Borrowers win remand as appellate ruling on Swiss-franc loan clauses quashed for omitting addendum claim.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 noiembrie 2016pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2016,reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. constatarea nulităţii clauzelor de la art. 5.2. şi art. 5.3. privind modul de calcul al dobânzii, din cuprinsul contractului de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 11 aprilie 2008 încheiat între reclamanţi şi pârâta C., având în vedere că aceste clauze au fost declarate abuzive prin sentinţa nr. 5316/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, sentinţă rămasă definitivă ce produce efecte erga omnes;

2. ca urmarea constatării nulităţii clauzelor prevăzute la art. 5.2. şi art. 5.3. din contract, să se dispună obligarea băncii ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei ce se va pronunţa, să pună la dispoziţie reclamanţilor un act adiţional la contractul de credit, sub sancţiunea plăţii de daune-cominatorii de 200 RON pe fiecare zi de întârziere, prin intermediul căruia clauzele abuzive de la art. 5.2. şi art. 5.3. referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii să fie înlocuite cu noi clauze, aliniate prevederilor legale în vigoare referitoare la modul de stabilire al dobânzii în contractele de credit cu consumatorii, în sensul că dobânda este una variabilă (în funcţie exclusivde variaţia indicelui Libor), fiind compusă din marja fixă a băncii de 4.1767 pp + Libor la 3 Luni, această dobândă urmând a fi aplicabilă pe toată perioada de valabilitate a contractului de la data acordării acestuia;

3. obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 18.086,23 CHF, încasată în mod abuziv de către bancă, fără a ţine cont de variaţia indicelui Libor, de la data primei rate de plată şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale ce va curge până la data plăţii efective, pentru suma de 18.086,23 CHF;

4. constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 9.1, art. 9,2, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii acestora;

5. ca urmarea constatării nulităţii prevederilor contractuale indicate la punctul 4, săsedispunăobligarea pârâtei la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/RON, pentru efectuarea plăţilor, lavaloarea de la data semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,3926 RON/1CHF, precum şi obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit la valoarea cursului valutar 1CHF/RON de la data semnării contractuluide credit (2,3926 RON/1CHF), respectiv obligarea acesteia la rambursarea diferenţelor în plus rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul de 2,3926 RON/1CHF valabil la data încheierii contractului şi cursul CHF/RON şi cursul valutar CHF/RON valabil la data scadentă a fiecărei rate, plus dobânda legală aferentă acestor sume plătite în plus. Reclamanţii au precizat că suma plătită în plus, ca urmare a diferenţei de curs valutar, este de 65.387,65 RON.

6. constatarea caracterului abuziv şi, prin urmare, constatarea nulităţii clauzei de la art. 6.1 lit. b) privind comisionul de acordare a creditului şi a clauzei de la art. 6.1 lit. c) privind comisionul de rambursare anticipată;

7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat şi alte cheltuieli ocazionate de soluţionarea litigiului, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Prin sentinţa civilă nr. 4959 din 27 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016,s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 24 mai 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2683/2017 din 29 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în partecererea privind pe reclamanţii A. şi B. pe pârâta C., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de credit nr. x/1000/9003 din 11.04.2008, în varianta sa iniţială; pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de6,99% pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunţării la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 11 aprilie 2008 reclamanţii A. şi B. încheiat cu pârâtaOTP Bank România S.A.contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x, având ca obiect suma de 76.700 CHF, perioada de rambursare a acestuia fiind de 300 luni.

Prin sentinţa civilă nr. 5316/2015, pronunţatăde Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parteacţiunea formulată de către ANPC, în contradictoriu cu C.., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 şi art. 5.3privind dobânda şi a fost obligată pârâtasă elimine clauzele abuzive din toate contractele de adeziune aflate în curs de executare.

Instanţa a constatat că a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, nulitatea este sancţiunea de drept civilcare lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale, este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, s-a arătat că sunt aplicabile contractelor prevederile Legii nr. 193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii acestora, precum şi prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

În ceea ce priveşte dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, la care reclamanţii au făcut referire, Tribunalul Bucureşti a reţinut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele contestate în cauza dedusă judecăţii.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii convenţiei de credit, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi dincontract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din aceste dispoziţii legale reies condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze inserate într-un contract încheiatcu un consumator: lipsa negocierii şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, prima instanţă a apreciat că este îndeplinită această condiţie.

În acest sens, s-a arătat că simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului. Or,în speţă, nu s-a făcutdovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existenţa unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut finegociată cu consumatorul.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci, şi nici variaţia, în unele cazuri, a cuantumului comisioanelor sau dobânzilor percepute de bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Nu în ultimul rând, nici existenţa unor proceduri interne ale băncii, care reglementează reguli privind încheierea contractelor de credit, nu fac prin ele însele dovada existenţei negocierii în cazul convenţiei particulare deduse judecăţii.

Prima instanţă a analizat în ce măsură, raportat la clauzele contestate, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 5.2 şi art. 5.3 din contract referitoare la dobândă, tribunalul a constatat doar nulitatea absolută a acestora, faţă de dispoziţiile sentinţei civile nr. 5316/2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, reţinând caracterul de adeziune al contractului nr. x/1000/9003 din 11.04.2008.

Astfel, s-a arătat că sentinţa civilă nr. 5316/2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal,rămasă definitivă, are putere de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost parte în cadrul acelui proces, fiind obligată la eliminarea acelor clauze din toate contractele de adeziune, motiv pentru care, tribunalul nu a mai analizat celelalte două condiţii raportat art. 5.2 şi art. 5.3, aceste aspecte făcând deja obiectul sentinţei menţionate.

