Territorial competence for labor disputes initiated by a trade union: workplace of the employee vs. union's seat

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A. în numele membrilor de sindicat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Bacău şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.07.2019 sub nr. de dosar x/2019 s-a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea sporului în cuantum de 35% din salariul de bază începând cu data de 30.01.2018.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.11.2019, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2019 s-a dispus disjungerea capătului din cerere formulat de reclamantul B., personal contractual, fiind format dosarul nr. x/2019.

Prin încheierea de şedinţă nr. 126 din data de 28.11.2019, secţia a II-a Tribunalului Bacău, a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ a Tribunalului Bacău şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul B. prin Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A., în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Bacău.

La, secţia I a Tribunalului Bacău, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2019* la data de 20.12.2019.

La termenul de judecată din data de 9 martie 2019, instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău, secţia I civilă şi de Litigii de Muncă în soluţionarea cauzei, excepţie care a fost admisă pentru următoarele argumente:

Cauza dedusa judecăţii intră în categoria conflictelor de munca întrucât vizează plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale derivând din raporturi juridice de munca, fiind incidente prin urmare normele ce guvernează jurisdicţia muncii.

Legea nr. 40/2011 a abrogat expres art. 290 Codul muncii, ce prevedea că procedura de soluţionare a litigiilor de muncă se reglementează prin lege specială. Cu toate acestea art. 249 Codul muncii (art. 232 în forma republicată) a fost menţinut, astfel încât se poate deduce că, după momentul abrogării Legii nr. 168/1999, prin Legea nr. 62/2011, care a intrat în vigoare la puţin timp după Legea nr. 40/2011, s-au preluat modalităţile de soluţionare a conflictelor individuale de muncă din cuprinsul Legii nr. 168/1999. Mai mult, acest act normativ a modificat în puncte esenţiale procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă reglementată generic prin Codul muncii.

Soluţionarea litigiilor de muncă se face cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii şi a Legii nr. 62/2011. Contradicţiile şi neconcordanţele (dacă acestea există) între cele două acte normative trebuie rezolvate prin utilizarea principiilor de drept care stau la baza interpretării şi aplicării legilor succesive, ţinând cont de caracterul special al Legii nr. 62/2011.

Competenta teritoriala delimitează sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad, pe raze teritoriale diferite, respectiv pe linie orizontala.

În condiţiile art. 269 (2) Codul muncii " Judecarea conflictelor de munca este de competenta instanţelor stabilite conform C. proc. civ.. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instantei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

În termenii art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea. nr. 62/2011 a dialogului social, completează reglementarea Codului muncii, stabilind că cererile respective se pot adresa instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, ori unde acest reclamant îşi are sediul.

În speţa de faţă, reclamantul din prezenta cauză este Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A., cu sediul în Focşani, astfel că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instantei competente in a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau resedinta ori, după caz, sediul.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţând decizia în recurs în interesul legii nr. 1/2013:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant. Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ.."

Cum sediul reclamantei, în speţa de faţă, sindicatul, se află în Focşani, competenţa de soluţionare a prezentei cauze revine Tribunalului Focşani.

Având în vedere aceste aspecte, Tribunalul Bacău, secţia I Civilă prin sentinţa civilă nr. 134/2020 din 09 martie 2020 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău şi în consecinţă:

A declinat competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A., în numele lui B. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Agricolă Judeţeană Bacău şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pe rolul Tribunalului Vrancea cauza a fost înregistrată la data de 02.02.2021 sub nr. x/2019.

La primul termen de judecată Tribunalul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, reţinând următoarele:

a) În materia conflictelor de muncă există mai multe categorii de norme care reglementează competenţa teritorială, şi anume, atât art. 269 din Codul muncii, cât şi art. 210 din legea nr. 62/2011.

b) Legea nr. 62/2011 constituie un act normativ adoptat ulterior Codului muncii şi, prin urmare, nu se poate reţine că prevederile art. 210 din acest act normativ ar fi fost abrogate implicit prin dispoziţiile art. 269 din Codul muncii.

Prin art. 210 din legea nr. 62/2011 s-a reglementat un drept de opţiune pentru reclamant în privinţa alegerii instanţei competente teritorial, acesta putând sesiza instanţa de la domiciliul său sau de la locul său de muncă.

