Leasing debt appeal dismissed: invalidation of unsigned email as debt recognition and exclusion of early termination fees for payment delay upheld

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 131.540,95 RON (contravaloare facturi emise şi neachitate pentru chiriile autoturismelor utilizate de către pârâtă conform contractului nr. x/05.11.2008), a sumei de 5.098,14 RON (penalităţi de întârziere calculate conform art. 3 lit. d) din contractul menţionat anterior), a sumei de 135.432,51 RON (contravaloare facturi emise şi neachitate pentru taxa de reziliere anticipată, contravaloarea extra-kilometrilor parcurşi cu autoturismele închiriate, contravaloarea reparaţiilor daunelor şi franşizelor), precum şi a dobânzii legale scurse de la data de 24 septembrie 2015 până la data achitării efective a creanţei pentru contravaloarea facturilor reprezentând taxă de reziliere anticipată, extra-kilometri cu autoturismele închiriate, reparaţii pentru daune şi franşize. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea se fundamentează pe dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 şi art. 970 şi 1088 din acelaşi cod.

Prin cererea reconvenţională formulată de pârâtă s-a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 48.550,87 RON, reprezentând: contravaloarea garanţiei achitate de pârâta-reclamantă (37.381,98 RON) şi dobânda legală penalizatoare calculată până la16.11.2015 (11.168,89 RON); mai solicită şi dobânda care curge pentru viitor, până la restituirea garanţiei. Totodată se arată că trebuie compensate creanţele reciproce. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3307 din 31 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la facturile aferente perioadei 15.07.2011 - 28.08.2012.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L..

A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 192.851,24 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale.

A admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 54.054,43 RON.

A dispus compensarea creanţelor reciproce dintre părţi, până la concurenţa celei mai mici dintre acestea, rămânând de plată suma de 138.796,81 RON de către pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă şi a dispus compensarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 1774A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. şi a anulat ca tardiv apelul formulat de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3307 din 31 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă A. S.R.L..

A respins ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a respins ca neîntemeiate cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L. au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul reclamantei A. S.R.L..

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

În acest context, susţine că prin e-mailul transmis de către reprezentanţii pârâtei aceştia au indicat faptul că societatea înregistrează un debit scadent în cuantum de 198.824,83 RON, documentele contabile emanând de la pârâtă confirmând în mod neechivoc existenţa debitului.

Transmiterea fişei de cont a societăţii debitoare reprezintă o dovadă de necontestat a recunoaşterii datoriei, acest fapt fiind reţinut inclusiv în jurisprudenţa care s-a pronunţat în sensul "comunicarea de către un debitor printr-o adresă către creditorul său că acesta este înregistrat în evidenţele contabile ale debitorului cu un sold creditor într-un anumit cuantum, nu poate avea altă semnificaţie decât aceea de recunoaştere a datoriei".

Ignorând jurisprudenţa relevantă în materie, prima instanţă a reţinut în mod greşit că societatea debitoare nu este reprezentată de contabil şi că acesta nu poate face o recunoaştere de datorie. Reţinând acestea, tribunalul s-a aflat într-o gravă eroare, deoarece în speţă nu vorbim de un act de recunoaştere din partea contabilului pentru societate, ci suntem în prezenţa prezentării de către contabil a înregistrărilor fiscal contabile ale B., astfel cum apăreau ele înregistrate, or acest fapt nu excede atribuţiilor sale.

Astfel, se susţine că recunoaşterea datoriei vine din evidenţele contabile ale B. şi nicidecum dintr-un act de recunoaştere făcut de contabil.

În acest sens, se arată că întreaga argumentaţie a instanţei de apel cu privire la inopozabilitatea e-mailurilor pentru lipsa semnăturii electronice este străină de prezenta cauză, B. recunoscând pe tot parcursul procesului e-mailurile transmise de contabilul societăţii.

Mai mult decât atât, întreaga argumentaţie a instanţei de apel este greşită, încălcând normele de drept material referitoare la semnătura electronică.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Curtea de Apel a concluzionat în sensul că neexistând o semnătură electronică extinsă, corespondenţa electronică din 11 iulie 2016 nu are forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată şi nu poate fi opus pârâtei.

Atât argumentaţia cât şi concluzia instanţei de apel se apreciază că încalcă prevederile legislaţiei în materia înscrisurilor electronice, deoarece prevederile Legii nr. 455/2001 trebuie interpretate prin prisma Regulamentului nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă.

