Prescription of tort liability: start of limitation period fixed by knowledge of damage and liable party, excluding control agency reports and non-employment mandate context.

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 29.11.2016, reclamanta S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 24.598,22 RON, reprezentând daune-interes pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin stabilirea în contractul de închiriere nr. x/28.12.2011 a cuantumului chiriei de 6,5 euro/m.p./lună, cu încălcarea hotărârii nr. 28/2005 a Consiliului de Administraţie, ce prevede o chirie minimă de 8 euro/m.p./lună, precum şi la daune-interese la nivelul penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de închiriere nr. x/28.12.2011, până la acoperirea integrală a prejudiciului; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 02.05.2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii de reprezentant şi cea a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 232/PI/28.02.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.187,82 RON, cu titlu de prejudiciu; a respins în rest acţiunea civilă şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 682/PI/09.07.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea reclamantei de completare a sentinţei civile nr. 232/PI/28.02.2019.

Împotriva sentinţei civile nr. 232/PI/28.02.2019, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâtul a declarat apel incident atât împotriva încheierii din 02.05.2017, cât şi împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 175/25.03.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul principal, a admis apelul incident şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins ca prescrisă acţiunea.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat dispoziţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune exclusiv pe decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, decizie care stabileşte că începutul termenului de prescripţie în raporturile de muncă este cel de la data producerii pagubei, însă nu a ţinut cont că, în speţă, raportul juridic este unul de administrare şi nu de muncă, fiind incidente alte norme legale decât cele analizate, respectiv art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864 şi art. 2.532 pct. 3 din noul C. civ.

Astfel, recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a analizat corect temeiul de drept aplicabil şi, pe cale de consecinţă, a stabilit în mod eronat data la care a început să curgă termenul de prescripţie şi momentul de la care putea să acţioneze efectiv pentru a preîntâmpina efectul extinctiv al prescripţiei.

Recurenta a redat conţinutul art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dar şi al art. 1866 din C. civ. de la 1864 şi a susţinut că ulterior controlului efectuat de Camera de Conturi a judeţului Timiş în perioada 05.06.2012-10.08.2012, finalizat prin decizia nr. 84/04.09.2012, la punctul 3.1.2 lit. e) din Raportul de control au fost nominalizate persoanele cu atribuţii în domeniul în care s-au constatat deficienţele, abaterile de la legalitate şi regularitate, cu descrierea atribuţiilor intimatului, prevăzute în fişa postului.

În continuare, a redat dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2.532 pct. 3 C. civ. şi a precizat că prin Ordinul nr. 17/11.01.2010 emis de Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii, intimatul a fost numit în funcţia de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie al recurentei începând cu 11.01.2010, fiind încheiat contractul de mandat nr. x/11.01.2010.

Recurenta a susţinut că intimatul a renunţat la mandat în 18.06.2012, iar controlul Curţii de Conturi a avut loc în perioada 05.06.2012-10.08.2012, finalizat prin decizia nr. 84/04.09.2012, putându-se observa că această renunţare a avut loc după începerea acţiunii de control de către Curtea de Conturi şi că din probatoriul administrat rezultă că intimatul nu a fost descărcat de gestiune. De asemenea, a apreciat că ratificarea actelor administratorilor prin aprobarea situaţiilor financiare anuale nu presupune descărcarea lor de gestiune dacă hotărârile adunării generate nu prevăd expres acest lucru.

A mai arătat că instanţa de apel a apreciat eronat că prescripţia începe să curgă de la data la care a fost încheiat contractul cu S.C. B. S.R.L. sau cel mai târziu, în considerarea calităţii intimatului deţinute în cadrul societăţii reclamante, la 18.06.2012, când această calitate a încetat, iar recurenta nu a fost împiedicată să constate prejudiciul produs, instanţa neanalizând art. 14 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 1866 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, raportat la calitatea de director general pe care o avea intimatul, recurenta a apreciat că se află în prezenţa unei amânări a curgerii termenului de prescripţie până în momentul în care administrarea a încetat, iar socotelile au fost date şi aprobate, dar şi că, inclusiv în situaţia descărcării de gestiune, dacă adunarea generală a acţionarilor nu are cunoştinţă de activităţile ilicite ale directorului, aceasta nu îl exonerează de răspundere civilă.