Având în vedere constatarea nulităţii clauzelor contractuale de la art. 5.2 şi art. 5.3, prima instanţă a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în temeiul acestora, întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus prin perceperea nejustificată a unei dobânzi suplimentare. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării, în continuare, de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.

De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă, cu titlu de credit, se transmite la împrumutat la momentul virării sale.

Tribunalul Bucureşti a considerat că este neîntemeiatcapătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul în funcţie de indicele LIBOR la 3 luni şi o marjă fixă, determinată prin scăderea din cuantumul dobânzii curente aplicabile la data încheierii contractului a valorii indicelui Libor la aceeaşi dată şi obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional în acest sens.

Sub acest aspect, s-a reţinut că din cuprinsul contractelor de credit nu rezultă că, la momentul la care au fost încheiate, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, s-a arătat că în contracte a fost stipulată dobânda la nivelul 6,99%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul.

În mod evident, la stabilirea acestei valori, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său, însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menţionată expres în contract, instanţa de judecată a constatat că nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părţi la momentul încheierii sale.

Totodată, s-a reţinut că, deşi reclamanţii solicită includerea unei astfel de formule în contractele de credit, voinţa acestora nu poate prevala celei a băncii, orice modificare a contractelor trebuind să fie rezultatul acordului de voinţă a ambelor părţi. De asemenea, deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui LIBOR de la momentul încheierii contractelor ar reprezenta o simplă speculaţie cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment, cu atât mai mult cu cât pârâta neagă faptul că ar fi luat în considerare o anumită marjă.

S-a mai reţinut că la momentul încheierii contractelor (2008), legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă. Această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu a fost aplicabil şi contractelor în curs, în ceea ce priveşte formula de calcul a dobânzii.

Nu în ultimul rând, instanţa a reţinut că nici prevederile art. 3 alin. (1) lit. g)din Legea nr. 289/2004, care prevăd faptul că legea nu se aplică în cazul contractelor de credit pentru valori mai mici decât suma de 200 euro sau mai mari de 20.000 euro, nu sunt aplicabile. Or,contractul dedus judecăţii are valoarea de 76.700 CHF, superioare echivalentului sumei de 20.000 euro, astfel încât sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor legale respective.

Prin urmare, nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să îndreptăţească instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul a dobânzii contractuale în sensul solicitat de reclamanţi.

S-a apreciatca fiind legală clauza stipulată la art. 6.1 lit. b) din contract referitoare la comisionul de acordare, întrucât acesta estemenţionat într-un procent clar determinat, respectiv 2%din valoarea întregului credit.

Clauza conţine toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamanţilor,aceştia putând să evalueze, încă de la momentul încheierii contractului, care vor fi efectele ei.

În opinia primei instanţe, acest comision are un caracter clar şi inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu celelalte susţineri ale reclamanţilor referitoare la acest comision, tribunalul a reţinut că pentru acordarea creditului,banca efectuează diferite activităţide evaluare a clientului şi a bonităţii acestuia, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. În niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Chiar denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectivactivitatea de acordare a creditului. Astfel de activităţi au caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisioanelor este justificată.

Pe de altă parte, s-a arătat că legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să iacunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului.

Prin urmare, în opinia tribunalului, pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lor nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestatşi anume acordarea creditului. Totodată, aceste noţiuni nu au un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, astfel încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Instanţa a reţinut că se poate deduce semnificaţia acestor comisioane pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu raţiunea perceperii lor: operaţiunile circumscrise activităţilor de acordare şi de administrare a creditului.

De altfel, nici dobânda contractuală nu a fost definită în contract, fără a se putea totuşi considera că aceasta nu are caracter clar, întrucât şi cel mai puţin avizat consumator are cunoştinţă de semnificaţia acesteia. Similar, şi noţiunile de "acordare", respectiv "administrare" a creditului sunt mai mult decât clare, uşor de înţeles de către orice consumator care, în opinia instanţei, nu are niciun interes să solicite detalierea tuturor activităţilor întreprinse de bancă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar putea contesta caracterul justificat al cuantumului comisioanelor în raport de valoarea reală a serviciilor efectiv prestate.

Având în vedere că acest comision este perceput pentru servicii efectiv prestate de către bancă, prima instanţă a concluzionat în sensul că sunt fără suport susţinerile reclamanţilor potrivit cărora ar reprezenta, în realitate, o dobândă mascată.

Au fost înlăturate apărările pârâtei conform cărora aceste clauze nu intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, atât timp cât sunt permise, în mod expres, de prevederile O.U.G. nr. 50/2010, instanţa reţinând că acest din urmă act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare.

Pe de altă parte însă, consacrarea caracterului legal al unor comisioane, pe calea unui act normativ adoptat ulterior încheierii contractului între părţi, poate servi instanţei ca un indiciu în sensul lipsei caracterului abuziv al unor astfel de comisioane, chiar dacă noul act normativ nu este incident în cauză.

Aşadar, clauza contestată privitoare la comisionul de acordare a fost apreciată de instanţă ca legală, atât timp cât rezultă din chiar denumirea lui raţiunea perceperii, fără a fi utilizaţi termeni tehnici, ci uzuali, iar cuantumul sumelor percepute a fost fără echivoc determinat, astfel încât reclamanţii au putut cunoaşte, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt consecinţele economice pe care aceste clauze le produc asupra patrimoniului lor.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neacordând doar pârâtei dreptul exclusiv de interpretare a lor. Dimpotrivă, ele au caracter clar şi inteligibil.