De asemenea, art. 3 din Regulamentul nr. 910/2014 defineşte semnătura simplă ca fiind date în format electronic, ataşate la sau asociate logic cu alte date în format electronic şi care sunt utilizate de semnatar pentru a semna. Semnătura de la finalul unui email, reprezintă o semnătură electronică simplă.

Faţă de toate acestea, recurenta-reclamantă arată că având în vedere că B. a recunoscut faptul că e-mailul din 11 iulie 2016 a fost transmis de către contabilul său, acesta are aceleaşi efecte ca un act autentic, sens în care rezultă că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 910/2014 şi ale Legii nr. 910/2014, e-mailul transmis de contabilul B. având forţa probantă a unui înscris autentic şi fiind opozabil B..

Sub al doilea aspect se susţine aplicarea greşită a prevederilor legislative privind interpretarea contractelor.

Astfel, prin decizia recurată instanţa de apel a reţinut că B. nu este ţinută la plata facturilor reprezentând rezilierea anticipată, deoarece art. 13 lit. b) pct. 1 coroborat cu art. 13 lit. a) din contract exclude această obligaţie în cazul rezilierii pentru întârzierea la plată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a făcut aplicarea art. 983 C. civ., reţinând că atunci când există îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Argumentând în acest sens, se arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 977 şi 979 C. civ.

Astfel, intenţia părţilor care rezultă din întregul contract este ca B. să achite taxa de reziliere anticipată inclusiv pentru rezilierea anticipată, context în care rezultă că instanţa de apel a analizat contractul în mod greşit, încălcând prevederile art. 979 C. civ. ce prevalează în interpretarea contractelor asupra altor articole.

Având în vedere aceste argumente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, respectiv menţinerea ca legală a deciziei în ceea ce priveşte anularea ca tardiv a apelului formulat de pârâtă şi casarea în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, rejudecarea fondului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii reconvenţionale formulate de pârâtă şi admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Motivele de casare privind recursul pârâtei B. S.R.L. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prealabil, recurenta-pârâtă arată că recursul promovat are în vedere în mod exclusiv soluţia pronunţată de instanţa de apel privitoare la respingerea apelului promovat de pârâtă.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia pronunţată este netemeinică parţial pentru motivele următoare:

Recurenta-pârâtă consideră că termenul de apel de 30 de zile pentru formularea apelului a început să curgă de la data de 6 martie 2019, dată la care s-a comunicat sentinţa apelată, iar apelul a fost declarat la 13 martie 2019.

Sentinţa apelată nu a fost primită la data reţinută de instanţa de apel, respectiv 14 ianuarie 2019, aceasta fiind depusă la cutia poştală, potrivit procesului-verbal.

Instanţa de apel a respins apărarea pârâtei, în sensul că termenul de apel trebuia calculat de la data de 6 martie 2019, dată la care a fost înmânat procesul-verbal de comunicare a sentinţei, ca urmare a cererii formulate la data de 21 februarie 2019, apreciind că procesul-verbal de comunicare din 14 ianuarie 2019 face dovada comunicării, apreciind astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că soluţia instanţei de apel conform căreia în lipsa înscrierii în fals nu se poate face dovada contrară împotriva procesului-verbal de comunicare este neîntemeiată, acest fapt conducând la admiterea excepţiei tardivităţii apelului.

Recurenta-pârâtă face trimitere în continuare la procedura denunţării înscrisului fals, pentru a demonstra că procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304-308 C. proc. civ., are în vedere în mod exclusiv falsificarea scrierii sau semnăturii, ci nu a conţinutului şi are în vedere exclusiv acele înscrisuri folosite de părţi în proces, ci nu a actelor de procedură, fiind lăsată la latitudinea părţilor, acestea având posibilitatea de a formula în mod separat şi plângeri penale cu privire la acelaşi aspect.

Se mai citează dispoziţiile art. 163 alin. (5) C. proc. civ. şi se arată că deşi acest text de lege face trimitere la procedura înscrierii în fals, procedura prevăzută de art. 304-308 C. proc. civ. are în vedere cu totul alte situaţii decât cele menţionate la art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

Procesul-verbal de comunicare din 14 ianuarie 2019 nu se înscrie în ipoteza tezei reţinute la art. 304-308 C. proc. civ.