În raport cu art. 14 din Decretul nr. 167/1958 şi cu împrejurarea că intimatul nu a fost descărcat de gestiune, recurenta a apreciat că tribunalul în mod corect a stabilit că termenul de prescripţie a curs de la 07.05.2015, data rămânerii definitive a deciziei nr. 84/04.09.2012, emisă de Camera de Conturi a judeţului Timiş, când a acţionat în vederea recuperării prejudiciului.

Aşadar, cum dreptul material la acţiune nu se poate prescrie câtă vreme nu a luat naştere, a susţinut că ziua de 07.05.2015 reprezintă momentul la care a avut cunoştinţă de existenţa prejudiciului, de persoana care l-a produs, precum şi obligaţia de a îl recupera; de aceea, recurenta a afirmat că a formulat acţiunea în termen.

În final, recurenta a mai arătat că în situaţia în care instanţa supremă nu va reţine că termenul de prescripţie a curs de la 07.05.2015, atunci momentul de la care putea să efectiv să acţioneze pentru a preîntâmpina operarea prescripţiei extinctive este ziua de 07.09.2012, când a înregistrat decizia nr. 84/2012, iar termenul ar fi urmat să se împlinească la 07.09.2015.

În acest context, recurenta a arătat că la 03.09.2015 a înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş o acţiune identică cu prezenta cerere, sub nr. x/2015, care nu a fost soluţionat pe fond, ci pe excepţie, context în care a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2.537 pct. 2 şi art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, potrivit cărora prescripţia este întreruptă chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia fiind considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Astfel, recurenta a precizat că a introdus prezenta acţiune la Tribunalul Timiş la 29.11.2016, cu respectarea termenului de 6 luni care a început să curgă de la 29.06.2016, când sentinţa civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a rămas definitivă.

Recurenta a mai relevat că nu a rămas în pasivitate şi a efectuat demersuri în vederea recuperării prejudiciului, motiv pentru care nu poate fi sancţionată cu prescrierea dreptului material la acţiune şi nu poate fi reţinut începutul curgerii termenului de prescripţie anterior datei de 07.09.2012.

În final, a mai arătat că răspunderea altor două persoane ce au contribuit, împreună cu intimatul, la producerea prejudiciului a fost atrasă definitiv, prin decizia civilă nr. 551/17.05.2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin care a fost obligat pârâtul C., director comercial, să-i plătească suma de 12.150,40 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, iar pârâtul D. să-i plătească suma de 3.709,73 RON, cu acelaşi titlu, urmând ca diferenţa să fie recuperată de la intimatul din prezentul dosar.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, în temeiul art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., pentru lipsa indicării motivelor de nelegalitate şi a normelor de drept material încălcate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, apreciind că instanţa de apel în mod corect a constatat prescrisă acţiunea reclamantei.

Recurenta a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi înlăturarea susţinerilor intimatului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta critică decizia atacată din perspectiva ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel nu a analizat corect temeiul de drept incident, cu referire la art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864, art. 2.532 pct. 3 din C. civ. şi, în consecinţă, a stabilit în mod eronat momentul de la care curge termenul de prescripţie.

Critica este nefondată.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat decizia nr. 84/04.09.2012 emisă de Camera de Conturi a judeţului Timiş, prin care a fost obligată să stabilească întinderea prejudiciului, ca urmare a diferenţelor de chirii rezultate din neaplicarea corectă a tarifelor aprobate prin hotărârea nr. 28/2005 a Consiliului de Administraţie şi subdimensionarea suprafeţelor închiriate.

Consecinţa controlului fiscal rezidă în promovarea, la data de 29.11.2016, a prezentei cereri de chemare în judecată, de obligare a pârâtului la plata sumei de 24.598,22 RON, cu titlu de daune-interese, rezultate din stabilirea prin contractul de închiriere nr. x/28.12.2011 a unei chirii de 6,5 euro/m.p./lună, în loc de minim 8 euro/m.p./lună şi de daune-interese la nivelul penalităţilor de întârziere prevăzute în contractul de închiriere enunţat, până la recuperarea integrală a prejudiciului.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurentă este cel de a obţine suma de 24.598,22 RON, imputată pârâtului cu titlu de daune-interese, în contextul în care acesta, în calitate de mandatar, a fixat un preţ mai mic al chiriei, respectiv de 6,5 euro/m.p./lună aferentă spaţiului destinat activităţii de transport, depozitare de marfă în suprafaţă de 670 m.p. situat în E., comuna Ghiroda, judeţul Timiş, prin contractul de închiriere nr. x/28.12.2011, cu încălcarea hotărârii nr. 28/2005 a Consiliului de Administraţie al recurentei, care prevedea o chirie minimă de 8 euro/m.p./lună.

