Unproven causal link and concurrent fault in delictual liability claim for loss of use of land occupied by railway materials

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Regionala de Căi Ferate Bucureşti solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la creanţa reprezentând lipsa de folosinţă, egală cu valoarea chiriei de care reclamanta a fost privată, începând cu 07.10.2006 până la acea dată, ca urmare a folosinţei terenului în suprafaţă totală de 157.576,07 mp de către Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate Bucureşti, estimându-se lipsa de folosinţa la 52.890.000 euro, obligarea pârâtei Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate Bucureşti la plata dobânzii legale precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 1073 şi urm. C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de inadmisibilitate, în temeiul disp. art. 7201 C. proc. civ., excepţia prescripţiei lipsei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 2006-28.01.2010.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 11.06.2013 reclamanta a arătat că temeiul cererii îl constituie dispoziţiile art. 998 - art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală ce constituie o sancţiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârşirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ. rezultă că, pentru a exista răspundere civilă delictuală, trebuie îndeplinite următoarele condiţii generale respectiv: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a culpei.

În speţă, se poate considera ca fiind întrunite cumulativ aceste condiţii prevăzute de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina pârâtei cât timp aceasta a privat reclamanta de lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 157.576, 07 mp, fără a avea acordul acesteia.

La termenul de judecată din data de 10.09.2013, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14.02.2010 şi a respins excepţia de inadmisibilitate ca neîntemeiată pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 402/14.02.2018 au fost respinse ca prescrise pretenţiile formulate de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A, reprezentând contravaloare lipsa de folosinţa pentru perioada 07.10.2006 - 13.02.2010, restul pretenţiilor fiind respinse ca nefondate.

A reţinut Tribunalul că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4.377,04 mp situat în Municipiul Ploieşti şi intabulat în cartea funciară nr. x a Municipiului Ploieşti (Baza de montare Ploieşti) şi asupra terenului în suprafaţă de 112.585,91 mp situat în Oraşul Buftea, judeţul Ilfov înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Buftea, prin aportul în natură la capitalul social adus de asociatul S.C. Construcţii Feroviare Bucureşti S.A.. (baza Săbăreni).

Având în vedere că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 07.10.2006 - 13.02.2010, tribunalul a respins aceste pretenţii ca prescris formulate.

Cât priveşte restul pretenţiilor, tribunalul a reţinut din cuprinsul raportului de expertiză specialitatea topografie că expertul a identificat material de cale ferată (traverse) aparţinând pârâtei pe terenul din Ploieşti, judeţul Prahova, acest material de cale ferată ocupând 15.704,07 mp.

De asemenea, expertul a arătat că pe terenul în suprafaţă de 112.585,91 mp din zona Gării Săbăreni a identificat o suprafaţă de 55.135,26 mp ocupată de material de cale ferată aparţinând pârâtei.

Pârâta a susţinut că materialul de cale ferată aflat pe terenul din Ploieşti, str. x nu este proprietatea sa nefiind anexat raportului de expertiză nici un document din care din care să rezulte calitatea sa de proprietar.

În raport de această apărarea pârâtei, Tribunalul a apreciat că revenea reclamantei sarcina de a dovedi faptul pozitiv contrar, respectiv calitatea pârâtei de proprietar al materialului rulant aflat pe terenul în suprafaţă de 112.585,91 mp. Reclamanta nu a administrat probe în acest sens, astfel încât fapta ilicită invocată de pârâtă nu poate fi reţinută.

Cât priveşte materialul rulant aflat pe terenul din Ploieşti, str. x, tribunalul a reţinut din cuprinsul raportului de expertiză în specialitatea feroviară întocmit de expertul A. că în baza Săbăreni se află depozitate traverse de lemn şi de beton şi material mărunt (şuruburi, tirfoane, inele, etc.) care se află în proprietatea ambelor părţi. A concluzionat expertul că suprafaţa Bazei Săbăreni este folosită în egală măsură şi ocupată de material specific feroviar de ambele de ambele societăţi, precum şi faptul că nu se poate face departajare a suprafeţei bazei pentru a se stabili ce societatea ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică.