Alegând să introducă acţiunea pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul B. şi-a exprimat în mod implicit dreptul de a alegere una din cele două instanţe competente teritorial, astfel cum stipulează art. 116 C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Bacău are competenţa teritorială de soluţionare a cererii.

c) Concluzia de mai sus nu constituie rezultatul unui proces de interpretare a legii în contradicţie cu decizia în interesul legii nr. 1/2013 pentru următoarele considerente.

Decizia respectivă a fost pronunţată pentru interpretarea art. 269 şi 284 din Codul muncii, iar nu şi pentru interpretarea art. 210 din legea nr. 62/2010, avându-se în vedere cadrul normativ al competenţei teritoriale reglementat exclusiv de Codul muncii.

Or, prin legea nr. 62/2011 s-a adăugat un caz distinct de competenţă teritorială, şi anume, instanţa de la locul de muncă al reclamantului, neputându-se lăsa fără efecte această dispoziţie normativă în cazul în care acţiunea este introdusă prin intermediul unei organizaţii sindicale întrucât s-ar aduce înfrângere voinţei legiuitorului.

În plus, prin utilizarea termenului "reclamant" în cuprinsul art. 210 legiuitorul are în vedere subiectul de drept care este parte a raportului juridic conflictual, fiind vorba, în speţa de faţă, de persoana angajatului B., iar nu şi organizaţia sindicală care poate acţiona în numele acestuia, fiind evident că aceasta nu poate avea "un loc de muncă".

Împrejurarea că art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 atribuie organizaţiilor sindicale "calitate procesuală activă" atunci când acţionează în numele membrilor săi nu înseamnă, sub nicio formă, că organizaţia sindicală are sau devine subiect al raportului juridic litigios dedus judecăţii, statut necesar pentru verificarea calităţii procesuale în proces, în sensul art. 36 C. proc. civ.

Această normă de la art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretată sistematic şi teleologic rezultând că, în realitate, semnificaţia sintagmei de "calitate procesuală activă" este una substanţial diferită de cea avută în vedere de art. 36 din C. proc. civ., întrucât, conform acestui din urmă text, calitatea procesuală este legată şi se verifică prin raportare la subiectele raportului juridic litigios de drept substanţial.

Or, în condiţiile în care organizaţia sindicală nu deduce judecăţii raporturi juridice conflictuale la care participă în mod direct (neavând calitatea de subiect al acestor raporturi), ci raporturi la care participă membrii săi, este mai mult decât evident că nu ar putea avea calitate procesuală, în sensul art. 36 C. proc. civ.

În realitate, interpretând sistematic şi teleologic art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, Tribunalul reţine că aceste prevederi trebuie înţelese în sensul că legiuitorul asimilează organizaţia sindicală cu situaţia părţii din raportul juridic conflictual, atribuindu-i calitate procesuală activă pentru a rezolva o problemă procedurală şi una de natură administrativă, şi anume, competenţa teritorială de soluţionare a unei astfel de acţiuni şi "denumirea" părţii reclamante.

Modificarea legislativă ce a avut ca şi consecinţă introducerea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 a fost impusă de o serie de realităţi faptice care generau inconveniente în planul administrării justiţiei, existând numeroase organizaţii sindicale ai căror membri aveau domiciliile pe raza unor judeţe diferite, circumstanţe în care acţiunea introdusă de sindicat în numele acestora nu putea fi judecată de o singură instanţă, ci de mai multe instanţe, respectiv cele în circumscripţia cărora aveau domiciliul membrii de sindicat. De asemenea, existau dificultăţi şi de natură administrativă în întocmirea şi evidenţierea datelor informaţionale din dosar în acele cazuri în care numărul persoanelor în numele cărora se introducea acţiunea era unul foarte mare, aceste persoane trebuind să fie considerate părţi reclamante în dosar.

Aşadar, conferirea "calităţii procesuale active" în introducerea unei acţiuni în numele membrilor săi nu conferă organizaţiei sindicale calitatea de subiect al raportului juridic litigios dedus judecăţii, acesta fiind "partea" din proces, organizaţia sindicală menţinându-şi statutul de reprezentant, chiar dacă, prin derogare de la regulile administrative de desfăşurare a procesului şi de la normele care reglementează competenţa, organizaţia sindicală este menţionată administrativ în dosar cu denumirea de "reclamant", iar acţiunea poate fi introdusă şi la instanţa în raza căreia îşi are sediul.

