea cu autoritate de lucru judecat, ineficienţa excepţiei de neexecutare invocată de antreprenor, dar şi faptul că obligaţia neexecutată de către antreprenor este aceea de a preda întreaga lucrare contractată.

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, recurenţii-reclamanţi au arătat că lucrările sunt executate atunci când se efectuează recepţia la terminarea lucrărilor, iar nu atunci când antreprenorul le consideră terminate.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1085 şi art. 1086 C. civ., în sensul că, în cauză, culpa exclusivă a intimatei-pârâte C. în calitate de antreprenor a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat, în dosarul nr. x/2006, prin decizia comercială nr. 148/07.04.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, iar neîndeplinirea culpabilă de către acesta a obligaţiei contractuale de executare şi predare a structurii de rezistenţă a avut drept consecinţă directă imposibilitatea beneficiarului de a continua şi finaliza imobilul.

Totodată, s-a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu există probe privind demersurile certe efectuate şi diligenţele depuse de reclamanţi pentru finalizarea construcţiei în scopul locuirii sau al închirierii.

Recurenţii-reclamanţi au mai subliniat că, în mod greşit s-au respins criticile privind acordarea daunelor pentru lipsa de folosinţă cuantificată la suma de 245.718 euro doar până la 30 noiembrie 2017 nu şi în continuare, până la data plăţii efective, deoarece aceasta reprezintă singura soluţie care dă eficienţă principiului reparaţiei integrale a prejudiciului care şi-a găsit consacrarea legislativă în cuprinsul art. 1385 C. civ., în conformitate cu care "(1) prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică".

De asemenea, arată recurenţii-reclamanţi, doar stabilirea întinderii obligaţiei de dezdăunare până la data plăţii efective corespunde exigenţei potrivit căreia prejudiciul nu este numai o condiţie a răspunderii reparatorii, ci este însăşi măsura acesteia, răspunderea civilă fiind orientată spre protecţia păgubitului, nu spre favorizarea autorului pagubei care ar deveni motivat să nu depună toate diligenţele pentru a-şi executa cât mai curând obligaţia de dezdăunare, ci dimpotrivă, să amâne cât mai mult o atare executare.

De altfel, s-a menţionat că stabilirea întinderii despăgubirilor până la data plăţii efective a prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă este echitabilă, deoarece nu creează niciun inconvenient debitoarei S.C. C. S.R.L. care este singura în măsură să limiteze, prin plată, această întindere, întocmai precum anterior ar fi putut limita sau anihila, prin executarea obligaţiilor contractuale asumate, penalităţile de întârziere la plata cărora a fost obligată.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă, arată că reiterează excepţiile formulate la fond, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată, şi respectiv conform art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 432 din C. proc. civ. excepţia autorităţii de lucru judecat, iar în baza art. 431 din C. proc. civ. excepţia puterii de lucru judecat în raport cu decizia civila nr. 1972/R din 16 august 2013, pronunţata de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civila în dosarul nr. x/2011 şi decizia civilă nr. 2445 din 22 iunie 2011, pronunţata de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2009.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că recursul vizează şi considerentele deciziei instanţei de apel, sens în care acestea au fost reluate în cadrul cererii de recurs.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă a susţinut că dreptul reclamanţilor s-a născut la 1 mai 2004 şi că, în raport cu data formulării acţiunii, respectiv 10 octombrie 2010, acesta s-a prescris.

Recurenta S.C. C. S.R.L. a invocat autoritatea de lucru judecat, precum şi puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1972/R/16.08.2013, pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civila în dosarul nr. x/2011 cu privire la începerea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, la data de 24 aprilie 2010, a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor privind daunele compensatorii, la data de 1 mai 2004, precum şi pierderea executorialităţii sentinţei comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007. În consecinţă, s-a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în cauză, există autoritate de lucru judecat cu privire la obligaţiile neîndeplinite şi că instanţele de judecată nu mai pot face aprecieri referitoare la alte obligaţii contractuale, în plus faţă de cele deja stabilite cu putere de lucru judecat în litigiile anterioare având în vedere, de asemenea, şi de termenul de prescripţie de 3 ani pentru naşterea altor drepturi, solicitări sau acţiuni.