Nu se poate reţine, deci, existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, atât timp cât sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract şi însuşite de reclamanţi în deplină cunoştinţă de cauză.

Cât priveşte clauza stipulată la art. 6.1 lit. b) referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanţa de fond a constatat că, la data încheierii contractului de credit analizat, nici legislaţia naţională şi nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Raţiunea perceperii lui este clar determinată în contract şi anume în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situaţie, profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus. Totodată, s-a arătat că acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiţia de a fi clar şi inteligibil.

Este adevărat că, odată cu intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare, conform art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010. Însă, aceste dispoziţii legale nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale, nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislaţia în vigoare la momentul contractării.

În realitate,prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a impus obligaţia modificării contractelor aflate în curs de executare, în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată. Dacă, în contra prevederilor legii, banca ar percepe reclamanţilor sume cu titlu de comision de rambursare anticipată, aceştia au dreptul să refuze achitarea unor atare sume sau să solicite restituirea lor, în caz de plată. Totodată, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, reclamanţii au posibilitatea să solicite băncii încheierea unui act adiţional la contractul de credit prin care să fie eliminat, în mod expres, comisionul de rambursare anticipată, iar, în caz de refuz, pot intenta acţiune în justiţie în acest sens. În schimb, nu este fondată cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a acestei clauze contractuale, întrucât, astfel cum s-a argumentat anterior, nulitatea nu poate fi raportată decât la legislaţia în vigoare la data încheierii contractului, legislaţie care, în cazul de faţă, nu interzicea un atare comision.

Tribunalul a reţinut căsunt neîntemeiate capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.1-9.4 şi cererea de stabilire a cursului valutar ca fiind cel de la momentul semnării contractului.

S-a constatat că aceste clauze se activează doar în situaţia în care împrumutaţii nu achită sumele datorate la scadenţă, caz în care apare legitim ca banca să debiteze conturile deschise de către împrumutaţi şi să efectueze schimbul valutar, în cazul în care este necesar. De asemenea, din cuprinsul clauzei contractuale contestate reiese că pot fi debitate doar conturile deschise de către reclamanţi la banca pârâtă.

În acest context, instanţa apreciază că clauza nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind legitim ca banca să preia din conturile reclamanţilor sumele necesare achitării ratelor lunare, iar la nevoie, să efectueze şi schimbul valutar. Mai mult, respectiva clauză împiedică acumularea restanţelor, în situaţia în care reclamanţii omit să achite ratele la scadenţă, iar această împrejurare le profită.

Instanţa a mai reţinut faptul că din cuprinsul contractului de credit rezultă că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, indiferent de modul în care ar fi calificat contractul, comutativ sau aleatoriu. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru între drepturile şiobligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Reclamanţii au invocat faptul că riscul valutar este suportat doar de către împrumutaţi, însă aceştia se raportează lasituaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

Dacă situaţia ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă. Astfel, nu se poate considera că există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Nu au fost reţinute susţinerile reclamanţilor potrivit cărora banca pârâtă nu le-a asigurat o informare corespunzătoarecu privire la riscul valutarla momentul încheierii contractului de credit. Variaţia cursului valutar este o noţiune general cunoscută chiar şi de către cel mai puţin avizat consumator. Este de notorietate că valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda naţională, iar cauzele sunt multiple şi greu predictibile.

Deşi profesionistului îi incumbă obligaţia de informare corespunzătoare a consumatorului, exigenţele la care este supus acesta trebuie păstrate în limite rezonabile. Astfel, nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piaţă un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienţii în sensul necontractării acestui produs sau serviciu, întrucât scopul oricărui operator economic este acela de a produce profit, de a-şi comercializa produsele sau serviciile.

Prin urmare, în opinia instanţei, a avut loc o informare suficientă a reclamanţilor prin stipularea în contract a clauzelor conform cărora orice plată se va face în moneda creditului şi prin notorietatea de care se bucură noţiunea de risc valutar, neputându-se impune pârâtei obligaţia de a-şi consilia clienţii în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condiţiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost şi nici nu este interzisă de lege.

Totodată, reclamanţii s-au mărginit la a susţine că pârâta avea cunoştinţă la data încheierii convenţiei de credit despre modul în care va evolua cursul leu-CHF, însă nu au produs nicio dovadă în acest sens. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că revenea reclamantei obligaţia de a dovedi că,la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă despre împrejurarea că, în viitor, moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite. Întrucât nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens,nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei privind reaua-credinţă a pârâtei.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că au caracter clarclauzele contestate, fiind inteligibile pentru un consumator mediu avizat. Caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei şi nu se pot pune în sarcina acesteia obligaţii imposibile.

Ca atare, Tribunalul Bucureşti a constatat că nu sunt întrunite condiţiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar.

Prin cererea înregistrată la data de 29 septembrie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 2683/29.06.2017 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că s-a menţionat,din eroare,"ambii apelanţi", în loc de "ambii reclamanţi". De asemenea, reclamanţii au solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei civile anterior menţionate, arătând că diferenţa de dobândă ce ar trebui restituită nu trebuie raportată la dobânda de 6,99%, ci la indicele Libor la 3 luni.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 3 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea de îndreptare eroare materială şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 2683 din 29 iunie 2017, în sensul că se va menţiona "ambii reclamanţi", în loc de "ambii apelanţi"; de asemenea, s-a respins cererea de lămurire, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de lămurire dispozitiv, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele:

Conform art. 443 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

Din aceste dispoziţii legale reiese cu evidenţă că o cerere de lămurire hotărâre poate să fie considerată întemeiată doar în ipoteza în care dispozitivul este neclar sau conţine dispoziţii potrivnice.

