Insurance company's appeal against fire damage compensation judgment declared inadmissible

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 25.01.2019, sub numărul x/2019, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., plata sumei de 511.617,00 RON (contravaloarea pagubelor produse prin incendiul din data de 24.07.2018 la clădirea, utilajele şi autovehiculele x aflate în imobilul situat în Păuleşti, sat Păuleştii Noi nr. 1, judeţul Prahova), precum şi a penalităţilor de 0.2% pe zi de întârziere aferente sumelor datorate, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, calculate de la data introducerii prezentei cereri şi pânâ la achitarea efectivă a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.04.2019, instanţa a încuviinţat în principiu cererea de introducerea în cauză în calitate de intervenient a proprietarului autoturismului D..

Prin sentinţa civilă nr. 1604, pronunţată în data de 19 noiembrie 2019, Tribunalul Prahova a admis acţiunea precizată formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D., a obligat pârâta la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 341.260,15 RON, contravaloare despăgubiri şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate de la data de 25.01.2019 până la plata efectivă, la plata către reclamantul B. a sumei de 127.227,28 RON, contravaloare despăgubiri şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate de la data de 25.01.2019, la data plăţii efective şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în cuantum de 5.000 RON onorariu avocat, taxă judiciară de timbru 11.212,54 RON şi 1.500 RON onorariu expertiză şi a respins cererea de intervenţie forţată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 200 din 22 iulie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1604 din data de 19 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanţii A. S.R.L. şi B. şi intervenientul forţat D., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că penalităţile de întârziere acordate reclamanţilor vor curge din a unsprezecea zi de la rămânerea definitivă a hotărârii în cauză, precum şi că s-a redus cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia pârâta a fost obligată la suma de 10.667 RON şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul obligării pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 468.488 RON şi a cheltuielilor de judecată aferente, cu consecinţa respingerii cererii de acordare a acestora ca nelegală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile speţei şi a dat eficienţă dispoziţiilor art. 11 şi art. 22 din Legea nr. 132/2017 şi Normei 20/2017 în detrimentul dispoziţiilor incidente, respectiv prevederilor art. 12 lit. a) din Legea nr. 132/2017.

Recurenta consideră că, raportat la reglementările legii speciale cu privire la încheierea asigurărilor obligatorii, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile acestora, mai exact obiectul contractului de asigurare RCA, condiţiile şi limitele de răspundere a asiguratorului în baza contractului, obligaţiile asiguratorului, precum şi riscurile acoperite şi excluderile.

Având în vedere că intimata-reclamantă A. S.R.L. are atât calitate de persoană prejudiciată, cât şi calitate de persoană căruia i-a fost încredinţat vehiculul asigurat, recurenta apreciază că, în speţă, intervine clauza de excludere prevăzută la alin. ii) al art. 12 din Legea nr. 132/2017, respectiv "ii) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate."

Totodată, raportat la dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. coroborate cu susţinerile recurentei privind natura răspunderii juridice a fiecărei părţi implicate în litigiu (prin invocarea dispoziţiilor alin. ii) al art. 12 din Legea nr. 132/2017), recurenta consideră că instanţa de apel trebuia să analizeze prin prisma prevederilor art. 2043-2053 şi art. 2054-2063 C. civ. această răspundere.

Recurenta arată şi faptul că înlăturarea de către instanţa de apel a susţinerilor privind dispoziţiile art. 1376 C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 1377 C. civ., în sensul că nu intervine răspunderea intimaţilor-reclamanţi pentru prejudiciul produs de lucrul aflat sub paza juridică a acestora, argumentat de faptul că intimaţii-reclamanţi nu se foloseau de el, este în contradicţie cu reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei relaţiilor contractuale existente între părţi (contract de consignaţie sau de comision).

Referitor la critica privind aplicarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., recurenta susţine că, atât timp cât vinovăţia asiguratului nu este dovedită şi nu poate fi reţinută în sarcina acestuia, nici răspunderea recurentei în calitate de asigurator nu poate fi angajată în cauză.

Prin urmare, consideră că în cauză sunt incidente norme legale aplicabile situaţiei de fapt privind condiţiile preluării şi depozitării spre vânzare a unui autoturism în baza unui contract comercial.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat note scrise, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, care primează în faţa excepţiei nulităţii, întrucât vizează principiul legalităţii căilor de atac, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunţat este consacrat în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în art. 457.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Recursul are ca obiect decizia nr. 200 din 22 iulie 2020, prin care Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a soluţionat, cu caracter definitiv, acţiunea promovată de reclamanţii A. S.R.L. şi B., având ca obiect pretenţii izvorâte dintr-un contract de asigurare, fiind astfel dedusă judecăţii o cerere privitoare la despăgubiri în materie de asigurări.

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 25 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele din materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunţare, în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ stabilite de lege.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 200 din 22 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 200 din 22 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.