S-a stabilit cu autoritate şi putere de lucru judecat că pârâta S.C. C. S.R.L. nu are obligaţia de a finaliza lucrarea denumita structură de rezistenţă şi, totodată, nu are obligaţia de a încheia procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, aceste chestiuni fiind apreciate, în mod definitiv şi irevocabil de către instanţele de judecată, ca fiind apărări nefondate ale reclamanţilor.

Recurenta a mai arătat că instanţele de fond în mod greşit au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale şi, în consecinţă, în mod greşit au dispus şi menţinut soluţia de obligare a societăţii pârâte la plata despăgubirilor în sumă de 43.479,4 euro, reprezentând costuri suplimentare necesare finalizării construcţiei.

Ultima critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat şi expert.

În consecinţă, a solicitat instanţei de recurs admiterea tuturor excepţiilor astfel cum au fost invocate şi să se constate că toate aspectele invocate de reclamanţi au fost deja tranşate în mod definitiv şi irevocabil de către alte instanţe de judecată.

4. La 19 august 2019, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, susţinând în esenţă că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile a S.C. C. S.R.L., motiv pentru care nu se impune obligarea sa la plata daunelor compensatorii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

La 10 februarie 2020 recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat întoarcerea executării silite.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă au fost admise în principiu recursurile şi a fost constatată suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, precum şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, pentru considerente privind obiectul criticilor hotărârii instanţei de apel, va fi examinat recursul pârâtei care a arătat că invocă, în recurs, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1972/R din 16 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2011 şi a deciziei civile nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2009.

Din dezvoltarea argumentelor, rezultă însă că, în realitate, recurenta pârâtă formulează critici cu privire la modul de soluţionare a acestor excepţii, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, nefiind, prin urmare excepţii invocate în recurs care să impună o analiză distinctă.

Singura excepţie invocată direct în recurs este aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în legătură cu care se arată doar că se susţin toate argumentele formulate la instanţele de fond. Această precizare este însă nerelevantă, în absenţa dezvoltării, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a motivului de nelegalitate care a determinat această susţinere, deoarece, în caz contrar exercitarea controlului de legalitate nu este posibilă.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul formulat urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, rezultă că instanţa supremă, verifică în cadrul controlului de legalitate, doar motivele de casare derivate din încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, fiind exclusă reevaluarea stării de fapt precum şi interpretarea probelor administrate în cauză ori a criticilor privind aceste elemente, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată.

Cu aceste precizări, se va reţine în privinţa modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că instanţa de apel a arătat că dreptul reclamanţilor de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea integrală a obligaţiei de executare a lucrărilor menţionate în contractul de antrepriză încheiat între părţi, s-a născut la data de 25 mai 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 10 octombrie 2013. Cursul prescripţiei a fost însă întrerupt succesiv, în conformitate cu art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, fapt reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1972/R din 16 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin urmare, arată instanţa de apel, potrivit art. 17 alin. (2) din decret, a început să curgă un nou termen de prescripţie, care, de asemenea a fost întrerupt în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin recunoaşterea de către pârâtă a dreptului reclamanţilor, la finalizarea lucrărilor nerealizate, astfel cum au fost individualizate în sentinţa civilă nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a tribunalului Bucureşti şi decizia comercială nr. 148 din 7 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, împrejurări care rezultă din probele administrate în cauză.

Întrucât, interpretarea probelor din a căror analiză instanţa de apel a concluzionat că, în cauză, a intervenit întreruperea cursului prescripţiei, reprezintă chestiuni de fapt care nu se circumscriu motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se va reţine că prin decizia recurată au fost corect aplicate dispoziţiile legale anterior menţionate.

În consecinţă, critica privind nelegalitatea deciziei instanţei de apel derivă din soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este nefondată, şi va fi respinsă, ca atare.

În ceea ce priveşte, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1972 din 16 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a şi a deciziei nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta-pârâtă se limitează la citarea unor paragrafe din cele două hotărâri judecătoreşti, urmată de descrierea situaţiei de fapt şi de solicitarea de a fi avute în vedere toate motivele invocate la instanţele de fond.