Reclamanţii din cauza dedusă judecăţii nu au învederat o atare situaţie, ci faptul că nu s-a dispus restituirea dobânzii achitate în plus faţă de o formulă de calcul menţionată de aceştia, neprevăzută în contract şi nedispusă de instanţă, caz în care nu se justifică formularea unei cereri de lămurire a dispozitivului hotărârii. De altfel, s-a constatat că dispozitivul sentinţei este clar, instanţa de judecată dispunând admiterea în parte a cererii, cu consecinţa obligării pârâtei să restituie diferenţa de dobândă dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată de 6,99% pe an, iniţial convenită, la care se adaugă dobânda legală. Faptul că reclamanţii nu mai au de încasat nicio diferenţă nu justifică cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei, ci, eventual, acest capăt de cerere privind restituirea ar fi fost lipsit de interes.

Reclamanţii A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 29 iunie 2017 şi a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 2452 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate cererile de apel formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2683/29.06.2017 şi a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Au fost redate dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 193/2000 şi s-a arătat că sarcina probei caracterului negociat sau nu al convenţiei de credit revine profesionistului, care va trebui să demonstreze, în concret, că a oferit posibilitatea consumatorului de a influenţa clauzele contractului de credit încheiat.

O astfel de dovadă nu a fost efectuată în cauza de faţă de către intimata-pârâtă C.

De altfel, cu privire la caracterul negociat al convenţiei de credit ce formează obiectul analizei, implicit la calificarea acesteia drept un contract de adeziune, este de reţinut că, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, se instituie la nivel legislativ o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

De asemenea, art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu buna-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest context, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu poate fi apreciat caracterul negociat al unui contract de credit doar prin simpla semnare a contractului, deoarece, în cazul acestor contracte, părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ce priveşte puterea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar apelanţii-reclamanţi sunt simple persoane fizice ce nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-l semneze sau nu.

S-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia astfel de contracte, calificate drept de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.

În cauza dedusă judecăţii, astfel de dovezi nu au fost depuse la dosar.

Cu privire la celelalte susţineri ale instituţiei bancare referitoare la imposibilitatea în care s-ar găsi instanţele de judecată de a examina caracterul abuziv al clauzelor contractuale constatate astfel de către tribunal, instanţa de apel a reţinut că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a arătat, în mod constant (ex. cauza C-143/14, Matei împotriva Volksbank România S.A.), că acele clauze contractuale ce se circumscriu noţiunii "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acelui contract (deci, nu toate clauzele sale) şi, ca atare, îl caracterizează.

Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele ce definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Instanţelor le revine sarcina de a aprecia, ţinând cont de natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi de contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de către împrumutător.

A mai statuat instanţa unională că noţiunile de "obiect principal" şi "preţ" al contractului nu pot fi determinate cu ajutorul noţiunii de "cost total al creditului pentru consumatori", întrucât această din urmă noţiune este definită într-un mod deosebit de larg, incluzând suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor ce cad în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor plăţi efectuate de acesta din urmă atât creditorului, cât şi unor terţi.

Pe cale de consecinţă, apare dincolo de orice dubiu că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul de faţă, termenii "obiect principal al contractului" şi "caracter adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă tipuri de clauze care figurează în contractul de credit încheiat între părţile litigante, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii (precum în cauză) şi, pe de altă parte, prevăd diferite tipuri de comisioane, precum cele constatate ca nefiind abuzive de către instanţa de fond (dar analizate de către această instanţă).

Cu referire la criticile concrete invocate în calea de atac a apelului, instanţa de prim control judiciar a arătat că art. 9.2 din contractul de credit nr. x/11.04.2008, stipulează faptul că "rambursarea ratelor lunare se va efectua de către client în conturile curente ale împrumutatului deschise la bancă în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul".

În privinţa acestei clauze, apelanţii au invocat faptul că banca nu le-a furnizat nicio informaţie pertinentă care să le permită a anticipa, pentru viitor, evoluţia ratei de schimb şi, implicit, să evalueze consecinţele economice ale clauzei asupra obligaţiilor rezultate din contract, de aici decurgând un dezechilibru semnificativ sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi.

Cu privire la existenţa acestui dezechilibru semnificativ pretins de apelanţii-reclamanţi în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile asumate în raport cu banca pârâtă, invocat drept motiv de apel, s-a observat faptul că potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional în materie, respectiv Decizia nr. 623/25.10.2016, Curtea a reţinut că, în ipoteza încheierii unui contract de credit, există un risc inerent oricărui contract şi un risc supra-adăugat.

În esenţă, instanţa de contencios constituţional a statuat că principiul general pacta sunt servanda, respectiv forţa obligatorie a contractelor, poate fi supus unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut faptul că impreviziunea intervine atunci când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face extrem de oneros executarea obligaţiilor prevăzute de contractul respectiv şi se răsfrânge negativ asupra avantajelor economice previzoionate de părţi la momentul încheierii contractului, astfel cum se pretinde în cauză.

Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate noii realităţi, concept derivând din ideea de bună-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, însă doar în măsura în care intervine un risc ce se circumscrie noţiunii de impreviziune.

