Pre-Contractual Delivery Schedule Excluded by Integration Clause and Prospective Application of Legislative Amendment on Contract Renegotiation

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.047.970,05 RON, reprezentând penalităţi calculate până la data de 24 martie 2017, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu data de 22 martie 2017, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, 1350, 1538 şi urm. C. civ. şi art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1465/2019 din 30 mai 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus majorarea onorariului expertului contabil C. cu suma de 4.000 de RON, care va fi suportată în mod egal de către părţi (fiecare pentru cuantumul de 2.000 de RON), a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel reclamanta A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 230A din 12 martie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1465/2019 din 30 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâtă B. S.A..

A admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1465/2019 din 30 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

A respins ca neîntemeiate cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Recurenta-pârâtă susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel este parţial nelegală, strict în privinţa respingerii apelului declarat împotriva considerentelor.

Argumentaţia în drept a recursului care impune admiterea recursului a fost structurată pe două critici.

Prima critică vizează considerentele instanţei referitoare la graficul de livrare, recurenta-pârâtă susţinând că încalcă art. 22 alin. (2), art. 273 C. proc. civ. şi art. 1266 şi art. 1267 C. civ., din acest punct de vedere fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Se arată că prima instanţă a înlăturat considerentele pârâtei privind existenţa unui grafic de livrare. Apelul declarat împotriva acestui considerent a fost respins.

Recurenta critică motivarea instanţei de apel, potrivit căreia graficul de livrări nu a fost transmis părţii contractante la adresa de e-mail menţionată în art. 17 din convenţia părţilor.

Acest considerent este lipsit de relevanţă, faptul că adresa de e-mail de pe care s-a făcut comunicarea graficului nu este cea indicată în contract având în vedere că intimata este cea care a transmis către pârâtă graficul de livrări.

Acest element rezultă din anexa 4 din opisul depus de pârâtă la dosarul de fond, în mod greşit instanţa de apel nu a atribuit nicio conotaţie faptului că reprezentatul A. este persoana care a transmis graficul de livrări de pe o altă adresă decât cea indicată în contract. Practic instanţa a acceptat invocarea propriei culpe de către reclamantă, care a transmis pârâtei de pe adresa de e-mail a reprezentantului legal, în loc să utilizeze adresa indicată în contract, pentru ca apoi A. să invoce acest element în sprijinul poziţiei sale.

Procedând în această manieră, recurenta susţine că a fost încălcat art. 273 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa considerentului care se referă la lipsa semnăturii înscrisului din partea reprezentantului legal, recurenta-pârâtă arată că e-mail-ul provenea de la intimată, născându-se astfel prezumţia că graficul anexat reprezenta manifestarea voinţei sale.

Deşi a reţinut incidenţa art. 273 C. proc. civ., instanţa de apel l-a interpretat în mod eronat. Norma prevede necesitatea ca înscrisul sub semnătură privată să fie recunoscut de partea căreia îi este opus sau să fie considerat ca fiind recunoscut. Rezultă că graficul de vânzări, materializat prin înscrisul în discuţie, este considerat recunoscut câtă vreme acesta emană de la A., dar intimata nu l-a contestat.

Instanţa ar fi putut din oficiu să pună în vedere reclamantei să indice dacă a existat o altă variantă a graficului de livrare sau să dispună administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

Or, se arată că aceste obligaţii ale instanţei au fost încălcate. În acest context, se susţine că au fost încălcate de către instanţa de apel prevederile art. 273 C. proc. civ., precum şi cele ale art. 22 alin. (2), ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În privinţa considerentului care priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din contract, instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea acestui articol din contract cu privire la graficul de livrare, în condiţiile în care contractul nu a cuprins o altă înţelegere a părţilor referitoare la termenele de livrare.

Astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1267 C. civ., ce stabilesc necesitatea interpretării coroborate a clauzelor contractuale, precum şi cele ale art. 1266 C. civ., potrivit cărora, contractul se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la considerentul instanţei de apel prin care se reţine presupusa contradicţie între anexele 2 şi 4 la Contract şi graficul de livrări, raportat la art. 1266 şi art. 1267 C. civ., instanţa trebuia să ia în considerare conţinutul anexei 2 la contract care cuprindea indicarea preţurilor produselor ce formau obiectul acestuia şi conţinutul anexei 4 cantităţile agreate contractual şi graficul de livrare ce conţinea o defalcare a livrării produselor, pe luni.