Aşadar, având în vedere obiectul acţiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită a intimatului, determinarea momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul afirmat se face prin prisma prevederilor art. 2.528 alin. (1) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, incidente în speţă faţă de data încheierii contractului de închiriere, respectiv 28.12.2011, ulterior intrării în vigoare a a noului C. civ.

În acest sens se au în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. potrivit cărora "Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare" şi cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care prevăd că "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa".

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile prevederile din Decretul nr. 167/1958 şi nici cele ale C. civ. de la 1864, ci cele ale noului C. civ.

Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşadar, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, unul subiectiv, al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi unul obiectiv, la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, a cărui stabilire se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte apreciază că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, care este terţ faţă de raporturile juridice care s-au derulat între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei.

De aceea, izvorul obligaţiei nu îl reprezintă decizia nr. 84/04.09.2012 emisă de Camera de Conturi a judeţului Timiş, prin care s-a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciului suferit, ci faptul juridic care, în opinia recurentei, a generat paguba invocată, în speţă încălcarea hotărârii nr. 28/2005 a Consiliului de Administraţie, în care s-a stabilit un preţ minim de închiriere de 8 euro/m.p./lună, prin fixarea unui preţ mai mic, de 6,5 euro/m.p./lună, prin contractul de închiriere nr. x/28.12.2011, diferenţa rezultată reprezentând, practic, prejudiciul suferit de recurentă.

Prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interesul legii, că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Autoarea căii de atac afirmă că decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nu se aplică în cauză, deoarece raportul juridic este unul de administrare şi nu de muncă, context în care apreciază că ar fi incidente alte norme legale decât cele reţinute de instanţa de apel, respectiv art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864 şi art. 2.532 pct. 3 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în raport cu care susţine că termenul de prescripţie curge de la 07.05.2015, data la care decizia nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a judeţului Timiş a rămas definitivă, faţă de împrejurarea că intimatul nu a fost descărcat de gestiune şi că prescripţia a fost întreruptă, întrucât prezenta acţiune a fost promovată cu respectarea termenului de 6 luni, care a început să curgă de la 29.06.2016, când sentinţa civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă a rămas definitivă, context în care a apreciat că sunt incidente art. 2.537 pct. 2 şi art. 2.539 alin. (1) şi (2) din noul C. civ.

Aceste susţineri ale recurentei nu sunt fondate, în esenţă.

Astfel, Înalta Curte nu poate reţine greşita aplicare, în speţă, a deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, de vreme ce aceasta se referă tocmai la lipsa relevanţei actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, în determinarea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Or, chiar dacă decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, vizează alte dispoziţii legale, edictate în materia conflictelor de muncă [art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011], raţionamentul expus de Înalta Curte în decizia pronunţată în recursul în interesul legii este aplicabil deplin.

În considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut, la paragrafele 43-46, că "Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziţii ce au relevanţă şi în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. Astfel, termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. În ceea ce priveşte obligaţia instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăţi nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plăţii, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susţine că ulterior plăţii au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curţii de Conturi sau raportul altui organ cu atribuţii de control. Aşadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti.(...)."

Aşadar, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la legalitatea sau nu a unor acte comise de către persoana chemată în judecată ca fiind cea care a cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată trebuia să cunoască dacă activitatea acestuia era în concordanţă cu dispoziţiile forurilor decizionale interne care reglementau, în speţă, preţul minim de închiriere a spaţiilor deţinute de către recurentă.

