Abusive bank credit clauses: absolute nullity and inapplicability of statute of limitations

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi la 24 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale înscrise în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 6 august 2007, respectiv cele cuprinse art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 lit. a), c), g) şi a) clauzelor cuprinse în condiţiile de creditare la art. 2.1, art. 2.3, art. 2.6, art. 3.1, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 8.1, art. 8.3 şi art. 8.4; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate abuziv de către pârâtă de la data semnării contractului şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa, sume de bani ce vor fi constatate prin efectuarea în cauză a unei expertizei contabile; obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale aferente debittului datorat cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtelor la plata sumei de 100.000 de euro reprezentant daune morale; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi, excepţia netimbrării capătului 4 al cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia nulităţii capetelor 1, 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes a cererii de constatare a caracterului abuziv a art. 3.8 din condiţiile generale, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii capetelor 2 şi 3 privind restituirea sumelor încasate abuziv şi excepţia inadmisibilităţii cererii de aplicare a formulei de calcul a dobânzii.

Prin sentinţa civilă nr. 6330 din 12 iunie 2015, Judecătoria Galaţi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 10 iunie 2016, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă în scopul soluţionării conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 123/F- C. civ. din 19 iulie 2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din 21 octombrie 2016 tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâta B. S.A., iar prin încheierea din 14 aprilie 2017 s-a reţinut că reclamanta a renunţat, în primul ciclu procesual, la capătul de cerere privind daunele morale.

Prin sentinţa civilă nr. 183 din 15 mai 2018, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea civilă în constatare nulitate formulată de reclamanta A. şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5, art. 7 liniuţa 2 şi 3, art. 8 lit. a) şi b), art. 9 lit. a), b) şi c) din contractul de credit bancar nr. x din 6 august 2007 şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 2.6, 3.1., 3.7, 3.9 din condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit bancar nr. x din 6 august 2007. A obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele reprezentând contravaloarea în RON, la data plăţii, reţinute în plus, în temeiul clauzelor constatate abuzive, începând cu data încheierii contractului şi până la data pronunţării prezentei hotărâri plus dobânda legală pentru fiecare sumă în parte, plătită pârâtelor, începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective de către pârâte a acestor sume. A respins celelalte capete de cerere, ca nefondate. A luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind plata daunelor morale. A obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.274,40 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 225 din 16 octombrie 2018, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de B. S.A.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva încheierii din 21 octombrie 2016, a sentinţei civile nr. 183 din 15 mai 2018 şi a sentinţei civile nr. 225 din 16 octombrie 2018, iar pârâta C. S.R.L. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 183 din 15 mai 2018.

Prin decizia civilă nr. 40/A din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelurile declarate de pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., a modificat în parte hotărârea apelată, în sensul că a respins cererile de constatare ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 9 lit. b) şi c) din contractul de credit şi a art. 3.9 din condiţiile generale de creditare şi a respins obligaţia corelativă de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze. În ceea ce priveşte art. 5 din contractul de credit a schimbat dispoziţiile sentinţei apelate, în sensul constatării ca fiind abuzivă doar teza a II-a a acestui articol. A respins cererea de obligare a pârâtei C. S.R.L. la restituirea sumei încasate în baza art. 9 lit. a) din contractul de credit şi a 3.1. din condiţiile generale de creditare privind comisionul de acordare. A înlăturat din hotărârea apelată dispoziţiile contrare prezentei decizii. A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa civilă nr. 183 din 15 mai 2018 a Tribunalului Galaţi. A respins ca neîntemeiat apelul declarat împotriva încheierii din 21 octombrie 2016 a Tribunalului Galaţi. A admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 225 din 16 octombrie 2018 pronunţate de Tribunalul Galaţi pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca rămasă fără obiect cererea de lămurire dispozitiv formulată de pârâta B. S.A. A obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 1.422,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxele judiciare de timbru aferente pretenţiilor admise. A obligat reclamanta la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 495,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în domeniul protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE, referitor la clauza care prevede comisionul de administrare. Mai arată că, deşi a reţinut că prevederile contractuale care stipulează un comision de administrare nu sunt incluse în obiectul principal al contractului, curtea de apel a stabilit caracterul clar şi inteligibil al respectivei clauze şi astfel a motivat contradictoriu soluţia pronunţată.

Autoarea căii de atac afirmă că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece nu este prevăzut în contract care sunt serviciile prestate de bancă în schimbul comisionului de administrare, acest comision nefiind definit, şi mai afirmă că acest comision este o dobândă mascată.