Procesele-verbale de comunicare se bucură de o prezumţie relativă de conformitate de veridicitate, aspect care rezultă şi din numeroase decizii ale Curţii Constituţionale care a reţinut în mai multe decizii că procesul-verbal de comunicare se bucură de prezumţia relativă de comunicare.

Prezumţia absolută de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de comunicare nu este o prezumţie absolută ci una relativă, acest fapt reieşind chiar din textul art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază greşită interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia, înscrierea în fals reprezintă singura modalitate de răsturnare a prezumţiei relative de conformitate a procesului-verbal de comunicare, această interpretare fiind formalistă şi fără suport în textele legale, fiind neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă invocă şi Hotărârea CEDO din 27.02.2018 în Cauza Hulpe şi alţii contra României, unde s-a reţinut încălcarea dreptului de acces la o instanţă al reclamanţilor, drept garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Pentru toate aceste motive apreciază că se impune admiterea recursului, casarea parţială a deciziei recurate, doar cu privire la apelul formulat de pârâtă şi menţinerea deciziei cu privire la apelul formulat de reclamantă, cu solicitarea de casare şi trimitere spre rejudecare instanţei de apel.

La 17 iulie 2020 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă în raport de dispoziţiile art. 486 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea, depusă la 31 iulie 2020, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 august 2020 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a răspuns punctual apărărilor din întâmpinarea acesteia.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea reclamantei, la 4 august 2020, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea susţinerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 6 noiembrie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 4 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1774A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 25 martie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că societatea debitoare nu este reprezentată de contabil şi că acesta nu poate face o recunoaştere a debitului, conform corespondenţei electronice din data de 11 iulie 2013, pentru a dovedi existenţa creanţei respinse în cuantum de 135.432,51 RON.

În acest context, se reţine că recurenta-pârâtă a considerat inopozabil e-mailul din 11 iulie 2013, acesta nefiind recunoscut, astfel că acest fapt nu reprezintă o recunoaştere a datoriei, instanţele apreciind în mod corect situaţia de fapt din această perspectivă, având în vedere dispoziţiile art. 2538 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită, iar în speţa de faţă recunoaşterea tacită nu poate acţiona în cadrul contractual, ci doar recunoaşterea expresă.

Se constată, aşadar, că a fost respectată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noţiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanţă internă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, susţinerile părţilor fiind examinate de către instanţă, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Aşadar, susţinerile recurentei se constată că nu pot fi primite, având în vedere că cele două instanţe au apreciat în mod corect că recunoaşterea de datorie nu poate fi făcută de contabilul societăţii, context în care, motivul de recurs invocat de recurentă privind motivele străine de natura cauzei nu se circumscrie criticilor aduse, în cauză neputând fi reţinută puterea doveditoare a documentului din perspectiva dispoziţiilor art. 272 şi art. 282 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum susţine recurenta.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se arată că instanţa de control a constatat că prevederile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică au fost greşit aplicate.

Aceste susţineri ale recurentei cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, nu pot fi primite, având în vedere că recurenta apreciază că indicarea numelui unei persoane la finalul unui e-mail ar reprezenta o semnătură electronică simplă.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât potrivit Legii nr. 455/2001, privind semnătura electronică, aceasta reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare, astfel că, în cuprinsul actului normativ evocat nu se identifică semnătura electronică simplă prin indicarea numelui persoanei în cuprinsul unui e-mail, iar din această perspectivă analiza instanţei de apel a fost făcută în mod judicios şi corect.

Aşadar, corespondenţa electronică din data de 11 iulie 2013, nu conţine o semnătură electronică, dar nicio semnătură olografă pentru ca respectivele înscrisuri să aibă forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată şi să poată fi opuse pârâtei.

În acest context, se reţine caracterul nefondat al motivului vizând greşita apreciere a probei constând în corespondenţa electronică din data de 11 iulie 2013, înscrisurile neînsuşite prin semnătură de către reprezentantul societăţii intimate nu pot susţine dovada existenţei creanţei în cuantum de 135.432,51 RON.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susţine aplicarea greşită a prevederilor legislative privind interpretarea contractelor, întrucât prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâta nu este ţinută la plata facturilor reprezentând rezilierea anticipată, deoarece art. 13 lit. b) pct. (1) coroborat cu art. 13 lit. a) din contract exclude această obligaţie în cazul rezilierii pentru întârzierea la plată.

