Admissibility of cassation appeals challenging evidentiary omissions and factual findings: limitations on re-examining waived evidence and res judicata in credit assignment disputes

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 martie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. S.R.L., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 222.943,13 RON, reprezentând preţul cesiunii creanţei de 1.291.397,20 RON, pe care o deţinea împotriva pârâtei persoană juridică.

În drept, a invocat prevederile art. 195 C. proc. civ., art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul B. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, arătând că din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că pretenţiile reclamantului nu sunt îndreptate împotriva sa.

La 19 octombrie 2016, reclamantul a formulat cerere modificatoare la acţiunea introductivă, prin care a arătat că solicită obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 222.943,13 RON, reprezentând preţul cesiunii creanţei de 1.291.397,20 RON, pe care o deţinuse împotriva pârâtei persoană juridică. În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., art. 1443, art. 1444, art. 1446 şi art. 1447 C. civ.

La termenul de judecată din 7 iunie 2017, pârâtul B. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 2414 din 3 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2015, cu referire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1507 din 29 iunie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şl Fiscal a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei calităţii procesuale a pârâtului B., precum şi acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C..

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 130 din 19 martie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În debutul memoriului depus la dosar, recurentul a expus pe scurt istoricul relaţiilor dintre părţi, precum şi parcursul procesual al litigiului.

În continuare, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este susceptibilă de a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 226 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, a art. 64 alin. (6) şi art. 103 din Legea nr. 85/2006, art. 22 C. proc. civ. şi art. 1516, art. 1527, art. 1530 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Detaliind, a arătat că, în virtutea obligaţiei legale de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului în cauză, instanţei îi revenea sarcina de a lămuri, în temeiul art. 226 din Legea nr. 31/1990, situaţia financiară dintre societate şi asociatul retras, atât în privinţa părţilor sociale, cât şi în privinţa desocotirii sub toate aspectele, pentru stingerea oricăror raporturi juridice constituite ca urmare a asocierii.

Recurentul a mai susţinut că, în baza aceluiaşi rol activ, instanţa de judecată trebuia să încuviinţeze o expertiză contabilă, care să stabilească situaţia patrimonială a societăţii la momentul retragerii sale, precum şi modalitatea concretă în care sumele datorate asociaţilor conform contului 455 au fost înregistrate în contabilitate.

A mai arătat recurentul şi că datoria societăţii faţă de cedent nu se stinge prin încheierea contractului de cesiune de părţi sociale, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit astfel, că obligaţia societăţii de a restitui împrumutul subzistă, în contextul în care nu există niciun înscris care să ateste că administratorul cedent ar fi renunţat în mod expres la creanţa de 222.943,13 RON, pe care o avea de recuperat şi că aceasta rămâne înregistrată în evidenţele contabile până la achitarea ei conform clauzelor din contractul de împrumut.

În continuare, a menţionat că instanţa de apel a interpretat eronat decizia nr. 8 din 01.04.2013 înregistrată la O.N.R.C. Prahova sub nr. x/07.05.2013 şi că a reţinut în mod greşit că încheierea contractului de împrumut s-a făcut fără autorizarea administratorului judiciar şi fără legătură cu planul de reorganizare, situaţie contrazisă de cele consemnate în adresa nr. x/31.03.2013, transmisă către administratorul judiciar D. Referitor la concluzia instanţei de apel mai sus expusă, recurentul a afirmat că a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care datoriile societăţii din planul de reorganizare au fost achitate din preţul cesiunii, prin împrumutul dat societăţii, fapt atestat şi de concluziile raportului de expertiză, care consemnează că operaţiunea a fost ulterior, la 31 decembrie 2013, stornată.

Pentru toate considerentele arătate, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi B. şi C. S.R.L. la 2 iunie 2018, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

La 6 august 2018 intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care, deşi au susţinut că recurentul a invocat motive de netemeinicie a hotărârii atacate, iar nu de nelegalitate a acesteia, nu au clamat nulitatea căii extraordinare de atac pendinte şi au solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

Întâmpinarea a fost comunicată la 10 august 2018, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar, recurentului-reclamant care, prin răspunsul depus la 16 august 2018 a combătut apărările intimaţilor-pârâţi.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 130 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Sub un prim aspect, recurentul invocă faptul că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 226 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, precum şi pe cele ale art. 22 C. proc. civ. prin faptul că nu a lămurit situaţia financiară dintre asociatul retras şi societate, atât în privinţa părţilor sociale, cât şi în privinţa desocotirii în ceea ce priveşte datoriile societăţii faţă de reclamant, pentru stingerea oricăror raporturi juridice constituite ca urmare a asocierii şi, deci, a soluţionării tuturor creanţelor ce existau între părţi şi nu a procedat, din oficiu, la ordonarea unei expertize contabile, din care să rezulte clar situaţia patrimonială a societăţii, în momentul retragerii recurentului din societate, precum şi modalitatea concretă în care sumele datorate acţionarilor/asociaţilor conform codului 455 au fost înregistrate în contabilitate.

Întrucât normele de drept pretins încălcate vizează norme de procedură, Înalta Curte reţine că se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile invocate de recurent, analiza urmând a se realiza din perspectiva acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că prima instanţă a respectat exigenţele impuse de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate (contractul de cesiune creanţă şi restul înscrisurilor administrate, martor, raportul de expertiză extrajudiciară, interogatoriu) şi prin raportare la temeiurile de drept invocate de părţi, nefiind identificate de instanţa de control judiciar elemente de fapt sau de drept care nu au fost lămurite. Curtea subliniază că formularea de către instanţa de fond a unor concluzii diferite decât cele propuse de parte, în urma administrării probelor, nu conduce la constatarea lipsei de rol activ din perspectiva lămuririi cauzei sub toate aspectele relevante şi nici nu deschide părţii calea recursului.

