Scope of Law No. 72/2013 on abusive clauses: exclusion of insurance contract clauses defining coverage exceptions and payment delays during criminal investigations

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia Civilă la 23 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C. S.A. a solicitat obligarea acestora la plata, în solidar a despăgubirii în cuantum de 448.000 RON - echivalentul sumei de 100.000 Euro (calculată la cursul de l Euro - 4,48 RON din data de 22 iunie 2015) reprezentând contravaloarea mărfii furate în data de 13 ianuarie 2015, actualizată cu dobânda legală aferentă, calculată de la data înregistrării acţiunii şi până la încasarea efectivă a sumei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1358, art. 1359, art. 1968, art. 1959 din C. civ., art. 2 din Legea asigurărilor nr. 136/1995, art. 2199, art. 2207, art. 2110, art. 2214 C. civ., art. 317 din Convenţia CMR, art. 194-200, art. 411 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 8 decembrie 2016, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cauzei faţă de pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenienta forţată S.C. B. S.R.L. constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la data de 26 noiembrie 2014, între societatea B. S.R.L. si pârâta C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Dosarul nr. x/2016 a fost conexat la prezentul dosar, dată fiind strânsa legătură cu obiectul prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 29 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C. S.A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 448.000 RON.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în dosarul conexat nr. x/2016 de către de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul forţat S.C. B. S.R.L., având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si 3, art. 12.9, art. 12.10 si art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x, încheiat la data de 26 noiembrie 2014, între societatea B. S.R.L. şi pârâta C. S.A..

S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1436 din 29 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1945 din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 12 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1436 din 29 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prin recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. şi prin urmare, admiterea apelului formulat şi pe cale de consecinţă a cererilor de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2015 şi în dosarul nr. x/2015,

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2016, arată că singura analiză cu corespondentele legale realizată de instanţa de apel cu privire la clauzele pretins a fi abuzive se referă la prevederile art. 12 din Legea nr. 72/2013, reţinând că acestea nu sunt incidente în cauză.

Relevant în ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2015 este faptul că temeiul de drept îl reprezintă prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013, care stipulează că, în evaluarea naturii abuzive ale unei clauze dintr-un contract încheiat între profesionişti, instanţa este obligată să ţină cont de multiple aspecte.

Mai susţine recurenta că decizia este insuficient motivată sub cel puţin două aspecte în ce priveşte dosarul conexat, cu nr. x/2015, în sensul că aceasta nu cuprinde argumentele legitime pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 şi nu cuprinde argumentele pentru care motivele de drept invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi apel sunt înlăturate, privitoare la art. 13 din Legea nr. 72/2013.

În acest dosar, se susţine că instanţa de apel preia argumentele din întâmpinarea intimatei C. S.A. şi dispoziţiile contractuale de la art. 12.9 din Condiţiile de asigurare, justificând astfel atitudinea culpabilă a intimatei concretizată prin refuzul repetat de a acorda indemnizaţia de asigurare reclamantei, ca urmare a producerii riscului asigurat.

Mai reţine instanţa de apel, faptul că există un dosar penal deschis privind infracţiunea de furt săvârşită asupra mărfii transportate în autovehicul, argumentând aceste concluzii pe baza "verificărilor efectuate în dosar nr. x/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău. Astfel, consideră instanţa de apel, că pe baza acestor verificări, împrejurările producerii riscului asigurat sunt incerte, motiv, pentru care în mod just intimata C. S.A. a refuzat plata indemnizaţiei.

Astfel, apreciază recurenta că instanţa de control judiciar nu a avut în vedere argumentele sale din cuprinsul apelului formulat, aşa încât, deşi s-a învederat prin apel că nu există nici o suspiciune rezonabilă şi cu atât mai puţin, vreo dovadă a faptului că are vreo culpă în producerea riscului asigurat, instanţa de apel s-a rezumat a arăta că simpla existenţă a dosarului penal creează un dubiu asupra producerii evenimentului asigurat, motiv pentru care se impune respingerea cererii reclamantei de acordare a despăgubirii.