În acest context, opinia recurentei este în sensul că intenţia părţilor care rezultă din întregul contract este ca pârâta să achite taxa de reziliere anticipată inclusiv pentru rezilierea anticipată, context în care apreciază că instanţa de apel a analizat contractul în mod greşit, încălcând astfel prevederile art. 979 C. civ. ce prevalează în interpretarea contractelor asupra altor articole.

Susţinerile recurentei referitoare la greşita respingere a pretenţiilor solicitate cu titlu de taxă de reziliere anticipată se constată că sunt nefondate, instanţa de apel făcând în acest sens o apreciere corectă a normelor legislative în domeniu.

În aceste condiţii, facturile de reziliere anticipată nu pot fi luate în considerare dat fiind că din art. 13 lit. b) pct. 1 din contractul încheiat între părţi rezultă că pârâta nu este ţinută la plata sumelor facturate cu acest titlu, dacă motivul de reziliere vizează întârzierea la plată, ipoteza de la art. 13 lit. b) pct. 1 excluzând expres situaţiile de la lit. a), care au în vedere plata cu întârziere drept motiv de reziliere, cazul în speţă.

Aşadar, invocarea interpretării clauzelor, potrivit intenţiei comune a părţilor nu conduce la o concluzie contrară celei reţinute de către prima instanţă, deoarece voinţa acestora a fost clar exprimată în sensul de a exclude drepturile prevăzute la art. 13 lit. b) pct. 1 pentru cazurile de reziliere menţionate la art. 13 lit. a), astfel că, doar în privinţa taxei de reziliere anticipată există excluderea pentru situaţiile menţionate la art. 13 lit. a), în timp ce pentru orice cazuri de încetare a contractului de închiriere, inclusiv pentru cele de la art. 13 lit. a), pot fi exercitate toate celelalte drepturi menţionate la art. 13 lit. b).

Prin urmare, pretenţiile reclamantei cu privire la contravaloarea facturilor de reziliere anticipată au fost, în mod corect respinse de instanţa de apel care a interpretat în mod corect dispoziţiile legale şi cele contractuale, reclamanta nefăcând vreo dovadă că acestea i-ar fi datorate.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtei a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., criticile vizând faptul că sentinţa apelată nu a fost primită la data reţinută de instanţa de apel, respectiv 14 ianuarie 2019, aceasta fiind depusă la cutia poştală, potrivit procesului-verbal, fiind respinsă apărarea sa, în sensul că termenul de apel trebuia calculat de la data de 6 martie 2019, dată la care a fost înmânat procesul-verbal de comunicare a sentinţei, ca urmare a cererii formulate la data de 21 februarie 2019, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 163 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, se invocă o greşeală a instanţei de apel, care ar fi constatat valabilitatea procesului-verbal de comunicare a sentinţei apelate, deoarece pârâta nu a înţeles să se înscrie în fals, conform procedurii instituite de articolele 304 - 308 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 163 alin. (5) C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de agentul constatator are valoarea unui înscris autentic în ceea ce priveşte faptele constatate personal de acesta, procesul-verbal "făcând dovada până la înscrierea în fals".

Din această perspectivă se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect, conform dispoziţiilor evocate, că recurenta nu a înţeles să se înscrie în fals împotriva celor reţinute prin procesului-verbal de către agentul constatator, acesta rămânând pe deplin valabil.

Astfel, se constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 163 alin. (5) C. proc. civ., apreciind că procesul-verbal a rămas valabil, recurenta neînscriindu-se în fals împotriva acestuia, totodată instanţa a analizat şi susţinerile referitoare la aspectele ce vizau necomunicarea sentinţei apelate la 14 ianuarie 2019, constatând în acest sens că aceasta a fost comunicată la acea dată, de la care a început să curgă termenul de apel, astfel că nu pot fi primite susţinerile recurentei cu privire la inexistenţa valabilităţii procesului-verbal.

Având în vedere criticile formulate, se constată că recurenta nu a avut în vedere dispoziţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu s-a preocupat să desemneze o persoană cu primirea actelor de procedură, nevalorificând astfel beneficiul acestor dispoziţii.

Aşadar, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În ceea ce priveşte dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a făcut o serie de aprecieri referitoare la probe administrate în cauză de instanţa de apel şi nicidecum la un motivele de nelegalitate ale deciziei atacate, fără a argumenta potrivit motivului de casare evocat, care sunt dispoziţiile legale aplicate greşit, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurente să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat de către ambele recurente, în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1774A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1774A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2021.