Cu privire la terenul din Baza Săbăreni pârâta a susţinut prin întâmpinare că din anul 2009 "nu a mai acceptat încheierea unui alt contract de prestări servicii cu reclamanta şi nici plata lipsei de folosinţă pretinsă de aceasta, deoarece materialele de cale ferată se aflau depozitate în zona de siguranţă a căii ferate, zonă ce aparţine proprietăţii publice a statului şi nu proprietăţii private a reclamantei".

Având în vedere situaţia de fapt stabilită de expert, dar şi apărările formulate de pârâtă, tribunalul apreciază că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru acest teren este nefondată, câtă vreme reclamata nu a dovedit cu exactitate suprafaţa de teren din incinta Bazei Săbăreni ocupată exclusiv de către pârâtă.

Reclamantă Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. prin lichidator judiciar B.. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 402 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14 februarie 2018, precum şi împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2013, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate cu consecinţa obligării pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a întregii suprafeţe de teren din cele două locaţii, începând cu momentul ocupării fără drept sau temei juridic şi până în prezent, câtă vreme ocuparea acestora cu materialele aparţinând pârâtei a făcut imposibilă folosirea vreunei alte porţiuni a acestora, precum şi la plata dobânzii legale.

La data de 12.10.2019 motivele de apel au fost completate, solicitându-se şi nulitatea încheierii din data de 10.09.2013 cât timp nu au fost respectare dispoziţiile legale respectiv art. 153 şi 179 C. proc. civ., administratorul judiciar al societăţii nefiind citat pentru acest termen.

Prin decizia civilă 1229/04.07.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 690.103,09 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 14.02.2010 - 04.07.2019, a obligat pârâta la plata dobânzii legale de la data soluţionării cauzei în apel şi până la achitarea efectivă a debitului principal, a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 1229/04.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs ambele părţi, iar reclamanta a declarat recurs şi împotriva încheierii din 16.11.2018.

Prin decizia civilă 2356/11.12.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel; respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 16.11.2018 şi deciziei civile nr. 1229/04.07.2019.

In ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, instanţa de recurs a respins criticile formulate în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care a vizat încheierea din 16.11.2018 cu referire la greşita aplicare a normelor de procedură .

A fost apreciat ca nefondat şi al doilea motiv de recurs care a vizat greşita aplicare a legii cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive în apel.

Dezlegările în drept ale instanţei de apel au fost apreciate corecte. La acestea s-a adăugat explicaţia că atâta vreme cât pretinsa faptă ilicită prejudiciabilă are caracter continuu şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi, de aceea, abordarea prescripţiei trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, potrivit art. 8 alin. (1) din decret, dreptul la acţiunea pentru repararea pagubei se naşte, în acest caz, de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască, paguba şi pe cel care răspunde de aceasta. Cum în cauză reclamanta a cunoscut aceste elemente la chiar data la care a intrat în posesia terenurilor, rezultă că acest moment corespunde cu data debutului prescripţiei, fără a avea importanţă că fapta persistă până în prezent. Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicând, de la data sesizării instanţei, 14.02.2013, în mod regresiv, termenul de 3 ani, şi conchitând că termenul de prescripţie pentru daune pretinse anterior datei de 14.02.2010 s-a împlinit.

Apărările privind întreruperea termenului de prescripţie extinctivă în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, printr-o serie de acte de recunoaştere a dreptului reclamantei: procesele-verbale din 18.03.2008, răspunsul nr. x/5215/07.08.2009, acţiunea demarată şi soluţionată în dosarul nr. x/2015 au fost avute în vedere de instanţa de apel, toate actele evocate ca acte de recunoaştere şi în apel fiind analizate separat. Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei, procesele-verbale din 18.03.2008 au fost valorizate ca acte de recunoaştere în sensul art. 16 lit a) din Decretul nr. 167/1958, însă s-a statuat corect că aceste acte au recunoscut pretenţiile anterioare datei încheierii lor, pretenţii prescrise la 14.02.2013 în baza unei prescripţii noi, de 3 ani. De asemenea, instanţa de apel a statuat că prin răspunsul nr. x/07.08.2009 emanat de la pârâtă se neagă pretenţiile reclamantei, neputând, din acest punct de vedere, să constituie act de recunoaştere a datoriei, dar şi că acţiunea judiciară demarată în dosarul nr. x/2015 a pus în discuţie alt drept decât cel supus prescripţiei în acest proces.

