Abusive loan clauses and tacit acceptance of OUG 50/2010 consumer credit amendments

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenţia de credit nr. x/19.12.2007:

a) clauzele conţinute la pct. 3.3. din convenţie, prin care banca pârâtă îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii;

b) clauzele conţinute la pct. 3.5 din convenţie, referitoare la comisionul de procesare de 2,2%;

c) clauzele conţinute la pct. 3.7 din convenţie, referitoare la comisionul de administrare;

d) clauzele conţinute la pct. 8.1 din convenţie, referitoare la declararea scadentei anticipate a creditului la apariţia oricărui culpe şi pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale;

2. să constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menţionate;

3. să dispună restituirea sumei de 3510,46 CHF plătită în plus, reprezentând diferenţa de dobândă dintre dobânda menţionată în convenţia de credit şi dobânda percepută ulterior şi majorată în mod unilateral, începând cu data modificării acesteia, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente în cuantum de 317,42 CHF, calculate de la data achitării fiecărei sume şi până la data plăţii efective a acestui debit;

4. să dispună restituirea sumei achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare în cuantum de 13336,36 CHF, respectiv comision de procesare în cuantum de 1.475,83 începând cu data de 08.02.2008 până la 30.05.2015 şi în continuare, până la data sistării plăţii acestui comision şi obligarea pârâtei la plata acestei sume precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a acesteia;

5. să dispună efectuarea plăţii prin raportare la cursul de schimb al CHF avut la momentul contractării creditului pentru toată perioada rămasă de executare a contractului, respectiv până la data 08.01.2043, începând cu data introducerii cererii;

6. să dispună obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Prin sentinţa civilă nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea astfel formulată; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a 2-a din contractul de credit nr. x/19.12.2007, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii. A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 3510,46 CHF reprezentând diferenţă de dobândă curentă achitată în perioada 08.02.2009-30.05.2015, precum şi la plata către aceştia a dobânzii legale aferente sumelor ce compun debitul mai sus arătat, de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii lor de către pârâtă. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta-pârâtă C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., împotriva sentinţei civile nr. 1522 din 11 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat; s-a respins cererea apelantei-pârâte C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, modificarea hotărârii recurate, în condiţiile art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în sensul admiterii apelului său şi, în consecinţă, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a legii şi a considerat clauza prevăzută la art. 3.3 din contractul de credit nr. x/19.12.2007 ca fiind abuzivă în ceea ce priveşte modificarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei sau politica de credite, şi, de asemenea, că O.U.G. nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părţi ci, dimpotrivă, a reţinut în mod injust că nu ar fi opera acceptarea tacită de la art. 95 din ordonanţă.

Recurenta consideră că soluţia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv al acestor clauze este greşită, motivele de recurs încadrându-se în cele prevăzute de art. 468 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai exact hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, îndeosebi cele prevăzute de art. 95 (5) din acest act normativ, text de lege care presupunea doar două ipoteze: consumatorul avea posibilitatea ori de a accepta expres prin semnarea actului adiţional de conformare ori de a accepta tacit prin nemanifestarea voinţei faţă de acest act adiţional.

În dezacord cu opinia instanţei de apel, învederează instanţei de recurs că aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 tuturor contractelor aflate în curs de derulare, deci inclusiv contractului de credit supus analizei, de la momentul intrării sale în vigoare, a reprezentat o obligaţie legală imperativă pentru recurentă. Astfel, conform art. 95 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma anterioară aprobării sale prin Legea nr. 288/2010 şi sub imperiul căreia s-a încheiat Actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010), creditorii - în speţă, C.- au avut obligaţia ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă să asigure conformitatea contractelor aflate în derulare cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 prin încheierea de acte adiţionale.

Recurenta-pârâtă arată că şi-a îndeplinit întocmai obligaţia legală şi, în conformitate cu art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 a transmis către intimatii-reclamanti adresa nr. x/10.09.2010. În acest context, subliniază că alin. (3) instituie o obligaţie de diligentă, iar nu de rezultat în legătură cu informarea consumatorului, obligaţie pe care apreciază că a îndeplinit-o prin transmiterea unei scrisori recomandate la adresa din contract a împrumutaţilor, în cuprinsul căreia aceştia au fost informaţi în mod detaliat.

În speţă, intimaţii-reclamanti nu au semnat actul adiţional de conformare, deşi au fost informaţi prin notificarea nr. x/10.09.2010 şi nici nu au denunţat aplicarea ordonanţei, ceea ce înseamnă că au acceptat tacit actul adiţional de corelare a contractului de credit nr. x/19.12.2007 cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Mai arată şi faptul că în luna ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, iar împrumutaţii ar fi trebuit să denunţe actul adiţional in termenul legal reglementat prin alin. (2) al art. II din Legea nr. 288/2010, adică în termen de 60 de zile calculate de la data de 02.01.2011, ceea ce nu s-a întâmplat şi, pe cale de consecinţă, actul adiţional la contractul de credit al clienţilor a fost considerat acceptat tacit şi a produs efecte, în conformitate cu prevederile legale imperative.