Cu atât mai mult, cu cât s-a indicat expres prin apelul formulat care este singura persoană împotriva căreia s-a declanşat urmărirea penală, cât şi faptul că numitul D. nu a fost şi nu este prepusul reclamantei, instanţa de apel era ţinută să indice toate motivele pentru care a pronunţat o soluţie de respingere a apelului său, inclusiv prin indicarea tuturor motivelor pentru care au fost înlăturate alegaţiile de fapt şi de drept învederate prin apel.

Prin decizia nr. 968 din 26 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în cazul în care instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţată de instanţa de apel, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, recurenta apreciază că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt şi de drept, hotărârea fiind pronunţată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluţia pronunţată şi motivele pentru care sunt înlăturate alegaţiile sale, sub acest aspect hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevede că hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arata obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. se coroborează cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd dreptul la un proces echitabil ca o garanţie indisolubilă a independenţei şi imparţialităţii justiţiei.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivele avute în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii, se reţine în doctrină că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

În ce priveşte dosarul nr. x/2016, recurenta a arătat că prin apelul formulat în cauză, cât şi prin prezentul recurs, temeiul de drept al cererii constă în art. 13 din Legea nr. 72/2013, iar în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale acţiunii promovate, instanţa de apel a arătat, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, că acestea nu se încadrează în dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013.

După cum s-a arătat, prin prevederile contractuale de la art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.9, art. 12.10, art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x/26.11.2014 încheiat între societatea transportatoare, B. S.R.L. şi intimata C. S.A., se instituie posibilitatea unilaterală a societăţii asigurătoare de amânare a termenului de plată al indemnizaţiei de asigurare pe o durată nedeterminată, aflată la stricta latitudine a debitoarei C. S.A..

Prin urmare, chiar dacă se raportează la noţiunea generală care defineşte practica sau clauza abuzivă prevăzută în art. 12 din Legea nr. 72/2015, nu se poate reţine că aceasta nu ar fi incidentă în speţă.

Mai mult decât atât, în mod eronat instanţa de apel nu a evaluat caracterul abuziv al clauzelor din contractul de asigurare, faţă de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Or, clauzele potrivit cărora, intimata îşi rezervă dreptul de a refuza sau amâna plata despăgubirilor, cu atât mai mult, pe o durată nedeterminată, în orice situaţie în care exista un dubiu privind producerea riscului asigurat, se încadrează în prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Evaluarea clauzelor excluse de Legea nr. 72/2013 priveşte doar condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) din cuprinsul textului legal. Art. 12 din Legea nr. 72/2013 vizează natura clauzelor care pot fi evaluate în ce priveşte caracterul lor abuziv, or, această prevedere trebuie privită în corespondenţă cu prevederile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

În ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererii formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, recurenta arată că acestea sunt îndeplinite.

Cu referire la calitatea procesuală activă a recurentei, se arată că aceasta are calitatea de terţ faţă de contractul de asigurare şi suplimentul de asigurare, însă având în vedere că sancţiunea aplicabilă clauzelor constatate ca fiind abuzive este nulitatea absolută, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013 şi totodată, faptul că orice persoană interesată poate invoca nulitatea absolută, conform art. 1247 alin. (2) C. civ., apreciază că reclamanta justifică calitatea procesuală activă faţă de intimată, deţinând în acelaşi timp, o creanţă certă faţă de aceasta.

Mai mult decât atât, incidente în speţă sunt prevederile art. 2199 alin. (1) teza a II-a C. civ., prin care se stipulează următoarele:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obliga ca, în cazul riscului asigurat să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.

Faţă de prevederile contractuale, recurenta a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.9, art. 12.10 şi art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare.

Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a interpretat prevederile legale la care recurenta a făcut referire cu privire la susţinerea cererii de chemare în judecată din dosarul conexat nr. x/2016, prin analizarea succintă doar a art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra fiecăruia dintre petitele solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul conexat, cât şi asupra motivelor de drept invocate, de aici decurgând şi o interpretare eronată a acestora, în sensul în care acestea nu sunt exclusiv dependente de interpretarea (de asemenea eronată) a art. 12 din Legea nr. 72/2013,

Prin petitul 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 lit. a), pct. 2 şi pct. 3 din Condiţiile generate de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x/26.11.2014, iar prin apelul formulat a arătat că această clauză contravine dispoziţiilor imperative din Convenţia privind contractul pentru transportul internaţional de mărfuri pe şosele semnată la Geneva la data de 19 mai 1955 şi modificată prin Protocolul din 5 iulie 1978, care prevede, prin art. 17 alin. (4) lit. c), următoarele:

"Transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea sau avaria rezultă din riscurile particulare inerente uneia sau mai multora dintre următoarele fapte: c) manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau de către persoane care acţionează în contul expeditorului sau destinatarului".

În consecinţă, singura concluzie la care se poate ajunge prin stipularea clauzei prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 si pct. 3 din contract este aceea că în nici o situaţie nu mai sunt aplicabile prevederile contractului de asigurare, plata sumei care reprezenta indemnizaţia putând fi refuzată fie în baza prevederilor contractuale, fie în baza prevederilor legale.

Prin petitul 2 al acţiunii, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 12.9 din Condiţiile generale de asigurare care fac parte integrantă din contractul de asigurare nr. x/26.11.2014, prin care se prevede că asigurătorul poate amâna plata atunci când există simple dubii cu privire la dreptul asiguratului de a obţine despăgubiri sau dacă s-a început o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat, aşadar fără a exista o hotărâre definitivă de condamnare cu privire la asigurat sau prepuşii acestuia.

Chiar şi în situaţia în care s-ar stabili printr-o hotărâre penală cu caracter administrativ vinovăţia asiguratului în producerea riscului asigurat, jurisprudenţa în materie (a se vedea Decizia nr. 3197/10.10.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a statuat asupra faptului că asigurătorul este obligat să îşi îndeplinească obligaţiile chiar şi atunci când se dovedeşte o culpă a transportatorului.

Prin urmare, recurenta apreciază că şi această clauză are un caracter abuziv faţă de natura contractului de asigurare (art. 2159 şi urm. C. civ.), cât şi faţă de principiul pacta sunt servanda care guvernează raporturile contractuale, precum şi faţă de împrejurarea că nu reprezintă motive obiective de derogare de la termenele de plată.

Prin petitul 3 al cererii de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 12.10 din contractul de asigurare, prin care se stabileşte că asigurătorul are dreptul de a nu plăti dacă cererea de despăgubire are la bază declaraţii false. Totodată, prin cel de-al patrulea petit s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 12.12 din contractul de asigurare, unde se prevede că asiguratul are dreptul de a nu plăti dacă asiguratul este de rea-credinţă, dovedită sau evidentă.

Prin prevederile anterior evocate, asigurătorul îşi conferă nu numai dreptul unilateral de a amâna plata, ci de a refuza irevocabil plata indemnizaţiei de asigurare, chiar şi în situaţia în care nu există o hotărâre definitivă de constatare a existenţei infracţiunii de fals în declaraţii şi a săvârşirii acesteia de către asigurat sau prepuşii acestuia. Astfel, termenul de plată este amânat pe un termen nedeterminat în lipsa unor motive obiective, fiind lăsat la libera voinţă unilaterală a intimatei, care are calitatea de debitor a obligaţie - de plată a indemnizaţiei de asigurare încă de la data producerii riscului asigurat.

Astfel, se apreciază că situaţiile în care se poate interpreta că formularea unei cereri de asigurare a fost formulată în frauda drepturilor şi obligaţiilor Asigurătorului trebuie detaliate explicit în cuprinsul clauzelor contractului de asigurare, cu atât mai mult cu cât este lăsată la analiza sa o astfel de interpretare. Legea nr. 72/2013, prevede, prin art. 13 lit. d) faptul că poate fi calificată ca abuzivă o clauză care nu reglementează expres motivele obiective de derogare de la termenele de plată şi, ca atare, de la executarea propriilor obligaţii.

Nu în ultimul rând, este relevantă împrejurarea că aceasta clauză se încadrează întocmai inclusiv în conţinutul noţiunii de clauză abuzivă, astfel cum aceasta este definită prin art. 12 din Legea nr. 72/2013, asupra căreia instanţa de apel a dat o cu totul altă interpretare.