Art. 254 alin. (6) C. proc. civ. dispune în sensul că, "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii". Or, se reţine că, deşi prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv "să se stabilească dacă suma de 222.943,13 RON a fost restituită reclamantului", cerere precizată la 15.06.2017, la termenul din 15.06.2017 a renunţat la această probă, aspect consemnat în încheierea din aceeaşi dată a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În virtutea acestor dispoziţii legale, criticile recurentului privind omisiunea instanţei de a ordona din oficiu o expertiză contabilă, în condiţiile în care însuşi recurentul a renunţat la această probă, nu pot fi primite. Se reţine totodată şi incidenţa art. 249 C. proc. civ., care impune oricărei persoane care formulează o cerere în justiţie să aducă probe în susţinerea acesteia, or recurentul, ca persoană interesată, trebuia să se aştepte ca această regulă să se aplice şi în cazul său.

În ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, instanţa supremă reţine că sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se poate reţine încălcarea acestor norme legale. În acest context, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata preţului cesiunii de creanţă, recurentul-reclamant neformulând un capăt de cerere distinct privind stabilirea drepturilor asociatului retras din societate.

Pe de altă parte, dispoziţiile alin. (2) al art. 226 din Legea nr. 31/1990 se aplică doar în situaţia de excepţie prevăzută la alin. (1) lit. c) din acelaşi text normativ, respectiv în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim pentru retragerea unui asociat din societate, situaţie neîntâlnită în speţă, iar dispoziţiile alin. (3) al art. 226 din Legea nr. 31/1990, cu referire la stabilirea drepturilor asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, de către un expert, nu sunt aplicabile întrucât instanţa de apel a reţinut, în urma aprecierii probelor administrate, că drepturile recurentului-reclamant s-au stabilit prin acordul părţilor, respectiv prin hotărârea adunării generale a asociaţilor nr. 8/01.04.2013, înregistrată la ORC de pe lângă Tribunalul Prahova prin rezoluţia nr. 8794/07.05.2013, necontestată.

Pentru aceleaşi considerente legate de excedarea obiectului litigiului, reţine că nu sunt incidente în speţă nici dispoziţiile Ordinului nr. 1376/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea în contabilitate a retragerii sau excluderii unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale, la care recurentul a făcut referire.

Subsumat motivului de casare prevăzut de punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 64 alin. (6) şi art. 103 din Legea nr. 85/2006, art. 1516, art. 1527 şi art. 1530 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

În primul rând, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1516, art. 1527 şi art. 1530 C. civ. au fost invocate pentru prima dată direct prin memoriul de recurs, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare neputând fi primite spre analiză în această etapă procesuală.

În plus, se constată că, deşi recurentul menţionează încălcarea celor trei texte normative indicate, nu dezvoltă această critică, în sensul de a arăta, în concret, în ce modalitate a fost nesocotită aplicarea lor de către instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, cele trei texte normative sunt în afara cadrului procesual, neavând legătură cu singurul petit al cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa, respectiv cu obligarea pârâţilor la plata preţului cesiunii de creanţă.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (6) şi art. 103 din Legea nr. 85/2006, recurentul nu a invocat adevărate critici de nelegalitate, susţinerile acestuia îndreptate către reaprecierea probatoriului, respectiv a clauzelor contractului de cesiune, documentelor contabile, notificării administratorului judiciar şi hotărârii asociaţilor nr. 8/01.04.2013, vizând aspecte factuale ale cauzei prin care se urmăreşte să se demonstreze realitatea şi eficacitatea operaţiunii de împrumut către societate, scopul în care a fost acordat împrumutul şi voinţa reală a părţilor la momentul încheierii actelor juridice.

Or, stabilirea situaţiei de fapt este un atribut al instanţelor devolutive, incompatibil cu cercetarea pe care o poate face instanţa de recurs. Relevante sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că aspectele învederate de recurent au fost tranşate cu caracter definitiv prin sentinţa nr. 915/24.07.2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în cadrul dosarului de insolvenţă al debitoarei C. S.R.L., prin care s-a reţinut că "această creanţă nu se încadrează nici în categoria creanţelor născute după data deschiderii procedurii conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, întrucât acest împrumut nu fost acordat în vederea continuării desfăşurării activităţii curente. Judecătorul sindic reţine aceasta având în vedere dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora, în urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu planul confirmat. Or, contractul de împrumut a fost încheiat fără autorizarea administratorului judiciar şi fără legătură cu planul de reorganizare. O interpretare contrară ar duce la eludarea art. 103 din Legea nr. 85/2006 şi la vătămarea celorlalţi creditori câtă vreme s-ar permite administratorului special să contracteze creanţe ulterior deschiderii procedurii fără legătură cu activitatea de reorganizare şi fără aprobarea administratorului judiciar".

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant privind încălcarea celor două texte normative sunt străine atât de considerentele instanţei de apel, care nu a reanalizat aspectele tranşate cu caracter definitiv de judecătorul-sindic, cât şi de obiectul acţiunii, bazat pe drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din contractul de cesiune de creanţă nr. x, iar nu din contractul de împrumut încheiat între recurent, în calitate de împrumutător şi C. S.R.L. reprezentată prin recurent, în calitate de împrumutat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 130 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 130 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.