Recurenta reiterează conţinutul adresei, susţinând că prin notificarea nr. x/10.09.2010 Banca a informat în mod temeinic pe intimaţii-reclamanţi cu privire la modul în care vor fi conformate cu prevederile ordonanţei, clauzele referitoare la dobândă din contractul de credit în derulare şi că nicidecum nu a fost transmisă doar o invitaţie din cuprinsul căreia consumatorilor le-ar fi fost imposibil să afle despre modificările contractuale operate de Bancă, aşa cum în mod nedrept notează instanţa de apel prin considerentele deciziei atacate.

Cu privire la acceptarea de către consumator a actului adiţional de conformare, recurenta învederează instanţei de recurs că anterior Legii nr. 288/2010, cum este şi cazul în speţă, consumatorul nu avea posibilitatea de a refuza aplicarea prevederilor ordonanţei, asa cum se precizează de altfel şi la art. 80 (1) conform căruia "Consumatorii nu pot renunţa la drepturile care le-au fost conferite prin prezente ordonanţă de urgenţă." Astfel că legea aplicabilă în momentul notificării implementării O.U.G. nr. 50/2010 nu prezenta şi ipoteza refuzului aplicării ordonanţei exprimat prin neacceptarea actului adiţional de conformare a contractului în derulare. Un asemenea refuz nu a fost permis de lege şi nu a putut forma un drept subiectiv al consumatorului anterior apariţiei Legii nr. 288/2010.

Prin urmare, arată că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) - interdicţia pentru consumator de a renunţe la drepturile conferite de O.U.G. nr. 50/2010, a dispoziţiilor art. 95 alin. (5) - care atribuie valoare de acceptare tacită faptului de a nu semna actul adiţional de conformare, rezultă că O.U.G. nr. 50/2010 era aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

De asemenea, susţine că nu exista niciun text de lege care să indice respectarea unui interval de timp scurs de la data transmiterii notificării şi termenul fixat pentru semnarea actului adiţional de implementare. În aceste condiţii, aprecierea instanţei de apel nu poate fi primită cum că "consumatorului i s-a pus la dispoziţie un interval extrem de redus pentru a onora invitaţia." Mai mult, în continuarea acestei aprecieri eronate fără corespondent într-un text de lege, instanţa de apel a conchis în mod injust cum că procedând în acest fel "Banca a urmărit tocmai acceptarea tacită, în detrimentul acordului expres" finalizându-şi raţionamentul cu o previziune asupra modului în care s-ar fi derulat raporturile contractuale.

Recurenta apreciază că a făcut dovada diligentelor depuse pentru informarea consumatorului cu privire la obligaţia acestuia de a semna actul adiţional de conformare a contractului în derulare cu dispoziţiile ordonanţei, astfel că Banca nu a eşuat în a proba faptul că ar fi făcut toate demersurile pentru a aduce la cunoştinţa consumatorului actul adiţional, asa cum se exprima în mod nedrept instanţa de apel.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin excluderea de la controlul caracterului abuziv a clauzei privind modalitatea în care va fi revizuită rata dobânzii; clauzele contractuale privitoare la dobândă şi comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil - a se vedea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar şi decizia civilă nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011., precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017; or, cerinţele ca respectiva clauză să privească obiectul principal al contractului şi preţul sunt alternative, iar nu cumulative.

Recurenta-pârâtă susţine şi faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 prin refuzul de a analiza condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Astfel, consideră că soluţia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 3.3 doar în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei dobânzii, respectiv "funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii" este greşită, motivul de recurs încadrându-se în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai exact hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine că instanţa de apel a efectuat o analiză a clauzei înscrisă la art. 3.3 din contractul de credit exclusiv din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar din împrejurarea constatării că "nu este identificat niciun criteriu obiectiv, public şi verificabil" a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile caracterului abuziv, deşi nu a procedat la analiza celor trei condiţii stipulate la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa negocierii, producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi reaua-credinţă a profesionistului.

Recurenta-pârâtă apreciază că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data de 19.12.2007, când nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în conţinutul contractului de credit, nici toţi indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii şi nici modalitatea de calcul a dobânzii, ci trebuia să fie prezentat doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii (Anexa alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000).

Astfel, consideră că instanţa de apel nu a efectuat o analiza a clauzei din perspectiva acestor dispoziţii legale în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la aprecieri fără susţinere în legislaţia aplicabilă în decembrie 2007. Invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1293 din 27 martie 2013.