Recurenta-reclamantă invocă, cu privire la buna-credinţă, Considerentul 16 al Directivei nr. 93/13/CEE şi susţine că dezechilibrul semnificativ există întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată. De asemenea, terminologia folosită nu este explicată în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, pentru ca împrumutata să fie în deplină cunoştinţă de cauză. Apreciază că analiza caracterului clar şi inteligibil trebuie făcută din perspectiva consumatorului, şi nu a dreptului comun.

Recurenta-reclamantă afirmă că nu au fost negociate clauzele contractuale, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat-o în legătură cu conţinutul contractului nu echivalează cu o negociere.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât curtea de apel nu a analizat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 atunci când a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5 teza a II-a, art. 9 lit. a), art. 7 şi art. 8 din contractul de credit şi art. 3.7 din condiţiile generale. Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a reţinut fără a motiva că perceperea unui comision de procesare de 1,80% adăugat unui comision de administrare lunar creează un dezechilibru major prin raportare la valoarea creditului acordat.

Autoarea căii de atac afirmă că au fost încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 întrucât art. 5 teza a II-a arată în mod expres că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile D. (indice de referinţă) şi marja fixă de 1,5 pp, iar în condiţiile generale se precizează că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. În opinia recurentei-pârâte, aceste clauze au un caracter clar şi inteligibil, iar schimbarea ratei dobânzii se raportează la indici obiectivi.

Se susţine că au fost încălcate şi prevederile art. 977-979, ale art. 981-985 C. civ. din 1864 şi ale art. 1175 C. civ. deoarece contractul de credit nu este un contract de adeziune standard preformulat, cum în mod greşit s-a reţinut în decizia atacată. Mai susţine că negocierea contractului a fost iniţiată de recurenta-reclamantă prin formularea cererii de creditare şi depunerea documentaţiei solicitate, continuând cu înmânarea propunerii de contract, moment în care recurenta-reclamantă ar fi putut propune noi clauze, dar a ales să nu uzeze de această posibilitate. Precizează că banca a încheiat două acte adiţionale cu recurenta-reclamantă, dovedind astfel disponibilitatea de a negocia.

Recurenta-pârâtă arată că nu este îndeplinită nici condiţia lipsei bunei-credinţe întrucât recurenta-reclamantă nu a adus dovezi în acest sens. Apreciază că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze această condiţie prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

Printr-o altă critică se susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 întrucât instanţa de apel a ignorat sensul convenţional al acestor prevederi şi arată, cu titlu general, că referitor la clauzele legate de preţ, judecătorul poate analiza numai caracterul clar şi inteligibil, nu şi adecvarea nivelului comisioanelor.

Aceeaşi parte formulează critici şi referitor la modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale în discuţie şi la restituirea sumelor încasate. Arată că sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, iar instanţa de fond ar fi trebuit să constate că sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie de trei ani începând să curgă de la 6 august 2007, data încheierii contractului de credit, şi împlinindu-se la 6 august 2010.

Autoarea căii de atac afirmă că au fost încălcate şi prevederile art. 36 raportat la art. 40 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1391 C. civ. din 1864 întrucât curtea de apel nu a ţinut de efectele cesiunii de creanţă intervenite între recurenta-pârâtă şi intimata-pârâtă, respectiv de transferul tuturor drepturilor legate de creanţa cedată, inclusiv acela de a încasa sumele restante.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. şi admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul recurentei-reclamante este nul prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar recursul declarat de recurenta-pârâtă este admisibil.

Prin încheierea din 10 iunie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus depus punct de vedere cu privire la raport prin care a apreciat că recursul nu este anulabil.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020 a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, cu motivarea că susţinerile din cadrul memoriului de recurs nu pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii. S-a fixat termen în şedinţă publică la 9 decembrie 2020, în vederea soluţionării recursurilor. La termenul de la 9 decembrie 2020 judecata cauza a fost amânată pentru 31 martie 2021, constatându-se lipsă de procedură cu intimata-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanţa supremă constată că motivele invocate sunt formale, întrucât nu se dezvoltă critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate raportat la considerentele acesteia.

Susţinerile referitoare la caracterul nenegociat al contractului şi la reaua-credinţă a băncii reprezintă chestiuni de netemeinicie ce ţin de contextul factual de la momentul încheierii contractului de credit şi care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs. Nici argumentele prin care se arată că valoarea disproporţionată a comisionului creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurentei-reclamante nu vor fi examinate deoarece instanţa de recurs, în limitele controlului de legalitate, nu poate analiza prevederile contractului sub aspectul cuantumului sau modului de percepere al comisionului de administrare în discuţie.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătoreşti între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.

Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Instanţa va înlătura criticile prin care se susţine că în apel nu a fost analizată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 atunci când s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5 teza a II-a, art. 9 lit. a), art. 7 şi art. 8 din contractul de credit şi art. 3.7 din condiţiile generale întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că au fost avute în vedere condiţiile respective pentru fiecare clauză contractuală în parte, inclusiv existenţa dezechilibrului şi aspectele legate de negociere.

Din analiza raţionamentului juridic al instanţei de apel rezultă că aceasta a construit o motivare logică, argumentată şi suficientă, care răspunde aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare şi care respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care se arată că în mod nelegal a constatat curtea de apel caracterul abuziv al art. 5 teza a II-a din contractul de credit vor fi respinse. Conform prevederii contractuale în discuţie, "Dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile D., la care se adaugă 1.5 p.p." Ca urmare a stabilirii contextului în care a fost încheiat contractul de credit, curtea de apel a reţinut că această clauză nu a fost negociată cu recurenta-reclamantă, iar din redactarea clauzei nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcţie de care se stabileşte dobânda variabilă şi nici care este motivul întemeiat, impuse de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral prevederile contractului. De altfel, recurenta-pârâtă nu a dovedit în faţa instanţei de apel existenţa unui asemenea motiv, iar probarea acestui aspect în etapa procesuală a recursului nu se circumscrie caracterului extraordinar al căii de atac formulate.

Contrar celor susţinute de autoarea căii de atac, buna-credinţă în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată raportat la jurisprudenţa europeană, şi nu la prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007. Astfel, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reţinut că relativ la problema cerinţei de bună-credinţă, se impune a se verifica dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuţie în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reţinut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credinţe nu a fost respectat tocmai pentru că mecanismul de formare şi modificare a dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu şi în favoarea consumatorului.

Argumentele prin care recurenta-pârâtă tinde să demonstreze că a existat un proces de negociere a clauzelor contestate, susţinând încălcarea prevederilor art. 977-979, ale art. 981-985 C. civ. din 1864 şi ale art. 1175 C. civ., nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate întrucât aduc în discuţie aspecte de fapt care nu pot fi spuse analizei instanţei de recurs.

Recurenta-pârâtă invocă şi nerespectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 motivat de faptul că dobânda şi comisioanele prevăzute în contractul de credit sunt prestaţii esenţiale ale acestui tip de contract, iar clauzele respective fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, cu condiţia de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Aceste critici vor fi înlăturate. În ceea ce priveşte clauza referitoare la dobândă (art. 5 teza a II-a din contractul de credit), s-au arătat mai sus motivele pentru care instanţa supremă a reţinut că această prevedere nu îndeplineşte cerinţa comprehensibilităţii. În ceea ce priveşte comisioanele, se observă că autoarea căii de atac nu arată în concret care este comisionul sau clauza contractuală la care face referire.

Instanţa supremă va respinge criticile referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 deoarece aceste dispoziţii legale stabilesc termenul general de prescripţie de 3 ani incident şi în cazul acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii relative a unei clauze contractuale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii unor clauze contractuale dintr-un contract de credit, întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Acest act normativ transpune în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE, directivă care ocroteşte interesul general al categoriei consumatorilor şi nu interesul economic al unei persoane particulare, strict determinate, astfel cum în mod greşit pretinde recurenta-pârâtă. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică şi că interesul ocrotit este unul public (Cauza Mostaza Claro, Cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská). Faţă de natura interesului ocrotit, se reţine că nulitatea ce intervine în cauză este una absolută, ce poate fi invocată oricând. Ca atare, dreptul la acţiune al reclamantei neputând fi apreciat ca prescris, se reţine că soluţia curţii de apel este corectă pe acest aspect.

Înalta Curte va înlătura criticile privind greşita aplicare a art. 1391 C. civ. din 1864 întrucât în mod corect a reţinut curtea de apel că principalul efect al cesiunii de creanţă este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar de la momentul semnării contractului de cesiune, iar faţă de terţi de la momentul îndeplinirii obligaţiei de notificare. Această transmitere nu afectează situaţia juridică a părţilor contractului de credit (în temeiul căruia s-a născut creanţa cedată) de la momentul încheierii acestuia, moment la care s-a raportat reclamanta atunci când a formulat acţiunea în constatarea nulităţii clauzelor abuzive.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2), în temeiul art. 496 alin. (1) teza III C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, iar în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Faţă de soluţia de anulare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A., în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

Faţă de soluţia de respingere ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 40/A din 27 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2021.