Statuările asupra semnificaţiei acestor acte în planul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 corespund unor evaluări de fapt, necenzurabile pe calea controlului de legalitate al deciziei atacate, de aceea, pretinsa aplicare greşită a acestei dispoziţii legale nu se verifică, prin raportare la semnificaţia pe care instanţa de apel a dat-o acestor înscrisuri.

Un nou caz de întrerupere a prescripţiei a fost evocat în recurs de către reclamantă, în temeiul art. 2539 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 204 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, cu referire la acţiunea reclamantei S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, anulată ca netimbrată.

A reţinut instanţa de recurs că pentru a evalua incidenţa acestui caz de întrerupere a prescripţiei extinctive al cărei domeniu se situează sub incidenţa Decretului nr. 167/1958, una dintre condiţiile impuse de legiuitor este aceea ca, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, cererea de chemare în judecată, anulată ca netimbrată, să fi fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ.. Această condiţie nu este împlinită. După cum se poate stabili din verificarea datelor relevate chiar de recurentă, data acţiunii s-a situat în anul 2009, fiind aşadar introdusă anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în vigoare, 1 octombrie 2011. De aceea, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. nu se aplică prescripţiei analizate, fiind astfel exclus argumentul recurentei legat de incidenţa acestui caz de întrerupere a cursului acesteia.

Prin urmare, a fost înlăturat şi acest motiv de recurs.

Criticile din recurs succesiv dezvoltate de recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu au fost analizate de către instanţă, cu motivarea că acestea nu pot fi considerate critici de legalitate.

Examinând, recursul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Înalta Curte a apreciat întemeiat al treilea motiv al recursului pârâtei prin care se relevă greşita aplicare a legii, respectiv, lipsirea de relevanţă juridică a notificării adresate de către pârâtă reclamantei în scopul predării materialelor de cale ferată din baza Săbăreni.

Plecând de la împrejurarea că acţiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, limite în care instanţa de apel avea datoria să circumstanţiere existenţa elementelor acestei răspunderi, constatând şi că notificarea de predare a materialelor din baza Săbăreni din 19.02.2014 a constituit una dintre apărările centrale pârâtei în apel pentru demonstrarea lipsei culpei în săvârşirea pretinsului fapt ilicit, astfel cum rezultă din întâmpinarea acesteia, dar şi că această apărare nu a fost deloc analizată în apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, analiza instanţei de apel este insuficientă pentru demonstrarea deplină a condiţiilor angajării răspunderii civile a pârâtei, aspect care, în final, se repercutează asupra corectei aplicări a legii.

Omisiunea instanţei de apel nu poate rămâne nesancţionată în măsura în care pârâta pretinde că prin înaintarea notificării nr. x/19.02.2014 adresată lichidatorului judiciar al reclamantei, consemnată la dosar în faţa primei instanţe, a demonstrat că nu i se poate imputa o inacţiune culpabilă ca element al răspunderii civile delictuale.

În măsura în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., atitudinea persoanei care se afirmă păgubită prin faptul ilicit - de a nu da curs solicitării autorului acestuia la executarea unei acţiuni care ar stopa consecinţele negative imputate - se poate repercuta asupra existenţei actului material ilicit ori asupra vinovăţiei celui chemat să răspundă, este evident că lipsa analizei notificării creează premisa constatării unei cercetări incomplete a cauzei şi consecinţa aplicării greşite a legii.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a epuizat analiza elementelor răspunderii delictuale, atât timp cât nu a avut în vedere toate elementele de fapt şi de drept evocate de părţi, revenind instanţei de apel, pentru remedierea acestui neajuns, obligaţia de a stabili atât forţa probantă pe care notificarea nr. x/10.02.2014 o are în dinamica faptului ilicit, cât şi efectul pe care îl opune în analiza elementelor răspunderii civile delictuale.

În rejudecare, analizând actele şi lucrările dosarului în limitele trasate de instanţa de recurs, Curtea a constatat următoarele:

Reanalizând condiţiile de fond ale răspunderii civile delictuale, prin prisma datelor relevate de dezbaterile din speţă, Curtea constată că din toate datele relevante interpretate coroborat nu rezultă întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă ca temei al pretenţiilor (cerere precizatoare, dosar fond).