Referitor la dosarul nr. x/2015, se arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale învederate prin apelul formulat, nefiind reţinut caracterul imperativ al acestora în raport cu dispoziţiile contractuale prevăzute prin art. 12.9.

Faţă de producerea riscului asigurat la data de 13 ianuarie 2015 în timp ce marfa era transportată în Franţa de către societatea B. S.R.L., incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 2199 alin. (1) C. civ., prin care se prevăd următoarele:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul riscului asigurat să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit".

Aşadar, instanţa de fond avea obligaţia de a argumenta motivele pentru care nu a dat eficienţă acestor dispoziţii, precum şi prevederilor art. 2214 C. civ. referitoare la asigurarea de bunuri, potrivit cărora:

"în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat să plătească o despăgubire asiguratului beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite".

Or, reclamanta are calitatea de terţ păgubit şi îndreptăţit la plata indemnizaţiei de asigurare de vreme ce nu se poate reţine existenţa unei culpe a sa în producerea riscului asigurat, iar argumentele instanţei de apel în sensul în care există un dosar penal privind infracţiunea de furt nu pot fi primite prin raportare la inexistenţa unei soluţii de urmărire penală demarată împotriva recurentei sau a prepuşilor acesteia.

Pe de altă parte, până la soluţionarea dosarelor penale, există o prezumţie de legalitate a procesului-verbal întocmit de autorităţile franceze la data de 13 ianuarie 2015, prin care se atestă că autorii furtului sunt necunoscuţi şi cu toate acestea nu există dubii cu privire la existenţa faptei.

Aşadar, motivul invocat de intimată pentru refuzul de a achita indemnizaţia de asigurare a fost reprezentat chiar de existenţa acestui furt al mărfurilor în Franţa şi prin urmare, chiar intimata C. S.A. îşi infirmă propriile motive care au stat la baza refuzului de soluţionare favorabilă a dosarului de daună.

Prin urmare, deşi aceste considerente au fost învederate instanţei de apel, aceasta s-a rezumat a interpreta că prevederile contractuale prin art. 11.2, 12.2, 12.9 prevalează celor legale prin art. 2199 alin. (1) şi art. 2214 C. civ. şi jurisprudenţei în materie consfinţită prin decizia nr. 3197/10.10.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, faţă de aceste împrejurări, se impune admiterea recursului pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., având în vedere atât lipsa motivării hotărârii din apel cu privire la toate motivele de fapt şi de drept învederate prin apelul formulat şi a raţiunii pentru care acestea au fost înlăturate la pronunţarea soluţiei, cât şi pronunţarea hotărârii cu încălcarea prevederilor legale din paragraful anterior şi a dispoziţiilor art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Prin întâmpinările depuse, la 8 şi 16 octombrie 2020, de către intimatele C. S.A. şi B. S.R.L. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 decembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 21 decembrie 2020, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 25 martie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În acest sens, recurenta apreciază că instanţa de control judiciar nu a avut în vedere argumentele sale din cuprinsul apelului formulat, întrucât, deşi nu există vreo dovadă a faptului că aceasta are vreo culpă în producerea riscului asigurat, instanţa de apel s-a rezumat la a arăta că simpla existenţă a dosarului penal creează un dubiu asupra producerii evenimentului asigurat, respingând astfel cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor.

În opinia recurentei, instanţele au realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt şi de drept, hotărârea fiind pronunţată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluţia pronunţată şi motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile sale.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a preluat argumentele din întâmpinarea intimatei şi dispoziţiile contractuale de la art. 12.9 din Condiţiile de asigurare, pentru a justifica astfel atitudinea culpabilă a intimatei concretizată prin refuzul repetat de a acorda indemnizaţia de asigurare reclamantei, ca urmare a producerii riscului asigurat.