Procedând în sens contrar instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

A doua critică adusă deciziei recurate priveşte considerentele instanţei referitoare la aplicarea Legii nr. 150/2016 care încalcă dispoziţiile acestui act normativ, ale art. 78 din Constituţie, ale art. 1556 C. civ., art. 22 alin. (2) şi art. 273 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Considerentul instanţei de apel cu privire la aplicarea în timp a Legii nr. 150/2016, potrivit art. 6 C. civ. este nelegal, dispoziţiile legii menţionate fiind de imediată aplicare.

Conform art. 78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare în trei zile de la publicare, astfel încât era necesară adaptarea contractului cu noile dispoziţii ale Legii nr. 150/2016 de modificare a Legii nr. 321/2009, care interziceau facturarea/refacturarea serviciilor de către beneficiar în favoarea furnizorului.

Pentru elementul facturării/refacturării trebuia aplicată legea în vigoare la momentul la care aceasta s-a produs, deci Legea nr. 150/2016 de la momentul intrării sale în vigoare, raportat la interdicţia inclusă în acest act normativ.

De asemenea, obligaţia de renegociere rezultă din prevederile art. 19.2 din contract, iar nu prin modificarea legislativă.

Respingând criticile pârâtei referitoare la cele mai sus menţionate, instanţa de apel a încălcat prevederile Legii nr. 150/2016 care interziceau facturarea/refacturarea serviciilor, precum şi pe cele ale art. 78 din Constituţie, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte considerentul care se referă la notificarea pentru iniţierea renegocierii contractului, recurenta arată că la momentul transmiterii e-mailului cu proiectul noului contract, contractul era în vigoare, invitaţia de renegociere fiind transmisă la data de 10 octombrie 2016, înăuntrul perioadei contractuale.

Ca atare este relevantă data până la care pârâta avea obligaţia de a comanda cantităţile de îngheţată menţionate în anexa 4, în acest mod instanţa de apel încălcând prevederile art. 1556 C. civ. privind excepţia de neexecutare, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte considerentul privind transmiterea notificării pentru renegocierea contractului la o altă adresă de e-mail decât cea menţionată la art. 17 din convenţia părţilor, recurenta susţine că sunt relevante argumentele prezentate anterior.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, înlăturarea considerentelor indicate în Secţiunea a II-a şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul argumentelor expuse în motivele de recurs.

La 11 august 2020, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 16 septembrie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susţinerilor ca nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 3 noiembrie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 25 martie 2021.

În raport cu invocarea, de către recurentă, a excepţiei lipsei de interes în promovarea prezentului recurs, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor aspecte:

Prin notele scrise, transmise prin e-mail la 25 martie 2021, recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes faţă de împrejurarea că recursul promovat a vizat doar considerentele deciziei din apel, iar reclamanta nu a exercitat calea extraordinară de atac a recursului.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Conform art. 458 C. proc. civ.:

"Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes (…)".

În cauză, se constată că obiectul recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. este reprezentat de decizia civilă nr. 230A din 12 martie 2020, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1465/2019 din 30 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 şi a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

În raport cu cele evocate, Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes în promovarea prezentului recurs, de către recurentă este inadmisibilă, aceasta neputându-şi invoca propria lipsă de interes, chiar dacă intimata nu a declarat recurs.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prima critică vizează considerentele instanţei referitoare la graficul de livrare, susţinând că încalcă art. 22 alin. (2), art. 273, precum şi art. 254 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa trebuia să dispună din oficiu, administrarea probei cu interogatoriu, ceea ce în opinia recurentei ar atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 5 C. proc. civ.

Critica formulată, în temeiul acestui motiv de recurs, este nefondată urmând a fi respinsă, având în vedere că motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vizează aplicarea greşită sau încălcarea unor norme de drept procesual, ci exclusiv de drept material.