Curtea Constituţională a mai stabilit faptul că noţiunea de risc al contractului trebuie analizată dintr-un punct de vedere bivalent. Astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat la momentul semnării sale de către cele două părţi, în baza principiului autonomiei de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului şi un risc supra-adăugat care nu a putut face, în concret, obiectul vreunei previzionări de către niciuna dintre părţi, risc ce a trecut dincolo de puterea de prevedere a acestora şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la cauza concretă dedusă judecăţii, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelanţii-reclamanţi nu au invocat şi nu au justificat intervenţia unui risc supra-adăugat contractului de credit încheiat cu instituţia bancară, aspect de natură a genera acel dezechilibru semnificativ cu privire la drepturile şi obligaţiile asumate de părţi.

Astfel, cu excepţia caracterului oneros al contractului ce se degajă din scumpirea acestuia ca efect a creşterii cursului CHF-leu, ce ţine de un risc inerent unui astfel de tip de contract, alte aspecte concrete pe acest posibil risc supra-adăugat nu au fost invocate.

Într-adevăr, prin efectul cumulat şi al altor împrejurări, o creştere semnificativă a cursului monedei naţionale, prin raportare la cel al monedei în care a fost contractat creditul, ar putea deveni incidentă noţiunea impreviziunii, însă, Curtea a observat că, în legătură cu această susţinere, apelanţii-reclamanţi nu au depus la dosar niciun fel de dovadă care să tindă a se corobora cu creşterea cursului de schimb CHF-leu, intervenită de la momentul contractării creditului (anul 2008).

Or, şi pentru ipoteza instituţiei juridice a impreviziunii sunt aplicabile dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., în conformitate cu care "cel care face o susţinere în cursul judecăţii trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Curtea a reţinut că apelanţii-reclamanţi doar au invocat această instituţie juridică (denumind-o dezechilibru contractual), fără a face şi dovada întrunirii condiţiilor sale de existenţă, în conformitate cu prevederile expuse anterior.

Dintr-o altă perspectivă, dar cu referire la tipul de clauză a cărei nulitate o invocă apelanţii-reclamanţi, posibilitatea instanţelor naţionale de a interveni în contractul de creditare şi, eventual, de a înlocui clauza referitoare la obligaţia impusă împrumutatului de a restitui ratele lunare prevăzute în graficul de rambursare a fi achitate în moneda contractării creditului cu rate lunare în moneda în care împumutatul îşi obţine veniturile (moneda naţională), Curtea a notat că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-186/16, Andriciuc), instanţa unională a reţinut că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator, fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Răspunzând criticilor formulate în cererea de apel subsumate aspectului privind lipsa de informare a împrumutatului cu privire la evoluţia ulterioară acordării creditului a cursului CHF-LEU, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în cadrul aceleiaşi cauze (C-186/16), instanţa de la Luxembourg a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către profesionist.

Or, în cauza de faţă, nu se poate reţine neîndeplinirea de către bancă a vreunei omisiuni de informare a apelanţilor-reclamanţi cu privire la evoluţia ulterioară a cursului CHF-leu, întrucât, pe de-o parte, o astfel de obligaţie a băncii creditoare nu trebuie absolutizată, iar, pe de altă parte, acest raport de conversie CHF-leu nici nu a înregistrat o creştere exorbitantă de la momentul contractării creditului ce formează obiectul cauzei, respectiv din anul 2008 până în prezent (cu toate că, de la acel moment şi până în prezent, acest curs s-a dublat).

Cu referire la clauza ce conţine obligaţia împrumutaţilor de plată a comisionului de acordare a creditului, respectiv cea de la art. 6.1 lit. b), s)-a reţinut că aceasta este redactată în sensul că, în categoria costuri şi comisioane aferente creditului se include şi comisionul de acordare, în procent de 2% perceput o singură dată la momentul acordării creditului.

Acest comision, aşa cum rezultă şi din denumirea sa, este perceput de către bancă ca urmare a demersurilor efectuate în vederea acordării creditului, respectiv: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit, precum şi acordarea efectivă a creditului, activităţi ce au fost desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditului pe care l-au solicitat reclamanţii. Toate aceste operaţiuni nu ar fi fost executate de bancă dacă reclamanţii nu formulau cererea de creditare.

Instanţa de apel a constatat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru economic între părţi, apelanţii-reclamanţi nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional.

În acest sens, s-a reţinut că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Prin această clauză nu a fost impusă în sarcina împrumutaţilor o obligaţie suplimentară faţă de cea existentă în legislaţia naţională.

În ceea ce priveşte transparenţa clauzei referitoare la comisionul de acordare, Curtea a apreciat că aceasta este clară şi inteligibilă.

Astfel, reclamanţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în procent de 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data tragerii creditului.

Valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa.

Împrejurarea că în cuprinsul clauzelor contractuale nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că apelanţii-reclamanţi nu au avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste demersuri, în acest sens, trebuind observat că este absolut firesc ca banca să informeze clientul cu privire la produsele sale, să urmărească întocmirea dosarului de credit, să analizeze cererea de credit/înscrisurile ataşate, să ia o decizie cu privire la acordarea creditului, să facă demersuri pentru semnarea contractelor de credit şi să pună la dispoziţia clienţilor creditele acordate.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate, obligaţia de informare presupunând acordarea de către profesionist a tuturor informaţiilor referitoare la caracteristicile serviciilor/produselor furnizate.