În acest context, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Rezultă, aşadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu susţinerile uneia dintre părţi ori concluziile unei instanţe ce s-a pronunţat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă expunerea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speţă, se reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanţa de control judiciar a expus, în dosarul nr. x/2015, într-o manieră clară şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept concluzia adoptată, în sensul că sunt nefondate criticile formulate prin cererea de apel referitoare la modul în care prima instanţă a analizat clauzele al căror caracter abuziv a fost invocat, apreciindu-se astfel că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile legale pentru ca recurenta să poată valorifica protecţia oferită de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Cu referire la dosarul nr. x/2015, sub aspectul lipsei motivării sau motivării contradictorii a deciziei de respingere a acţiunii în pretenţii şi de obligare a asigurătorului la plata sumei de 450.000 Euro, recurenta susţine că instanţa de apel doar a preluat argumentele din întâmpinarea intimatei şi dispoziţiile contractuale ale art. 12.9 din Condiţiile de Asigurare

Aceste critici nu pot fi primite, în raport cu precizările menţionate în considerentele deciziei atacate, întrucât instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondate argumentele reclamantei întemeiate pe calitatea sa de terţ faţă de contractul de asigurare care i-ar aduce doar dreptul de a fi despăgubită, în timp ce restul clauzelor contractuale nu i-ar fi opozabile, respectiv aceasta este îndreptăţită la plata indemnizaţiei de asigurare, indiferent dacă asiguratul este sau nu vinovat de producerea riscului, indiferent de rezultatul unei anchete penale sau administrative.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă, că acţiunea formulată de către reclamantă privind obligarea asiguratorului la plata despăgubirii în baza contractului de asigurare încheiat cu transportatorul B. S.R.L. este nefondată.

Se constată, aşadar, că a fost respectată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noţiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanţă internă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, susţinerile părţilor fiind examinate de către instanţă, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2016, recurenta susţine că instanţa de apel, în mod greşit a arătat, în ceea ce priveşte clauzele referitoare faţă de care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, că acestea nu se încadrează în dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 şi că, în mod eronat instanţa de apel nu a evaluat caracterul abuziv al clauzelor din contractul de asigurare, faţă de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 72/2013.

În analiza cuprinsă în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a făcut referire la obiectul Legii nr. 72/2013, invocată în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de către reclamanta, reţinând sub acest aspect, că această lege se aplică creanţelor certe, lichide si exigibile, constând în obligaţii de plata a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între acestea şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, stabilind în acest sens că reclamanta A. S.R.L., în calitate de terţ beneficiar al contractului de asigurare, are dreptul de a invoca caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contract, atât din perspectiva împrejurării că este o parte interesată, chiar dacă nu este parte contractantă, dar şi în ceea ce priveşte pretinsa lipsă a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei.

Tot în acest context, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 72/2013 are o reglementare specială, cu un obiect concret, limitat la clauzele în mod expres arătate în cuprinsul său şi că din această perspectivă nu poate fi suspus analizei caracterul abuziv al oricărui tip de clauză contractuală, astfel că vor fi cuprinse doar acele clauze prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare astfel cum se reglementează în mod expres în art. 12 din Legea 72/2013, iar referitor la prevederile art. 13 din lege, se reţine că acestea cuprind criteriile pe baza cărora este posibilă calificarea ca abuzivă a clauzelor sau practicilor la care se referă art. 12 din actul normativ evocat.

În acest sens, faţă de prevederile contractuale, recurenta a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.9, art. 12.10 şi art. 12.12 din Condiţiile generale de asigurare, apreciind că instanţa de apel a interpretat, în mod eronat, prevederile legale la care s-a făcut referire din dosarul conexat nr. x/2016, prin analizarea succintă doar a art. 12 din Legea nr. 72/2013.

Astfel, clauza de la art. 4.1 lit. a) pct. 2 din condiţiile Generale de Asigurare prevede că "sunt excluse din asigurare şi nu se acordă despăgubiri pentru: manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către prepuşii Asiguratului", iar clauza de la art. 4.1 lit. a) pct. 3 prevede că "sunt excluse din asigurare şi nu se acorda despăgubiri pentru furtul de marfa din vehicule rutiere, produs prin efracţie sau acte de tâlhărie".