Astfel, în speţă, se poate considera drept constatat ca efect al unei puteri de lucru judecat, provenind din dosarul nr. x/2015, existenţa unei situaţii de fapt - existenţa unor materiale ale pârâtei, în detenţia reclamantei (pe care pârâta, în dosarul respectiv, le solicita a fi înapoiate). Această constatare nu semnifică per se o recunoaştere a dreptului reclamantei din prezenta speţă (cum afirmă aceasta) întrucât prin aceasta nu este recunoscut dreptul la despăgubiri pentru ocuparea terenului, ce depinde tocmai de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, faţă de situaţia de fapt astfel indicată (de altfel, obiectul respectivului dosar nu viza şi stabilirea diverselor pretenţii de despăgubire, a căror condiţii de întrunire a răspunderii urmează a fi analizate în alte dosare).

Or, în speţă, presupusa faptă ilicită nu poate consta propriu zis în depozitarea unor bunuri mobile pe terenul altuia, întrucât o astfel de activitate nu este incriminată de lege, ci constă în limitarea exerciţiului unui drept real (de proprietate), respectiv a atributelor sale, prin neridicarea bunurilor respective de pe teren, la solicitarea celui ce beneficiază de respectivul drept real.

Din punctul de vedere al Curţii, nici măcar acest fapt ilicit nu este dovedit corespunzător de reclamantă. Astfel, conform constatărilor de fapt (rămase irevocabile faţă de soluţia ICCJ) din primul ciclu procesual, erau ocupaţi de materialele pârâtei doar 17.268,77 mp de teren dintr-un total de 112.585,91 mp, deci doar aproximativ 15% din teren. Or, pentru a dovedi că prin ocuparea a 15% de teren îţi este împiedicată folosinţa corespunzătoare a terenului (văzut ca întreg), ţinând cont şi de specificităţile acestuia (nefiind vorba de un tern agricol sau altă tipologie de teren exploatabil direct/per suprafaţă) argumentele şi probatoriul propus de reclamantă ar fi trebuit să fie mult mai complex.

Chiar şi admiţând o dovedire a faptului ilicit la momentul iniţial (efectele notificării nr. x/19.02.2014 urmând a fi analizate ulterior) Curtea observă că prejudiciul invocat, dar mai ales legătura de cauzalitate a acestui prejudiciu cu faptul ilicit alegat, nu sunt în nici un fel dovedite de reclamantă, căreia îi incumba sarcina probei (129 alin. (1) teza finală C. proc. civ. 1865, art. 1169 C. civ. 1864).

Astfel, analizând un prejudiciu provenind din lipsa de folosinţă nu se poate ignora total natura lucrului a cărui lipsă de folosinţă se invocă (şine de cale ferată, suprafaţă rulantă, zonă de protecţie dintre şi de lângă acestea).

Referirea reclamantei la jurisprudenţa Înaltei Curţi ce indică prezumţia simplă a creării unui prejudiciu prin lipsirea de folosinţă, nefiind nevoie de probatoriul suplimentar ("prin lipsirea concretă a exerciţiului dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa bunului o asigură titularului dreptului, aceasta este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă") este evident nepertinentă, din moment ce respectivul silogism logic se referă la bunuri aflate eminamente în circuitul civil/comercial, uşor întrebuinţabile, şi a căror lipsă de folosinţă de poate raporta/analiza la situaţia unei pieţe libere.

În mod evident nu este cazul în speţă unde prejudiciul, dar mai ales legătura de cauzalitate a acestuia cu faptul ilicit alegat, trebuia corespunzător raportată la natura bunurilor pentru care se susţine lipsirea de folosinţă. Or, reclamanta nu indică în nici un fel modalitatea în care ar fi putut folosi, în scopul obţinerii de profit, respectivele bunuri (lucrum cessans), nu indică ce oferte de la terţi ar fi avut pentru posibila închiriere a părţii respective din imobil (dacă aceasta ar fi fost posibilă, întrucât destinaţia specială a bunului imobil limita în mod important această posibilitate), nici posibile prejudicii care ar proveni din imposibilitatea de exploatare a liniilor respective.