Astfel, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei privind încălcarea art. 22 alin. (2) si art. 254 alin. (5) C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona, din oficiu, probe pe care nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, în contextul în care, recurenta nu a solicitat încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantei prin întâmpinare, or, potrivit art. 205 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 194 lit. e) şi art. 355 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi încuviinţat, interogatoriul persoanei juridice trebuia să fie comunicat în prealabil, împreună cu întâmpinarea formulată în cauză.

Aşadar, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă din examinarea criticilor din recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea apelului.

În acest context, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 273 C. proc. civ., aspect ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece în opinia sa, ar fi lipsit de relevanţă faptul că adresa de e-mail de pe care s-a făcut comunicarea graficului nu ar fi fost cea indicată în contract având în vedere Anexa 2 la întâmpinarea din dosarul de fond.

Tot în acelaşi context, se susţine că instanţa de apel, în interpretarea clauzei 20.4 din contract, a încălcat prevederile art. 1.266, 1.267 C. civ. privind necesitatea interpretării clauzelor contractuale în acord cu voinţa concordantă a părţilor.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 273 C. proc. civ. de către instanţa de apel, se constată că nu poate fi primită, întrucât aceasta nu vizează o chestiune de nelegalitate, ci de apreciere a probatoriului, astfel că nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

De asemenea, se reţine că această critică privind pretinsa încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 273 C. proc. civ., din perspectiva motivului de casare de la 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că este nefondată, întrucât aceste prevederi au în vedere ipoteza în care hotărârea atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar nu încălcarea unei norme de drept procesual.

Totodată, se constată că recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a apreciat concludenţa unei probe în contextul întregului probatoriu administrat, chestiune ce nu poate forma obiectul unei analize a instanţei de recurs, aspect corect reţinut de instanţa de apel, cu privire la faptul că reclamanta nu şi-a asumat graficul de livrări, fiind vorba despre o corespondenţă internă anterioară încheierii contractului.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 1.266 - 1.267 C. civ., recurenta susţine că instanţa de apel ar fi încălcat normele de interpretare, întrucât art. 20.4 din contract ar fi fost, în opinia sa, inaplicabil aspectelor nereglementate prin contract, iar graficul de livrare ar fi vizat întocmai o astfel de chestiune.

Această critică se constată că este nefondată, întrucât modul în care instanţele au interpretat prevederile contractuale reprezintă un aspect ce vizează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia, iar instanţa de apel a procedat la o interpretare corectă, în acord cu voinţa concordantă a părţilor de la momentul încheierii contractului care au convenit că nu există aspecte referitoare la contract şi înţelegerea părţilor care să nu fi fost reglementate contractual, or graficul de livrări este un document ante-contractual care nu a mai fost preluat în contract, şi prin urmare a fost exclus de la înţelegerea părţilor.

În acest sens, se constată că aceste prevederi contractuale sunt în contradicţie cu graficul de livrări menţionat de recurentă, astfel încât respectivul înscris are valoarea unui document din faza precontractuală, înlăturat de la aplicare conform art. 20 alin. (4) din contract, care stipulează ferm că prezentul contract reflectă întreaga voinţă şi înţelegere a părţilor, înlocuind orice alte acorduri precontractuale anterioare, documente sau negocieri între părţi.

Aşadar, aceste aspecte invocate de recurentă şi întemeiate pe existenţa graficului de livrări neînsuşit de către reclamantă, atestă faptul că hotărârea atacată nu conţine considerente greşite în această privinţă, fiind în mod corect înlăturate apărările pârâtei ce vizau această chestiune.

Intr-un alt considerent criticat, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 78 din Constituţia României şi art. 3 din contract, atunci când a considerat că Legea nr. 150/2015 nu conţine dispoziţii tranzitorii, devenind aplicabilă regula generală în legătură cu aplicarea în timp a legii civile, adică a prevederilor art. 6 C. civ.

În acest context, se reţine cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de renegociere a contractului, în condiţiile intrării în vigoare a Legii nr. 150/2016, că instanţele au apreciat în mod corect netemeinicia excepţiei de neexecutare în raport cu această apărare a pârâtei, având în vedere că actul normativ evocat se aplică doar pentru viitor, de la intrarea sa în vigoare, iar nu şi retroactiv, pentru contractele încheiate mai înainte de intrarea în vigoare a legii.