Prin urmare, Banca a prevăzut în clauza 3.2 teza II o motivaţie întemeiată a variaţiei dobânzii -"evoluţia pieţei financiare sau a politicii monetare", iar această clauză satisface cerinţele caracterului clar şi inteligibil, în opoziţie cu concluzia instanţei de apel.

Astfel că modificarea ratei dobânzii nu este lăsată la libera apreciere a băncii conferindu-i un drept absolut, asa cum interpretează instanţa de apel, ci este operată în funcţie de indici de referinţe verificabili, fiind exprimată în termeni clari, uşor inteligibili. Posibilitatea băncii de a insera o clauză care să-i permită să majoreze dobânda este o consecinţă firească a caracterului variabil al dobânzii, nu contravine legii şi nu are caracter abuziv.

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privind criteriul variabil al dobânzii din Contractul de credit analizat în condiţiile în care prin întrunirea acordului de voinţa al părţilor contractante asupra conţinutului acestor clauze îşi găseşte aplicabilitatea principiul forţei obligatorii a contractelor pacta sunt servanda, consacrat de art. 969 din C. civ.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 octombrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă a depus un punct de vederea asupra raportului întocmit, achiesând concluziilor acestuia.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 18 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 18 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La termenul din 7 aprilie 2021, constatând că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, Înalta Curte a dispus repus cauza pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui caz de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut că este greşită soluţia pronunţată asupra implementării actului adiţional de transpunere a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, întrucât instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 95 şi de art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Critica recurentei este întemeiată, deoarece instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu s-a făcut dovada acceptării acestui act adiţional de către reclamanţi în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010.

Dispoziţiile art. 37 şi art. 95 alin. (1)-(5) din acest act normativ, în forma iniţială, prevedeau că:

Art. 37:

"În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;"

Art. 95. "1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. (4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Totodată, conform dispoziţiilor art. 80 (1) O.U.G. nr. 50:

"Consumatorii nu pot renunţa la drepturile care le-au fost conferite prin prezenta ordonanţă de urgenţă."

Astfel, în varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2010, pentru ca un act adiţional să poată fi considerat ca fiind acceptat tacit de către consumatori, era necesar să fie comunicat consumatorilor, pentru ca aceştia să aibă posibilitatea de-a lua în mod real cunoştinţă de clauzele sale, însă legea aplicabilă la momentul notificării implementării acestei ordonanţe nu prezenta şi ipoteza refuzului aplicării ordonanţei exprimat prin neacceptarea actului adiţional de conformare a contractului în derulare. Or, în măsura în care consumatorul şi-ar fi exprimat refuzul faţă de prevederile actului adiţional, contractul ar fi continuat să se deruleze în modalitatea convenită iniţial; în măsura în care consumatorul se declară de acord, actul adiţional e considerat acceptat expres, iar în ipoteza în care nu îşi exprimă nici un punct de vedere, actul adiţional este considerat de lege ca fiind tacit adoptat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a prezentat un astfel de act adiţional, fiind făcută şi dovada depunerii diligenţelor necesare pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului, conform notificării nr. x/10.09.2010.

Reclamanţii au luat la cunoştinţă din cadrul notificării efectuate de bancă despre conţinutul clauzelor contractuale modificate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, valoarea comisionului de rambursare anticipată şi exprimarea explicită a formulei de calcul a ratei dobânzii, în funcţie de un indice de referinţă public, modul de calcul şi transparentizare a dobânzii creditului conform dispoziţiilor legale.

Astfel, banca s-a conformat exigenţelor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, îndeplinindu-şi obligaţia de a informa consumatorii cu privire la obligaţia acestora de a semna actul adiţional; or, nefiind semnat de consumatori, actul adiţional a fost considerat acceptat tacit şi, pentru viitor, prevederile acestuia au înlocuit clauzele din contractul iniţial referitoare la valoarea comisionului de rambursare anticipată şi formula de calcul a ratei dobânzii în funcţie de un indice de referinţă public.

Prin urmare, între părţile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, cerinţele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute.

Faţă de succesiunea în timp a celor două acte normative, se constată că prin Legea nr. 288/2010 (pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori) s-a instituit posibilitatea consumatorului sau creditorului de a notifica cealaltă parte, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, în situaţia în care nu este de acord cu actul adiţional acceptat tacit în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acceptarea tacită a produs efecte în speţă şi ca urmare a lipsei notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010, potrivit căruia actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi (alin. (1). Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (alin. (2).

Prin urmare, instanţa de recurs constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, potrivit art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza va fi trimisă Curţii de Apel Bucureşti pentru o nouă judecată a apelului pârâtei în sensul analizei condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală referitoare la variaţia dobânzii, urmând a fi avute în vedere şi dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-269/19.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.