Or, esenţa silogismului logic al legăturii de cauzalitate a unui fapt ilicit cu prejudiciul este ca în lipsa faptului ilicit, prejudiciul invocat să nu se fi produs, acesta fiind un corolar al tuturor teoriilor cauzalităţii. În speţă, presupusa lipsă de profit s-ar fi produs oricum şi în lipsa faptului ilicit, din moment ce reclamanta nu dovedeşte cum ar fi putut obţine sumele alegate (presupusul Lucrum cessans).

Mai mult, pasivitatea reclamantei pe o durată atât de importantă (care a dus şi la prescrierea unei părţi din pretenţiile alegate, aspect constatat irevocabil) naşte în mod logic prezumţia simplă (art. 1203 C. civ.), permisă şi chiar impusă a fi utilizată în cazul situaţiilor de fapt, că reclamanta nu avea o nevoie propriu zisă de utilizare a respectivei suprafeţe presupus blocate şi nu avea alte modalităţi/oferte de punere în valoare, ceea ce vine să întărească silogismul juridic prezentat în paragrafele anterioare cu privire la lipsa unui prejudiciu în legătură de cauzalitate cu faptul ilicit alegat. Mai mult, din toate probatoriile rezultă şi că, cel puţin de la un anumit moment încolo, suprafaţa era imposibil de exploatat în condiţiile de "îngrijire" a sa de către pretinsul proprietar.

Această prezumţie este întărită de corespondenţa dintre părţi (în care în nici un moment nu se învederează o ofertă terţă de "închiriere" a spaţiului respectiv), dar şi de declaraţiile martorilor. Deci, în mod evident respectivul teren nu era susceptibil de un alt tip de activitate profitabilă. Aceasta poate explica într-o oarecare măsură şi introducerea acestei acţiuni abia după intrarea societăţii în insolvenţă, în condiţiile în care, în mod logic, o societate aflată în dificultate financiară ar trebui să încerce să-şi valorifice toate creanţele pe care le consideră plauzibile pentru a evita intrarea în insolvenţă.

În ceea ce priveşte efectele notificării nr. x/19.02.2014, aceasta viza solicitarea pârâtei de restituire a bunurilor sale mobile aflate în baza reclamantei de la Săbăreni şi are, în sens probatoriu, cel puţin două consecinţe: 1) este evident că, cel târziu de la acel moment, prin faptul că reclamanta nu a oferit posibilitatea de ridica a acestora - aşa cum rezultă din lipsa unui răspuns concret la această notificare, precum şi din coroborarea ei cu considerentele sentinţei civile 4863/2016 - culpa în neridicarea materialelor (lipsa de folosinţă) nu mai poate fi imputată pârâtei, ci aparţine în principal reclamantei; 2) prin interpretarea coroborată a acesteia cu întregul material probator se poate deduce că situaţia de blocare a respectivului teren provenea, în cel mai rău caz dintr-o culpă comună, din care culpa pârâtei putea fi cel mult iniţială, anterioară perioadei aflate încă în discuţie în urma constatării prescripţiei (altfel nu ar fi fost nevoie de demersuri juridice de notificare în vederea ridicării), aspect confirmat de corespondenţa dintre părţi de unde rezultă că ridicarea propriu zisă nici nu ar mai fi fost posibilă de la un anumit moment fără concursul efectiv al reclamantei, faţă de situaţia faptică a locaţiei.

Practic, probatoriile indicate mai sus vin să infirme şi ultimul element al răspunderii civile delictuale (culpa, vinovăţia celui de la care se solicită despăgubirea) sau cel puţin să probeze o culpă concurentă importantă a reclamantei, culpă concurentă ce are mai multă legătură de cauzalitate cu prejudiciul alegat pentru perioada încă aflată în discuţie.

Totodată notificarea indicată, împreună cu toată corespondenţa dintre părţi şi contextul solicitării pretenţiilor arată că, de fapt, respectiva porţiune din baza de la Săbăreni nu era propriu-zis exploatabilă, aflată într-un stadiu fizic submediu, iar reclamanta nu a observat/crezut mult timp nici ea în "certitudinea" unei astfel de creanţe (ceea ce a şi dus la prescrierea în parte), introducerea acţiunii după deschiderea procedurii insolvenţei vizând o "maximizare a averii debitorului" ce nu ţine cont de faptul că acest principiu al insolvenţei trebuie coroborat cu limitele juridice ale drepturilor subiective ce pot fi dovedite ale acestuia.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu au fost dovedite de cel ce afirmă (reclamantul), condiţiile cumulative ale instituţiei pe care şi-a fondat cauza juridică (răspunderea civilă delictuală), în baza art. 296 C. proc. civ. (1865), Curtea a respins apelul ca nefondat.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1246 din 29 septembrie 2020 a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., prin lichidator judiciar B. şi prin administrator special C. împotriva sentinţei civile nr. 402/14.02.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1246 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. prin administrator special C. şi lichidator judiciar B.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În prealabil, recurenta susţine un prim motiv de casare a deciziei recurate reprezentat de dispoziţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că dispozitivul deciziei nr. 1246 din 29.09.2020 nu este semnat de membrii completului de judecată şi câtă vreme pe hotărâre nu este aplicată ştampila instanţei.