Astfel, cum s-a arătat anterior, în absenţa dezvoltării corespunzătoare a motivului de recurs, Înalta Curte va verifica modul de soluţionare a acestor excepţii prin decizia recurată şi va reţine că sub acest instanţa de apel a arătat că au fost respinse de prima instanţă, iar susţinerile formulate în apelul declarat în cauză sunt apărări sau argumente în sprijinul criticilor invocate în calea de atac referitoare la chestiunile de fapt şi de drept tranşate prin mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile privind obligaţia de plată, perioada şi modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

În legătură cu aceste dezlegări, în mod corect s-a argumentat că nu sunt relevante în cauză în raport cu obiectul acestui litigiu care a vizat obligarea pârâtei în temeiul art. 8 pct. 2 din contractul de antrepriză la plata despăgubirilor rezultate din lipsa de folosinţă a imobilului şi actualizarea costului materialelor necesare finalizării construcţiei, motiv pentru care s-a făcut trimitere la ceea ce au reţinut cu putere de lucru judecat instanţele judecătoreşti, care au soluţionat litigiile anterioare dintre părţi, dezlegări care nu au fost contrazise prin considerentele deciziei recurate, motiv pentru care criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

În privinţa modului de soluţionare a fondului cauzei recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constând în existenţa unei motivări contradictorii în privinţa părţii obligate la obţinerea autorizaţiei de construire, cu consecinţa stabilirii eronate a culpei pentru neîndeplinirea acestei obligaţii.

Astfel, deşi este real că instanţa de apel în privinţa obţinerii unei noi autorizaţii de construire şi a părţii contractante căreia îi revenea această obligaţie, a arătat că există două hotărâri judecătoreşti irevocabile care statuează în mod diferit asupra acestui aspect, totuşi prin decizia recurată, nu s-a limitat la această constatare. S-a argumentat că, întrucât această chestiune prezintă relevanţă din perspectiva culpei exclusive a debitorului în executarea obligaţiei, trebuie examinată şi contribuţia creditorului, respectiv a reclamanţilor, care deşi au obţinut o nouă autorizaţie de construire la data de 15 septembrie 2009 au refuzat accesul pârâtei pentru executarea lucrărilor. În consecinţă, s-a constatat, pe baza probelor a căror analiză este exclusă în această etapă procesuală, nerespectarea obligaţiei creditorului de minimizare a prejudiciului.

Prin urmare, contrar susţinerilor formulate de recurenţi, aceste considerente nu au semnificaţia existenţei unei motivări contradictorii ci reprezintă verificarea criticilor şi apărărilor formulate de părţi sub toate aspectele deduse judecăţii, motiv pentru care critica fiind nefondată, va fi înlăturată.

În acest context, se impune precizarea că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat şi de recurenta-pârâtă, fără o dezvoltare corespunzătoare a criticii, motiv pentru care exercitarea controlului judiciar sub acest aspect, nu este posibilă, în condiţiile în care, de altfel, pentru fiecare considerent al memoriului de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Aplicarea dispoziţiilor de drept material care au constituit temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii, au format obiectul criticilor formulate atât de recurenţii-reclamanţi care au criticat soluţia instanţei de apel arătând că, în mod greşit, ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâtă s-a respins cererea privind obligarea acesteia la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă în condiţiile în care culpa antreprenorului cu privire la neexecutarea obligaţiilor contractuale a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în litigiile anterioare derulate între părţi. Totodată s-a susţinut că plata acestor despăgubiri trebuie acordată până la îndeplinirea obligaţiilor de finalizare a construcţiei ce a făcut obiectul contractului de antrepriză.

Criticile recurentei-pârâte au vizat nelegalitatea deciziei prin care s-a menţinut soluţia primei instanţe constând în obligarea la plata daunelor-interese reprezentând costurile suplimentare necesare finalizării construcţiei în anul 2014, în raport cu anul 2004 când ar fi trebuit predată lucrarea contractată, respectiv structura de rezistenţă.