Din analiza acestor clauze, se constată că acestea nu poate fi analizate şi interpretate din perspectiva Legii nr. 72//2013, întrucât nu stabilesc termenul de plată, rata dobânzii, daune interese, ci constituie un caz de neacordare a despăgubirilor, existenţa unor situaţii în care asigurătorul nu acordă despăgubiri fiind de specificul unui astfel de contract.

Aşadar, analiza acestor clauze, relevă faptul că cele două instanţe au apreciat, pe de-o parte că nu pot fi interpretate din perspectiva legii speciale, întrucât din modul de formulare nu se poate susţine că face obiectul acesteia, iar pe de altă parte, că astfel de prevederi nu pot fi considerate neconforme cu Convenţia CMR de la Geneva, raportat la obiectul acesteia, la răspunderea pe care o reglementează, la dispoziţiile legale privind răspunderea contractuală, constatând totodată că asigurătorul nu poate fi obligat să acopere acele riscuri, susţinute de reclamanţii, dacă asiguratul şi asigurătorul nu au convenit astfel, iar prevederea unor anumite excluderi nu pot fi considerate clauze abuzive.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 12.10, aceasta prevede că:

"asigurătorul are dreptul să nu plătească despăgubirea în cazul în care cererea de despăgubire este frauduloasă, are la bază declaraţii false sau dacă asiguratul ori altă persoană acţionând în numele său a contribuit în mod deliberat ori prin culpa gravă la producerea riscului".

Referitor la clauza prevăzută la art. 12.12, aceasta prevede că: în cazul în care asiguratul este de rea-credinţă dovedită sau evidentă, asigurătorul este scutit de obligaţiile de plata a despăgubirii în urma producerii evenimentului asigurat sau are dreptul să denunţe contractual de asigurare".

Aceste prevederi vizează executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale din perspectiva caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, independent de voinţa asiguratului. Aşadar, posibilitatea refuzului de a acorda despăgubiri şi al denunţării contractului de asigurare nu contravin uzanţelor conforme în materie în cazul relei-credinţe dovedite sau evidente, întrucât acestea instituie posibilitatea încetării prevederilor contractuale, neavând legătură cu o întârziere nejustificată, fără termen a plăţii unei sume de bani cu titlu de indemnizaţie de asigurare.

Aşadar, în raport cu prevederile exprese ale celor două clauze, instanţele au reţinut în mod corect că acestea nu privesc nici termenul de plată, nici cuantumul dobânzii pentru întârzierea la plată sau cuantumul daunelor interese suplimentare, cele două clauze nereglementând derogări de la termenul de plată a despăgubirii, ci situaţii în care răspunderea asiguratorului nu intervine, astfel încât analiza acestora nu intră în domeniul de aplicare al art. 12 şi 13 din Legea nr. 72/2013.

În acest context, se reţine că în mod corect, au apreciat cele două instanţe că, întrucât prevederile contractuale respective nu privesc cuantumul dobânzii pentru întârzierea la plată sau cuantumul daunelor interese suplimentare, singurul aspect care poate fi analizat prin prisma art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 72/2013 este cel privind termenul de plată, însă această analiză este posibilă numai în ceea ce priveşte clauzele cuprinse la art. 12.9 din contractul de asigurare, iar nu şi pe cele de la art. 4.1 lit. a) pct. 2 şi 3, art. 12.10 şi art. 12.12, iar din această perspectivă se constată a fi nefondate criticile referitoare la modul de soluţionare a acţiunii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de asigurare.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la dosarul nr. x/2015 privind acţiunea în pretenţii, recurenta susţine că instanţele au interpretat în mod eronat dispoziţiile legale evocate de intimată şi că nu s-ar fi reţinut caracterul imperativ al acestora prin raportare la art. 12.9 din Condiţiile de Asigurare.

Astfel, clauza prevăzută la art. 12.9 din Condiţiile generale de asigurare, apreciată ca fiind abuzivă de către reclamantă, prevede că: "în orice situaţie, în caz de producere a evenimentului asigurat, asiguratorul poate amâna plata: atât timp cât există dubii cu privire la dreptul asiguratului de a obţine despăgubiri; dacă împotriva asiguratului sau a unuia din reprezentanţii săi s-a intentat o procedură administrativă sau penală în legătură cu evenimentul asigurat, din motive care sunt edificatoare din punct de vedere al dreptului la despăgubire, până la încheierea definitivă a acestei proceduri".

