Contractual penalties and non-reduction threshold under Civil Code arts. 1538 and 1541

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la 28 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 364.829,66 RON, reprezentând penalităţi conform contractului cadru de vânzare-cumpărare nr. x din 1 ianuarie 2014, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia litispendenţei cererilor de chemare în judecată care fac obiectul dosarelor cu nr. x/2017 şi nr. y/2017, raportat la prevederile art. 138 alin. (1) C. proc. civ. şi a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017 A mai invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la creanţa pretinsă de reclamantă şi a solicitat, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, având în vedere faptul că la 6 iunie 2017 a fost admisă acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2017

La 23 octombrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a precizat că înţelege să-şi mărească cuantumul obiectului cererii conform concluziilor raportului de expertiză, la suma de 372.107,63 RON.

Prin sentinţa nr. 7/2019 din 22 ianuarie 2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a respins excepţiile litispendenţei şi autorităţii de lucru judecat invocate de pârâtă, a admis acţiunea promovată de reclamantă şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.107,63 RON, reprezentând penalităţi de întârziere conform contract nr. x din 1 ianuarie 2014 şi la plata sumei de 8.084 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A. Craiova.

Prin decizia nr. 409/2019 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.270 şi 1.350 şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.. Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a apreciat că simplele menţiuni de pe factură privind obligaţia de plată a unor penalităţi produc efectele specifice unor obligaţii contractuale din perspectiva art. 1.270 şi 1.350 C. civ.. În concret, recurenta-pârâtă afirmă că, în lipsa unui act juridic semnat de ambele părţi, cuantumul penalităţilor nu poate fi cel prevăzut în cuprinsul unui act juridic asumat doar de către intimată şi care nu este semnat de reprezentantul recurentei. Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că, din perspectiva forţei obligatorii a contractului, reglementate de art. 1.270 şi 1.350 C. civ., semnarea facturilor emise de intimată are doar semnificaţia acceptării debitului principal, în condiţiile în care nu există un contract valabil încheiat de părţi care să stabilească şi un cuantum al penalităţilor.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., cu privire la penalităţile de întârziere în cuantumul solicitat de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă apreciază că acestea nu sunt justificate, cuantumul stabilit prin contract ducând la o disproporţie vădită între prejudiciul cauzat şi reparaţia solicitată, fiind afectat echilibrul dintre părţi. Recurenta-pârâtă apreciază că dispoziţiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. dau dreptul instanţei de a reduce penalitatea atunci când aceasta este vădit excesivă faţă de prejudiciul suferit de creditor şi arată că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că nu se impune reducerea penalităţilor având în vedere că valoarea obligaţiei principale este mult peste penalităţile solicitate. În opinia recurentei-pârâte, prin acest raţionament, a fost nesocotită premisa art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., care nu impune ca şi condiţie pentru reducerea penalităţilor ca acestea să fie mai mari faţă de obligaţia principală. Aceeaşi parte consideră că premisa textului de lege este solicitarea unor penalităţi nejustificat de mari, raportat la prejudiciul efectiv produs creditorului, astfel cum reiese în mod expres din textul art. 1.541 alin. (1) lit. b), astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere cuantumul acestora - 372.107,63 RON, în contextul în care intimata nu a probat în cursul litigiului niciun prejudiciu efectiv ca urmare a pretinselor plăţi cu întârziere.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. Craiova împotriva deciziei nr. 409/2019 din 5 iunie 2019 şi s-a fixat termen de judecată la 31 martie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.270 şi 1.350 C. civ. vor fi înlăturate deoarece aspectele legate de conţinutul şi modalitatea de încheiere a contractului dintre părţi, respectiv de existenţa sau nu a semnăturii reprezentantului recurentei-pârâte pe înscrisul respectiv, precum şi de modalitatea de menţionare a penalităţilor în cuprinsul facturii reprezintă chestiuni de fapt care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, al cărui scop este de a examina nelegalitatea, şi nu netemeinicia hotărârii atacate.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. deoarece a apreciat că penalităţile nu pot fi reduse şi nu a ţinut cont de faptul că valoarea acestora, stabilită prin contract, determină o disproporţie vădită între prejudiciul cauzat intimatei-reclamante şi reparaţia solicitată. Mai arată că intimata-reclamantă nu a probat niciun prejudiciu.

Aceste critici vor fi înlăturate.

Curtea de apel a reţinut în mod corect că penalităţile de întârziere au fost calculate în temeiul unei prevederi înscrise pe facturile emise de intimata-reclamantă, prevedere care are natura juridică a unei clauze penale. Instanţa supremă reţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 1538 alin. (4) C. civ., creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. În viziunea legiuitorului, clauza penală are o funcţie cominatorie, astfel că, şi în lipsa prejudiciului, neexecutarea obligaţiei de către debitor trebuie sancţionată.

Dispoziţiile art. 1541 C. civ. prevăd posibilitatea instanţei de a interveni în contract, la solicitarea debitorului şi în condiţii limitative. Astfel, judecătorul poate reduce cuantumul penalităţilor în cazul în care acestea sunt vădit excesive faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului şi cu condiţia ca penalităţile astfel reduse să fie superioare obligaţiei principale.

Recurenta-pârâtă a solicitat reducerea penalităţilor motivat de faptul că acestea creează o disproporţie vădită între prejudiciul cauzat şi reparaţia solicitată, fiind afectat echilibrul dintre părţi. Or, conform textului de lege invocat, judecătorul este chemat să aprecieze dacă penalităţile sunt vădit excesive faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar nu raportat la prejudiciul efectiv cauzat. Stabilind situaţia de fapt prin raportare la probele din dosar, curtea de apel a reţinut că valoarea penalităţilor este inferioară obligaţiei principale.

Intervenţia instanţei în contract este limitată de principiul obligativităţii contractului, statuat de art. 1270 C. civ., şi de principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate aspecte care nu au fost dezvoltate de recurenta-pârâtă în întâmpinare sau printr-un alt mijloc procedural. În acest context în mod corect a reţinut curtea de apel că penalităţile nu pot fi reduse.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. Craiova împotriva deciziei nr. 409/2019 din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. CRAIOVA împotriva deciziei nr. 409/2019 din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.