Mai mult, potrivit art. 20 alin. (11) şi (12) din Anexa de la Hotărârea nr. 521/1998 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A., directorii cărora le-au fost delegate atribuţii de către consiliul de administraţie au obligaţia de a informa consiliul de administraţie în mod regulat şi cuprinzător asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere, fiind prevăzut şi dreptul adunării generale a acţionarilor de a promova acţiunea în răspundere contra directorului, context în care reiese că existau mijloace aflate la îndemâna reclamantei pentru a cunoaşte paguba şi a acţiona în vederea recuperării acesteia.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa supremă reţine că, în raport cu art. 2.528 alin. (1) C. civ., autoarea căii de atac trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la momentul la care a încheiat contractul de închiriere cu S.C. B. S.R.L., 28.12.2011, sau cel mai târziu, în considerarea calităţii de director general deţinute de intimat, în ziua de 18.06.2012, când acesta a renunţat la mandat.

Aşa fiind, faţă de cele două momente, acţiunea era prescrisă, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 29.11.2016.

Recurenta a mai invocat că art. 14 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 1866 din C. civ. de la 1864 şi art. 2.532 pct. 3 din noul C. civ. ar fi incidente în speţă şi că nu ar fi fost analizate de către instanţa de apel, astfel că, potrivit acesteia, momentul la care ar fi avut cunoştinţă de existenţa prejudiciului este reprezentat de data de 07.05.2015, când decizia nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a judeţului Timiş a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 3078/07.05.2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte constată că această apărare, referitoare la incidenţa prevederilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 2.532 pct. 3 din noul C. civ., este invocată pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu o poate analiza, deoarece invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este îngăduită de lege. Sub acest aspect, Înalta Curte notează că în cuprinsul întâmpinării la apelul incident, o astfel de apărare nu a putut fi identificată.

De aceea, în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată în recurs cu privire la incidenţa normelor legale anterior enunţate nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală.

Recurenta a mai invocat întreruperea cursului prescripţiei, din perspectiva art. 2.537 pct. 2 şi art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., susţinând că prescripţia a început să curgă de la 07.09.2012, data comunicării deciziei nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a judeţului Timiş, că a înregistrat pe rolul instanţei sub nr. x/2015, la 03.09.2015, o cerere similară prezentei acţiuni, în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, care a fost soluţionată pe cale de excepţie prin sentinţa civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016, rămasă definitivă la 29.06.2016, context în care apreciază că noua acţiune, înregistrată la 29.11.2016, a fost promovată în termenul de 6 luni.

Înalta Curte înlătură critica recurentei referitoare la pretinsa întrerupere a termenului de prescripţie, având în vedere următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 2.537 pct. 2 C. civ. prevăd că "prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie".

Conform art. 2.539 alin. (2) C. civ. "Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă".

Întreruperea prescripţiei presupune o prescripţie în curs, astfel încât, pe lângă condiţia ca partea să urmărească succesiv, în litigii distincte, valorificarea aceluiaşi drept de creanţă, interesează, prin ipoteză, dacă prima cerere a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie.

Afirmaţiile autoarei căii de atac sub aspectul intervenirii întreruperii prescripţiei, conform art. 2.539 alin. (2) C. civ., pornesc de la premisa greşită că termenul de prescripţie ar curge de la 07.09.2012, data comunicării deciziei nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a judeţului Timiş, recurenta apreciind că acţiunea înregistrată sub nr. x/2015, la 03.09.2015, a fost formulată anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, recurenta trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la momentul la care a încheiat contractul de închiriere cu S.C. B. S.R.L., respectiv 28.12.2011, sau cel mai târziu, în considerarea calităţii de director general deţinute de intimat, în ziua de 18.06.2012, când acesta a renunţat la mandat, context în care termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit cel mai târziu la 18.06.2015, calculat conform art. 2.544, raportat la art. 2.552 alin. (1) C. civ.

Pentru a fi operante dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., premisa impusă de lege este aceea ca prima acţiune, rămasă nesoluţionată pe fond, ca urmare a admiterii unei excepţii peremptorii, să fi fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege pentru dreptul de creanţă litigios. Or, în măsura în care prima acţiune a fost introdusă la 03.09.2015, după împlinirea termenului de prescripţie, rezultă că această condiţie nu este îndeplinită, demersul judiciar invocat de recurentă neavând aptitudinea de a produce efectul întreruptiv al unei prescripţii deja împlinite.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.N. AEROPORTUL INTERNAŢIONAL TIMIŞOARA - TRAIAN VUIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 175/25.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.