A considera că în cazul în care acţiunea este introdusă prin intermediul organizaţiei sindicale competenţa teritorială nu mai este alternativă, conform art. 210 din legea nr. 62/2011, ci unică şi exclusivă conform Codului muncii, ar avea drept consecinţă refuzul de aplicare a art. 210 din legea nr. 62/2011, concluzie ce nu poate fi una validă din punct de vedere juridic.

În raport de cele arătate mai sus la pct. 3, Tribunalul Vrancea, secţia I Civilă prin sentinţa civilă nr. 58/2021 din 02 martie 2021 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vrancea.

A declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Agricolă Judeţeană Bacău şi pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în favoarea Tribunalului Bacău.

A constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Vrancea şi Tribunalul Bacău.

A înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă între cele două instanţe care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I Civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Vrancea şi Tribunalul Bacău - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Acţiunea are ca obiect acordarea unor drepturi salariale, invocate de reclamantul B., în calitatea sa de angajat cu contract de muncă (şofer), reclamantul făcând parte din categoria personalului contractual, iar organizaţia sindicală a decis să învestească Tribunalul Bacău cu cererea de chemare în judecată formulată în numele unor membri ai săi.

Aşadar. Instanţele au fost investite cu soluţionarea unui litigiu în materia conflictelor de muncă.

Declinările reciproce de competenţă au fost determinate de aprecierile diferite făcute de tribunale în legătură cu legitimarea procesuală activă a organizaţiilor sindicale în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 62/2011, precum şi de aplicarea exclusivă a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu privire la competenţa teritorială.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, judecarea conflictelor de muncă este în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Similar, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, adoptate ulterior Codului muncii, stipulează în sensul că, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 62/2011, organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, atribuţii în exercitarea cărora au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora.

Prin alin. (3) al art. 28 din actul normativ menţionat s-a stabilit că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

În cauză, conform menţiunilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, acţiunea civilă a fost promovată de reclamantul B., reprezentat legal de Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A..

Aşadar, instanţa supremă reţine că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 s-a adăugat un caz distinct de competenţă teritorială şi anume instanţa de la locul de muncă al reclamantului.

Dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. instituie o regulă esenţială în materie de competenţă teritorială alternativă, anume aceea că în toate cazurile reclamantul este acela care are alegerea între două sau mai multe instanţe, deopotrivă competente, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

În speţă, reclamantul B. şi-a exprimat în mod implicit, în virtutea principiului disponibilităţii, intenţia sesizării Tribunalului Bacău ca instanţă competentă în soluţionarea cererii de chemare în judecată, prin raportare la locul de muncă al reclamantului.

Chestiunea referitoare la legitimarea procesuală activă a Sindicatului de a formula acţiunea în numele membrului său a fost greşit interpretată de către Tribunalului Bacău, întrucât organizaţia sindicală nu devine subiect al raportului litigios dedus judecăţii.

Norma prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 are o semnificaţie diferită de cea avută în vedere de art. 36 C. proc. civ., întrucât organizaţia sindicală nu deduce raporturi juridice conflictuale la care participă în mod direct, ci raporturi la care participă membrii săi, situaţie în care se constată că nu poate avea calitate procesuală.

Ca atare, chiar în contextul celor statuate prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată în recurs în interesul legii, nu se poate reţine că se instituie o competenţă teritorială exclusivă doar în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se regăseşte sediul organizaţiei sindicale.

A considera că în cazul în care acţiunea este introdusă prin intermediul organizaţiei sindicale competenţa nu mai este alternativă, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, ci unică şi exclusivă conform Codului muncii este în contradicţie cu dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Or, în speţă, astfel cum s-a arătat, acţiunea civilă nu a fost formulată de Sindicatul Naţional al Lucrătorilor din Pedologie şi A. în numele membrilor săi de sindicat, ci în calitate de reprezentant al acestora, motiv pentru care, în raport de această distincţie, stabilirea instanţei competente să soluţioneze pricina se va face conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv în funcţie de locul de muncă al reclamantului din Municipiul Bacău.

În concluzie, pentru considerentele arătate, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 116 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în Tribunalului Bacău, secţia I Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2021.