Aşadar, această susţinere este nefondată, întrucât aplicând regula generală de la art. 6 C. civ., instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 78 din Constituţie şi, aşa cum au reţinut instanţele, dispoziţiile Legii nr. 150/2016 nu erau de imediată aplicare efectelor juridice ale unui act juridic încheiat anterior intrării acestora în vigoare, în absenţa unor dispoziţii tranzitorii care să stipuleze în mod expres aplicarea retroactivă a prevederilor Legii nr. 150/2016.

Totodată, trebuie reţinut faptul că Legea nr. 150/2016 nu conţine dispoziţii tranzitorii, iar acest aspect nu determină concluzia aplicării imediate a acesteia, ci aplicarea regulii generale în legătură cu aplicarea în timp a legii civile, respectiv a prevederilor art. 6 C. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 3 din contract, se constată că nu reprezintă o normă de drept material, astfel că o eventuală încălcare a unei prevederi contractuale nu echivalează cu încălcarea unei norme de drept material şi prin urmare nu poate forma obiectul analizei de legalitate specifice recursului.

De asemenea, se susţine că instanţa de apel, ar fi încălcat prevederile art. 1.556 C. civ. privind excepţia de neexecutare atunci când a reţinut că notificarea pentru iniţierea renegocierii contractului a fost transmisă de către cumpărător furnizorului la 10 octombrie 2016, adică la o dată ulterioară datei de 1 octombrie 2016, când se impunea a fi îndeplinită obligaţia de comandare a întregii cantităţi de produse, precum şi prevederile art. 273 C. proc. civ., considerând că notificarea privind renegocierea contractului ar fi fost transmisă la o altă adresă de e-mail decât cea din contract.

Având în vedere că notificarea pentru renegocierea contractului a fost transmisă reclamantei la o altă adresă de e-mail decât cea menţionată la art. 17 din convenţia părţilor, se constată că aceasta nu a produs efectele juridice urmărite, întrucât nu este certă recepţionarea ei de către reprezentantul societăţii destinatare.

În acest context, se constată că cerinţele cumulative prevăzute de art. 1556 C. civ. nu sunt îndeplinite, în acest sens, fiind lipsit de relevanţă faptul că, la data transmiterii invitaţiei pentru renegociere, contractul era încă în vigoare, deoarece soluţia de înlăturare a acestei apărări s-a întemeiat pe ideea neîndeplinirii cerinţelor legale pentru invocarea excepţiei de neexecutare, iar nu pe ideea încetării raporturilor contractuale.

Din această perspectivă, criticile recurentei se constată că sunt nefondate, întrucât recurenta nu a arătat modul în care instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 1556 C. civ., întrucât contrar susţinerilor sale, instanţa nu a respins această critică întrucât ar fi considerat contractul încetat la data transmiterii notificării de renegociere, ci a respins excepţia de neexecutare invocată sub acest aspect, deoarece obligaţia de a comanda întreaga cantitate de produse preceda ca ordine de executare obligaţia de renegociere prin raportare la data la care a fost transmisă notificarea, sens în care se constată că instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor evocate.

Aşadar, considerentele care au condus la înlăturarea apărării invocate de pârâtă privind neexecutarea obligaţiei de renegociere a contractului, în aplicarea prevederilor Legii nr. 150/2016, se constatată că sunt corecte, astfel că criticile evocate pe aceste aspecte nu vor fi primite.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Totodată, se reţine că la instanţa de fond cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a fost respinsă ca neîntemeiată, iar admiterea apelului pârâtei a vizat doar acordarea cheltuielilor de judecată, aşa încât şi din această perspectivă motivele de recurs astfel cum au fost formulate nu au putut fi primite.

Referitor la cererea intimatei A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 9.678,4 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 80-83 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei A. suma de 9.678,4 RON, constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va obliga să plătească intimatei A., suma de 9.678,4 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă excepţia lipsei de interes invocată de recurentă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 12 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Obligă recurenta B. S.A. la plata sumei de 9.678,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2021.