De asemenea, recurenta susţine că a fost încălcat dreptul său la apărare, întrucât nu s-a permis apărătorului părţii prezenta la dezbateri, fiind amânată doar pronunţarea deciziei.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prin modul în care a aplicat dispoziţiile privitoare la administrarea probelor.

Recurenta apreciază incident acest motiv de recurs, faţă de neanalizarea cauzei sub toate aspectele de către instanţa de apel, în raport de toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel a analizat doar suprafaţa de teren din Baza Săbăreni, fără a face nicio trimitere la Baza Ploieşti, fiind întrunite condiţiile cerute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Sub al doilea aspect, recurenta apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Apreciază recurenta că afirmaţiile instanţei de apel referitoare la exploatarea şi folosinţa terenului în sup. de 112.585,91 m.p. şi consecinţele ocupării terenului de materialele pârâtei sunt eronate, instanţa nefiind investită cu stabilirea unei rate de profitabilitate.

Afirmaţiile pârâtei în ceea ce priveşte depozitarea materialelor pe domeniul public, au fost susţinute prin probe false care nu au fost analizate de către instanţa de apel.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat întregul probatoriu administrat la dosarul cauzei şi a pronunţat o decizie ce cuprinde motive contradictorii de natura cauzei, cu referire la existenţa vegetaţiei pe terenul reclamantei.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin decizia civilă recurată, instanţa de control judiciar a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, acordând forţă probantă notificării nr. x din 19.02.2014 fără a corobora aceasta cu actele cauzei, susţine recurenta.

Prealabil, recurenta arată că notificarea menţionată a fost depusă la dosarul cauzei la 03.06.2014, existând la dosarul cauzei.

Recurenta invocă reaua-credinţă a pârâtei, care rezultă din listele de inventar depuse la dosarul cauzei şi din faptul că la momentul la care aceasta a fost depusă la dosar pârâta nu cunoştea care sunt materialele ce le aparţineau şi care se aflau pe terenul reclamantei din Baza Săbăreni şi Baza Ploieşti.

Reclamanta arată că nu a rămas în pasivitate şi a transmis răspuns acestei notificări prin adresa nr. x/07.03.2014, prin care a precizat că nu se opune ridicării materialelor existente pe terenurile proprietatea reclamantei, însă pentru aceste bunuri trebuie indentificată şi dovedită proprietatea.

Despre această notificare, pârâta nu a formulat critici prin motivele de apel, situaţie în care analizarea efectelor acestei notificări nu putea fi făcută de către instanţă.

În aceste sens, recurenta invocă dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., pârâta neputându-se prevala de efectele acestui înscris direct în faţa instanţei de recurs, invocarea acestuia fiind indmisibilă.

Soluţia pronunţată de către instanţa de recurs în ceea ce priveşte acest înscris, repune în termen pârâta cu privire la formularea criticilor apelului.

Recurenta mai solicită ca instanţa de recurs să analizeze modul în care pârâta a înţeles să-şi formuleze apărările în prezenta cauză, din care rezultă reaua-credinţă a pârâtei prin inducerea în eroare a instanţei, invocând pe de o parte că bunurile nu s-ar afla pe terenul reclamantei, iar în prezent faptul că doreşte să ridice bunurile, iar reclamanta nu.

Chiar şi în prezent reclamanta nu se poate folosi de terenurile pe care le deţine, deoarece pârâta refuză să îşi ridice bunurile.

Ultimul motiv de nelegalitate a vizat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la interpretarea eronată a unui text de lege, aplicarea normei generale în locul celei speciale sau aplicarea unei norme juridice care nu este incidentă în cauză.