În aceste condiţii, având în vedere obiectul şi finalitatea criticilor formulate prin cele două recursuri, acestea vor fi analizate prin considerente comune, deopotrivă valabile, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut că soluţia primei instanţe prin care s-a admis cererea reclamanţilor de obligarea la plata sumei de 245.718 Euro cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă solicitate în temeiul art. 1073 şi urm., art. 1082, art. 1084-1085 C. civ., pentru perioada 10 octombrie 2010 - 30 noiembrie 2017, se întemeiază pe stabilirea greşită a situaţiei de fapt rezultată din probele administrate în cauză şi interpretarea neconformă a dispoziţiilor legale aplicabile.

Raportat la obiectul contractului de antrepriză încheiat între părţi, constând în conformitate cu art. 1 pct. 1 şi anexa 1 în efectuarea lucrărilor structurii de rezistenţă a imobilului rezultă că în lipsa obligaţiei de a preda un imobil finalizat, nu există nici culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale asumate, şi prin urmare nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii antreprenorului.

În egală măsură neexecutarea lucrărilor menţionate în sentinţa comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti nu determină în mod direct şi necesar lipsa de folosinţă a imobilelor de către reclamanţi, care aveau şi opţiunea încheierii unui alt contract pentru realizarea integrală a imobilului, însă nu s-a făcut, în conformitate cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., o atare dovadă.

Prin urmare, în acest context factual, exclus a fi analizat în recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, s-a argumentat că dispoziţiile art. 1085 şi art. 1086 C. civ. instituie obligaţia debitorului de a răspunde pentru daunele care reprezintă o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, în măsura în care sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii pârâtei în calitate de antreprenor, cerinţe neîndeplinite în cauză, în absenţa culpei acestuia.

În consecinţă, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sub acest aspect sunt nefondate şi vor fi respinse, ca atare, reţinându-se totodată că, astfel cum corect s-a argumentat prin decizia recurată daunele compensatorii din litigiul pendinte au fost solicitate în conformitate cu art. 8. 2 din convenţia părţilor, iar aspectele tranşate prin hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate de recurenţii-reclamanţi au vizat obligaţia de plată şi modul de calcul al penalităţilor de întârziere solicitate în temeiul art. 8.1 din contract.

Situaţia este identică în privinţa criticii formulate de recurenta-pârâtă referitoare la modul de soluţionare a chestiunii privind acordarea daunelor-interese reprezentând costurile suplimentare necesare efectuării lucrărilor în anul 2014, în raport cu anul 2004, prevăzut în convenţia părţilor ca fiind termenul predării lucrării.

S-a argumentat, de asemenea, pe baza probelor administrate, că stabilirea acestor despăgubiri s-a efectuat potrivit expertizei efectuate în cauză, necontestată de pârâtă, că lucrările stabilite prin sentinţa comercială nr. 5641/2007 a Tribunalului Bucureşti nu au fost executate de pârâtă, care a invocat în legătură cu acestea doar excepţia prescripţiei dreptului de a se solicita executarea silită. Lucrările identificate prin decizia nr. 148/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, au fost executate de pârâtă, în anul 2011, ceea ce echivalează cu o recunoaştere implicită a obligaţiei de executare a tuturor lucrărilor identificate în cele două hotărâri judecătoreşti, în caz contrar fiind justificată obligarea sa la plata daunelor solicitate de reclamanţi sub forma costurilor suplimentare.

Înalta Curte observă şi reaminteşte totodată că şi în această privinţă recurenta-pârâtă vizează reevaluare aspectelor privind netemeinicia deciziei, soluţie care nu este însă posibilă din perspectiva dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de pârâtă referitor la cheltuielile de judecată se reţine că dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. instituie facultatea instanţei de a proceda la reducerea, chiar şi din oficiu a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor de fond.

Or, prin intermediul motivelor de casare nu se poate invoca decât neconformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile.

Pe cale de consecinţă, acest motiv de recurs al recurentei-pârâte, prin care se critică modalitatea în care s-a pronunţat instanţa de apel, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, este exclus a fi analizat din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 256A din 14 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.