Este adevărat că în cuprinsul contractului de credit nu au fost identificate în mod expres serviciile pe care le prestează banca în vederea acordării creditului, însă, aşa cum a fost argumentat mai sus, apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

Mai mult, o eventuală încălcare a obligaţiei de informare nu atrage, în mod automat, considerarea unei clauze ca fiind abuzivă dacă nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situaţia juridică şi economică a consumatorului.

Curtea a concluzionat în sensul că prin clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În privinţa clauzei cuprinse la art. 6.1 lit. c) din contract, referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanţa de apel a apreciat că acesta nu are caracter abuziv, banca fiind îndreptăţită să obţină o compensaţie pentru rambursarea anticipată, atâta timp cât dobânda creditului este fixă, metoda de calcul al compensaţiei este clară şi uşor verificabilă, iar valoarea acestei compensaţii este rezonabilă, fiind acceptată ca atare de împrumutat.

Apelanţii-reclamanţi nu au indicat în ce măsură această clauză contractuală a fost aptă a genera un dezechilibru semnificativ în privinţa drepturilor dobândite, derivat din contractul de credit încheiat cu C., cu excepţia celui referitor la existenţa unui drept discreţionar al băncii de a solicita anticipat rambursarea creditului. Or, nu acesta este scopul clauzei inserate la articolul sus-menţionat. Finalitatea clauzei în discuţie este reprezentată de încercarea băncii de a compensa fie şi doar în parte profitul ce îl previziona a fi obţinut din încheierea contractului de credit, profit diminuat prin achitarea, cu anticipaţie, de către împrumutat a ratelor contractuale.

Raportat la această cauză juridică a clauzei contractuale analizate, Curtea a constatat că aceasta nu prezintă aptitudinea de a determina un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi.

Curtea de Apel Bucureşti a respins şi apelul promovat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 3 noiembrie 2017, reţinând ca fiind temeinice considerentele expuse de tribunal pe acest aspect, referitoare la lipsa stipulării nivelului de 6,99% al dobânzii convenţionale în contractul părţilor sau în vreo decizie a instanţei de judecată care să statueze acest nivel al dobânzii între părţile contractante.

Ca urmare a acestei constatări, s-a respins şi cererea apelanţilor de constatare ca fiind abuzivă şi, deci, nulă absolut, clauza contractuală inserată la art. 9.1 din convenţia de credit, în conformitate cu care "rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata principală şi dobânda) la data scadenţelor lunare, conform graficului de rambursare din Anexa nr. 1 care face parte din contract.

De asemenea, s-a reţinut că este exclusă, în contextul descris mai sus, posibilitatea băncii de a modifica graficul de rambursare ce face parte din Anexa nr. 1 a contractului de credit, din moment ce instanţa de fond a constatat ca fiind abuzivă clauza inserată la pct. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de credit nr. x/11.04.2008.

Împotriva deciziei civile nr. 2452 din 28 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 19 aprilie 2019.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii de apel formulate împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti s-a arătat faptul că instanţa de apel a respins apelul, explicând, în mod superficial, raţionamentul care a condus la această concluzie. Astfel, instanţa a menţionat doar că "reţine ca temeinice considerentele expuse de Tribunal pe acest aspect referitoare la lipsa stipulării nivelului de 6,99% al dobânzii convenţionale în contractul părţilor sau în vreo decizie a instanţei care să statueze acest nivel al dobânzii între părţile contractante".

Prin urmare, recurenţii au apreciat că modalitatea în care a procedat instanţa de apel corespunde, în realitate, unei motivări lipsite de conţinut, care să fie ataşată soluţiei pronunţate în cauză. În plus, s-a subliniat faptul că soluţia de respingere se întemeiază pe un argument care nu apare nici în sentinţa primei instanţe şi nici în încheierea din 3 noiembrie 2017, respectiv acela că dobânda de 6,99% nu ar fi prevăzută în contract sau în vreo decizie a instanţei.

În considerarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au menţionat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat respingerea criticilor formulate împotriva încheierii din date de 3 noiembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, arătând doar că înţelege să valideze soluţia primei instanţe, ceea ce echivalează cu lipsa motivării.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apelnu a precizat care sunt motivele pentru care aspectele invocate în cererea de apel cu privire la aplicabilitatea în speţă a argumentelor din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc şi/sau decizia Curţii de Apel Cluj nr. 729/2017 nu pot fi luate în considerare în soluţionarea cauzei, nedemonstrând, în mod coerent, care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care cererea reclamanţilor se impune a fi respinsă.

În concret, s-a arătat că motivarea instanţei de apel este (i) fie contradictorie, deoarece prin unele considerente pare a confirma caracterul abuziv al clauzelor indicate de reclamanţi ca fiind abuzive, iar prin altele reţine că nu ar fi abuzive, (ii) fie este întemeiată pe motive străine de natura cauzei, (iii) fie decizia este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut faptul că la pagina 5 din decizia civilă nr. 2452/2018 ce face obiectul recursului, instanţa de apel face referire la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora o clauză va fi considerată ca nefiind negociată cu consumatorul, dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, reţinându-se că pârâta C. nu a făcut dovada negocierii contractului cu reclamanţii.

Sub acest aspect, s-a învederat că instanţa de apel a respins apărările băncii cu privire la legalitatea clauzelor contestate, pe motiv că recurenţii au semnat contractul, reţinând că banca nu a făcut dovada caracterului negociat al contractului şi, prin urmare, produce efecte prezumţia legală privind caracterul abuziv al clauzelor indicate de reclamanţi.