Astfel, au fost interpretate greşit dispoziţiile Decretului Lege nr. 167/1958 raportat la menţinerea soluţiei privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare momentului 14.02.2010.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta se referă la efectele notificării nr. x/2014 raportat la cerinţele privind existenţa răspunderii civile delictuale.

Recurenta face trimiteri de ordin teoretic la dispoziţiile art. 998 C. civ. şi la condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi arată că în speţă prejudiciul constă în lipsa de folosinţă a terenului în sup. totală de 157.576,07 m.p. calculat de către pârâta prin propriile documente.

Astfel este îndeplinită prima condiţie privind existenţa prejudiciului.

Cea de a doua condiţie, privind existenţa faptei ilicite constă în neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin procesele-verbale de inventariere, respectiv ocuparea fără drept a terenului, aducând astfel atingere dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului imobil.

Este de asemenea îndeplinită şi condiţia privind existenţa legăturii de cauzalitate, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite prejudiciabile.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate vizând existenţa încălcării formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor procedurale cu privire la probe este nefondat.

Aşadar, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat cauza dedusă judecăţii cu respectarea obiectului cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă atât pentru baza Ploieşti, cât şi pentru Baza Săbăreni, apreciind greşit că suprafaţa de teren este de 17.268,77 mp şi că doar Baza Săbăreni este ocupată.

Potrivit art. 315 C. proc. civ.: "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (31) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. (4) La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător".

Cu referire la decizia ce face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că rejudecarea de către instanţa de apel s-a făcut în limitele trasate de instanţa de recurs. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu se pot relua, în rejudecarea apelului decât motivele invocate de pârâtă prin propriul apel, criticile formulate de reclamantă prin apelul său fiind soluţionate în mod irevocabil prin respingerea recursului declarat de această parte.

Pentru instanţa de trimitere sunt obligatorii problemele de drept soluţionate de instanţa de casare şi probele indicate de aceasta.

Cu respectarea acestor dispoziţii curtea de apel şi-a fundamentat soluţia în ceea ce priveşte partea admisă din pretenţiile reclamantei faţă de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus obiectivul rejudecării, pe reluarea reanalizării condiţiilor de fond ale răspunderii civile delictuale faţă de notificarea nr. x/19.02.2014.

Se mai reţine că aspectele criticate prin prezentul motiv de recurs reprezintă aspecte de fapt care au rămas irevocabile faţă de soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din primul ciclu procesual, respectiv ocuparea cu materialele pârâtei a unei suprafeţe de teren de 17.268,77 m.p., deci aproximativ 15% din teren.

De altfel, aspectele criticate de către reclamantă, vizează reevaluarea stării de fapt constatate în apel, în primul ciclu procesual şi reexaminarea probelor, aspecte care nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii pe care partea doreşte să o cenzureze.

Motivul de nelegalitate vizând existenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, întrucât acest motiv de recurs vizează ipoteza în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, reclamanta susţinând că instanţa de apel a procedat la interpretarea eronată a actelor depuse în probaţiune la dosarul cauzei şi la reţinerea unor concluzii eronate.

Instanţa de recurs reafirmă că aceste aspecte nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii, iar modul de evaluare a probelor nu poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor evocate.

De altfel, instanţa de apel a realizat analiza coroborată a tuturor probelor administrate, înscrisuri, martori, expertize, care au dovedit proprietatea materialelor, ocuparea terenului, gradul de ocupare şi faptul că acestea sunt plasate pe terenul reclamantei din Săbăreni.

Motivul de nelegalitate vizând existenţa motivelor contradictorii şi străine de natura pricinii este de asemenea nefondat, recurenta susţinând în esenţă prin intermediul acestei critici că instanţa de apel nu reţinut în mod corect situaţia de fapt referitoare la existenţa "vegetaţiei, pe terenul reclamantei.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot fi reţinute.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat ca fiind corect reţinută situaţia de fapt stabilită de către prima instanţă, argumentându-şi soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte existenţa considerentelor hotărârii, raportat la situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte arată că şi aceste chestiuni intră în domeniul statuărilor de fapt şi se justifică pe o amplă cercetare a probelor, acestea neputând fi cenzurate în cadrul recursului.