Aşadar, din modul de redactare a clauzei, rezultă că au fost indicate atât motivele obiective care pot determina amânarea plăţii, dar şi momentul până la care plată poate fi amânată, aceasta fiind justificată în contextul condiţiilor de asigurare cu atât mai mult cu cât nu doar contractul părţilor, dar şi legea, prin art. 2208 C. civ. prevăd excluderea de la asigurare a despăgubirilor pentru prejudicii care au fost provocate prin conduita frauduloasă sau infracţională intenţionată a asiguratului sau prepuşilor săi, aspecte corect apreciate de către instanţa de apel, în sensul că, instituirea clauzei de la pct. 12.9 nu constituie o încălcare nici a ordinii publice sau bunelor moravuri în executarea contractelor dintre profesionişti, nici a principiului bunei-credinţe.

Mai susţine recurenta că, faţă de producerea riscului asigurat, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2199 alin. (1) C. civ., care prevăd că:

"prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul riscului asigurat să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit".

Aceste dispoziţii, reglementează într-adevăr dreptul terţului beneficiar de a primi indemnizaţia de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, însă aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, acest drept nu este recunoscut independent de existenţa sau rezultatul unei anchete penale împotriva asiguratului sau a prepuşilor acestuia, doar în virtutea calităţii sale de terţ beneficiar şi a lipsei culpei sale şi a prepuşilor săi.

De asemenea, acest articol nu poate fi interpretat prin ignorarea prevederilor art. 2208 alin. (2) şi (3) C. civ., care prevăd cu titlu de excludere plata indemnizaţiei de asigurare în cazul producerii riscului asigurat de către asigurat sau prepuşii săi, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau prepuşii săi. Astfel, acest articol menţionează că asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare fie că aceasta ar reveni asiguratului sau terţului beneficiar, este o excludere generală indiferent de destinatarul acesteia.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa avea obligaţia de a argumenta motivele pentru care nu a dat eficienţă acestor dispoziţii, precum şi prevederilor art. 2214 C. civ. referitoare la asigurarea de bunuri, se constată că această critică nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, argumentele reclamantei întemeiate pe calitatea sa de terţ faţă de contractul de asigurare, dreptul acesteia la despăgubire neputând fi exercitat decât în limitele răspunderii asiguratorului astfel cum acestea sunt determinate de contractul de asigurare, care îi este opozabil în temeiul legii.

Totodată, se impune verificarea circumstanţelor în producerea riscului asigurat nu doar pentru a se stabili cu certitudine intervenirea unuia dintre riscurile asigurate conform contractului, dar şi pentru a se stabili dacă nu este incidentă vreuna dintre clauzele care înlătură răspunderea asiguratorului, cum este cazul clauzelor prevăzute la art. 12.10 din condiţiile generale de asigurare, respectiv art. 3 din condiţiile asigurării suplimentare pentru furt.

Această analiză este necesară, întrucât, pe de o parte asiguratorul contestă obligaţia sa de plată, iar pe de altă parte cercetările penale desfăşurate în legătură cu producerea riscului asigurat în cauză au fost finalizate prin condamnarea penală a reprezentantului legal al asiguratului şi a prepusului său, context în care nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei, în sensul în care asiguratorul este obligat la plata despăgubirii în baza art. 2199 C. civ. independent de existenţa sau rezultatul unei anchete penale împotriva asiguratului sau a prepuşilor acestuia, având în vedere calitatea sa de terţ faţă de raportul de asigurare şi lipsa oricărei culpe a sa sau a prepuşilor săi, având în vedere că dispoziţiile legale în materia contractului de asigurare prevăd în mod expres excluderea obligaţiei de asigurare în situaţia producerii intenţionate a riscului asigurat de către asigurat sau prepuşii săi.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 228/2020 din 5 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2021.