Totodată, s-a arătat că instanţa de apel a respins şi apărările intimatei-pârâte în sensul că prevederile contractuale de la art. 5.2 şi art. 5.3 care permit băncii să modifice unilateral valoarea dobânzii sau cele de la art. 6.1 referitoare la comisionul de acordare, respectiv comisionul de rambursare s-ar circumscrie conceptelor de "obiect principal al contractului" şi "caracter adecvat al preţului", astfel încât nu ar putea fi analizate de instanţe sub aspectul caracterului abuziv al acestora. Astfel, s-a relevat faptul că instanţa de apel recunoaşte că atât clauzele prevăzute la art. 5.2. şi art. 5.3., cât şi clauzele de la art. 6.1. lit. b) şi c) pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv al acestora.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de apel, în soluţionarea petitelor nr. 4 şi nr. 5 din acţiunea introductivă, fie are o motivare contradictorie, fie reţine şi invocă motive de fapt şi de drept străine de natura cauzei, fie face o interpretare greşită a prevederilor de drept material în analiza caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.1 - 9.4 din contract.

Caracterul ambiguu şi contradictoriu al motivării instanţei se regăseşte, de altfel, şi în soluţionarea petitului nr. 6 din acţiunea introductivă ce a vizat clauzele de la art. 6.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare şi cel de rambursare.

În plus, din modul de redactare al considerentelor şi dispozitivului deciziei instanţei de apel, rezultă că aceasta a respins integral, ambele apeluri, deşi petitul nr. 2 din acţiunea introductivăprivind obligarea intimatei-pârâte la prezentarea unui act adiţional prin care să se reglementeze modul de calcul al dobânzii în funcţie de valoarea componentei variabile (indicele Libor) şi componentei fixe (marja băncii) de la data semnării contractului nu a fost analizat de instanţa de apel şi nici nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la acesta nici în considerente şi nici în dispozitiv, în ciuda faptul că prin apelul promovat s-a solicitat şi rejudecarea acestui petit.

Cu privire la soluţionarea nelegală a petitelor nr. 4 şi nr. 5 din acţiunea introductivă privind caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 9.1 - 9.4 din contract şi solicitarea de reparare a prejudiciului suferit prin îngheţarea cursului CHF-RON, respectiv restituirea sumelor plătite în plus, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv hotărârea se întemeiază pe motive străine de natura cauzei. În acest sens, s-a arătat că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele dintre profesionişti şi consumatori, şi nu pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată, astfel cum a motivat instanţa de apel, reclamanţii neindicând teoria impreviziunii ca temei de fapt sau de drept al cererii de chemare în judecată.

În opinia recurenţilor, sunt aplicabile şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece instanţa de apela reţinut că se poate asimila conceptul de "dezechilibru contractual"aferent unor clauze abuzive cu conceptul de "dezechilibru contractual" aferent teoriei impreviziunii.

Au solicitat să se ţină cont de faptul că, potrivit celor arătate în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la această instituţie, teoria impreviziunii se poate reţine şi aplica doar în cazul unor contracte încheiate în mod valabil şi care nu conţin clauze abuzive.

În acest context, s-a arătat că instanţa de apel a considerat necesar să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile aferente teoriei impreviziunii, conform interpretării din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016 referitoare la Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, deşi acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, care reglementează protecţia consumatorului în materie de clauze abuzive.

Instanţa de apel a analizat cererea formulată de apelanţii-reclamanţi raportându-se la decizia Curţii Constituţionale prin care se reglementează instituţia dării în plată din perspectiva teoriei impreviziunii, în condiţiile în care nu s-a promovat o acţiune întemeiată pe Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, ci o acţiune în constatarea nulităţii unor clauze abuzive, reclamanţii solicitând, totodată, stabilirea despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi pentru prejudiciile create de clauzele respective.

Recurenţii-reclamanţi consideră căs-au încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, având în vedere că nu au înţeles să-şi întemeieze acţiunea pe teoria impreviziunii, iar instanţa nu a pusîn discuţia părţilor recalificarea acţiunii formulate şi/sau dovedirea îndeplinirii condiţiilor unei acţiuni întemeiate pe prevederile Legii nr. 77/2016 şi/sau teoriei impreviziunii.

Prin urmare, au susţinut faptul că nu este legală concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că, în lipsa dovedirii unui risc supraadăugat, aferent cazurilor de impreviziune, care să completeze riscul valutar inerent unui contract de credit, nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.1 - 9.4, întrucât se face o confuzie între instituţia impreviziunii şi instituţia clauzelor abuzive.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a soluţionat cauza în considerarea altor temeiuri de fapt şi de drept decât cele indicate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, fiind astfel incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

S-a mai arătat că motivarea instanţei de apel este vădit contradictorie, întrucât aceasta a indicat, în mod neîntemeiat, mai multe aspecte, fără a face vreo analiză a clauzelor prevăzute la art. 9.1.-9.4. din contract şi în ciuda faptului că în considerentele de la pagina 5 din decizia atacatăs-a reţinut că în cauză nu s-a dovedit caracterul negociat al contractului, deci, inclusiv al acestor clauze.

În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel petitului nr. 6 din cererea de chemare în judecată, referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 6.1. lit. b) şi c) din contract privind comisionul de acordare şi comisionul de rambursare, recurenţii-reclamanţi consideră că esteincident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivele pe care se sprijină decizia instanţei de prim control judiciar fiind contradictorii.