Se mai susţine de către recurentă că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi schimbarea naturii sau înţelesului vădit al acestuia, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. şi critică decizia instanţei de apel care a respectat statuările obligatorii ale deciziei de casare, deşi modul în care actul juridic reprezentat de notificarea nr. x din 19.02.2014 se repercutează asupra îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale nu a fost criticată de către pârâtă în cadrul apelului, neputând fi analizată de către instanţa de recurs.

Înalta Curte, reaminteşte dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Textul de lege anterior evocat instituie caracterul obligatoriu al deciziei de casare în privinţa problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Înalta Curte constată că, instanţa de casare a dezlegat anumite chestiuni de drept şi a trasat limitele rejudecării apelului vizând partea admisă din pretenţiile reclamantei, astfel încât existând o dezlegare a instanţei de casare cu privire la chestiunea efectelor notificării evocate, rezultă că instanţa de rejudecare nu putea nesocoti caracterul obligatoriu al deciziei de casare.

Împrejurarea că în opinia recurentei au fost nesocotite dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., privind limitele devoluţiunii în apel este contrazisă de considerentele reţinute prin decizia de casare, care au plecat de la împrejurarea că acţiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, constatând şi că notificarea de predare a materialelor din Baza Săbăreni a constituit una dintre apărările centrale ale pârâtei în apel pentru demonstrarea lipsei culpei în săvârşirea pretinsului fapt ilicit, apărare care nu a fost analizată în apel.

Prin urmare, instanţa de casare a solicitat instanţei de apel să antameze şi să dezlege toate elementele de fapt şi de drept evocate de părţi şi de a stabili forţa probantă pe care notificarea nr. x din 19.02.2014 o are în dinamica faptului ilciit, cât şi efectul acesteia.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că instanţa de rejudecare a apelului nu a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, fiind astfel nefondate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi act normativ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, care prin faptele ilicite de a ocupa fără drept imobilul şi prin necomunicarea în cel mai scurt timp a bunurilor proprii pentru a putea fi restituie în timp util a cauzat reclamantei un prejudiciu care a constat în lipsa de folosinţă de terenului.

Caracterul nefondat al acestei critici rezultă din considerentele instanţei de apel, în cuprinsul cărora s-a reţinut că din toate datele relevante interpretate coroborat nu rezultă întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă ca temei al pretenţiilor.

Presupusa faptă ilicită nu poate consta în depozitarea unor bunuri mobile pe terenul altuia, cu atât mai mult ocuparea a 15% din teren nu poate împiedica folosinţa corespunzătoare a terenului.

Natura bunurilor a căror lipsă de folosinţă se invocă nu poate conduce la existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate a acestuia cu faptul ilicit.

În ceea ce priveşte efectele notificării care a vizat solicitarea pârâtei de restituire a bunurilor sale mobile aflate în baza reclamantei de la Săbăreni, aceasta demonstrează culpa concurentă a reclamantei.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, constatând corecte dezlegările instanţei de apel, în rejudecare, în sensul că că nu au fost dovedite condiţiile cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia privind prescripţia dreptului material la acţiune, având în vedere argumentele anterior arătate, instanţa de recurs arată că nu pot fi reluate aspectele invocate de reclamantă prin propriu apel privind constatarea operării prescripţiei extinctive, ca efect al puterii de lucru judecat provenind din decizia nr. 2356 pronunţată în dosar nr. x/2013 prin care a fost respins recursul reclamantei.

Critica privind încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi oralităţii, prin care recurenta-reclamantă a arătat că a fost refuzată prezenţa la dezbateri a apărătorului părţii este nefondată.

Referitor la această critică, instanţa supremă constată că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 298 raportat la art. 156 alin. (2) C. proc. civ., acordând părţii posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise.

În ceea ce priveşte criticile vizând nesemnarea hotărârii de către membrii completului de judecată, se constată că nu subzistă cauza de nulitate invocată, hotărârea respectând dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A.- prin administrator special C. şi lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 1246 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A.- prin administrator special C. şi lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 1246 din 29 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NATIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. BUCUREŞTI - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREŢINERE ŞI REPARAŢII CF BUCUREŞTI (FOSTĂ COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - REGIONALA DE CĂI FERATE BUCUREŞTI).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2021.