Astfel, au solicitat să se observe faptul că la pagina 5 din decizia atacată, instanţa de apel arată că sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva caracteruluiabuzivclauzele privind diferite tipuri de comisioane, respectiv că nu se poate reţine caracterul negociat al acestor clauze prin simpla semnarea contractului de către consumator şi că în lipsa unor probe care să dovedească negocierea contractului trebuie reţinută prezumţia privind caracterul abuziv al unor astfel de clauze.

S-a mai învederat că la paginile 8,9 şi 10 din decizie sunt reţinute aspectele indicate în jurisprudenţa europeană cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, respectiv cele referitoare la obligaţia profesionistului de a informa în mod corect şi complet asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, însă instanţa de apel a respins petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare, deşi a recunoscut că banca nu şi-a informat clientul cu privire la serviciile pe care urmează să le presteze în schimbul acestui comision.

Instanţa de apel a respins şi capătul de cerere vizând caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1. lit. c) privind comisionul de rambursare, cu motivarea că atâta timp cât "dobânda creditului este fixă, metoda de calcul a compensaţiei este clară şi uşor verificabilă, iar valoarea acestei compensaţii este rezonabilă, fiind acceptată ca atare de împrumutat".

Această motivare este contradictorie, instanţa de apel indicând la pagina 11 din decizie că este vorba despre un contract cu dobândă fixă, deşi contractul de credit este cu dobândă variabilă. Totodată, se reţine că atâta timp cât împrumutaţii au acceptat această clauză, nu se poate considera că este abuzivă, deşi anterior, la pagina 5 din decizie,se menţionează că reclamanţii au încheiat un contract de adeziune şi că banca nu a făcut dovada negocierii acestuia, simpla semnare şi acceptare a contractului neînsemnând că a fost şi negociat şi/sau că clauza nu ar fi abuzivă.

De asemenea, în ceea ce priveşte petitul nr. 2 din cererea de chemare în judecată referitor la obligarea intimatei-pârâte la prezentarea unui act adiţional care săreglementeze modul de calcul al dobânzii în funcţie de valoarea componentei variabile (indicele Libor) şi componentei fixe (marja băncii) de la data semnării contractului, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că, deşi s-a respins integral apelul formulat împotriva sentinţei primei instanţe, prin care s-a solicitat rejudecarea inclusiv cu privire la acest petit, instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care s-a respins cererea de apel sub acest aspect, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate ce vizează nemotivarea deciziei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legeanr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 3 martie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 28 aprilie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul din 28 aprilie 2020 s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din 15 mai 2020 s-a fixat termen în cauză, cu citarea părţilor, la data de 9 iunie 2020, dată la care apărătorul recurenţilor-reclamanţi a transmis, prin e-mail, o cerere de suspendare a judecăţii recursului, până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 s-a suspendat judecata recursului declarat de reclamanţii A. şi Apostu-Efremov, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La data de 11 ianuarie 2021 recurenţii-reclamanţi au transmis la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei, iar prin rezoluţia din 15 ianuarie 2021 s-a fixat termen la 30 martie 2021, ora 9:00, cu citarea părţilor, pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi recurs.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, recurenţii-reclamanţi au invocat, pe de o parte, faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului în ceea ce priveşte soluţia dată petitului 2 din acţiunea introductivă, iar, pe de altă parte, au susţinut că motivarea este contradictorie şi conţine motive străine de natura cauzei.

Instanţa supremă constată întemeiate criticile subscrise de recurenţii-reclamanţi acestui motiv de casare, întrucât motivarea hotărârii este un element indispensabil al acestui act procesual, iar lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică controlul jurisdicţional al instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, din lecturarea deciziei ce formează obiectul recursului rezultă că nu a fost cercetat motivul de apel, prin care apelanţii-reclamanţi au solicitat, urmare a constatării nulităţii clauzelor de la art. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x/11.04.2008, să fie obligată pârâta ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, să pună la dispoziţia împrumutaţilor un act adiţional la contract, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 200 RON pe fiecare zi de întârziere, prin intermediul căruia clauzele constatate ca fiind abuzive (art. 5.2 şi art. 5.3 din contract) să fie înlocuite cu noi clauze, aliniate prevederilor legale în vigoare referitoare la modul de stabilire a dobânzii în contractele de credit încheiate cu consumatorii (petitul 2 din cererea de chemare în judecată).

De asemenea, se constată că este întemeiată susţinerea recurenţilor-reclamanţi, potrivit căreia instanţa de apel a soluţionat cauza în considerarea altor temeiuri de fapt şi de drept decât cele indicate de reclamanţi prin cererea introductivă.

În acest context, rezultă că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurenţilor-reclamanţi la un proces echitabil.

Prin faptul că în considerentele hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia de respingere a apelului vizând petitul 2 al acţiunii, recurenţilor-reclamanţi li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa în tot decizia civilă nr. 2452 din 28 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de recurs constată că analiza acestuia este de prisos, în condiţiile în care se impune casarea hotărârii pentru nemotivare şi existenţa unor motive străine de natura cauzei, criticile recurenţilor-reclamanţi vizând aplicrea greşită a legii în sensul susţinut de aceştia urmând a fi analizate de instanţa de apel, în cadrul noii judecăţi.

Totodată, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere dezlegarea dată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată la data de 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 (NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A.), în măsura în care va aprecia că răspunsurile date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la întrebările preliminare sunt de natură a influenţa soluţia ce urmează a fi dată în cauză asupra apelurilor reclamanţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat dereclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2452 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.