RCA insurance: Accrual date of late-payment penalties after final judicial judgment

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu intervenienta forţată C., să oblige pârâta la plata sumelor de 626,28 RON, cu titlu de daune materiale şi 100.000 euro, cu titlu de daune morale, la care a pretins să se adauge penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând de la 11.06.2018 şi până la data plăţii efective a debitului principal, dar şi dobânzile legale, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de la 15.05.2019 Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei sale materiale procesuale, iar ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1047/C/17.10.2019, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României, cu titlu de daune morale şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data primirii hotărârii definitive, a respins celelalte pretenţii ale reclamantului şi i-a acordat acestuia, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.544 RON.

Ambele părţi au apelat sentinţa primei instanţe, iar pârâta a atacat cu apel şi încheierea din 15.05.2019.

Prin decizia civilă nr. 352/Ap/10.06.2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant şi a sumei de 2.802 RON, cu titlu de daune pentru cheltuielile efectuate de acesta în procesul penal, a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii primei instanţe, a respins apelul declarat de S.C. B. S.A. şi a obligat-o pe cea din urmă la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva deciziei din apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, iar A., recurs incident.

Pe calea recursului principal, societatea de asigurare a solicitat casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată a cererii de obligare a sa la plata penalităţilor de întârziere; de asemenea, a mai solicitat, în baza art. 500, 643 şi 723 C. proc. civ., desfiinţarea actelor de executare a dispoziţiei date cererii de acordare a penalităţilor şi întoarcerea executării silite.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut că obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere calculate de la data comunicării hotărârii definitive constituie o măsură adoptată cu încălcarea art. 37-38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Astfel, a precizat că intimatul-reclamant i-a adresat la 31.05.2018 o cerere de despăgubire, la care i-a răspuns la iniţial la 15.06.2018 şi apoi, la 29.06.2018, în interiorul termenului de 3 luni, prevăzut de art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Susţinând, aşadar, că şi-a îndeplinit obligaţiile prescrise de textul evocat mai sus, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod nelegal a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere.

În altă ordine de idei, a mai arătat că în măsura în care s-ar considera că intimatul-reclamant este îndreptăţit la plata penalităţilor în cazul nerespectării obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, momentul de la care acestea ar începe să curgă este a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive, iar nu ziua comunicării ei; astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că şi din această perspectivă decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.

La 02.11.2020, intimatul-reclamant a depus la dosar o întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului; la acelaşi termen, a depus şi recurs incident.

Pe calea recursului incident, a solicitat casarea în parte a deciziei date în apel, cu consecinţa obligării pârâtei la plata penalităţilor calculate de la 11.06.2018, precum şi a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal.

În motivare, invocând ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat, după ce a citat prevederile art. 37 şi 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, că oferta pe care i-a făcut-o intimata-pârâtă, sub aspectul daunelor morale, este una infimă, aşa încât i-a transmis dezacordul său, faţă de care partea adversă nu a mai făcut niciun demers, motiv pentru care recurentul-reclamant a considerat că este îndreptăţit să pretindă aplicarea penalităţilor de întârziere. Pe de altă parte, a criticat dispoziţia adoptată de curtea de apel, care a exclus din cheltuielile de judecată pe care i le-a acordat suma de 4.000 RON, achitată cu titlu de onorariu de avocat după terminarea procesului penal, susţinând că nicio normă legală nu obligă plata onorariului în interiorul unui anumit termen.

La 08.12.2020 S.C. B. S.A. a depus întâmpinare la recursul incident şi a răspuns la întâmpinarea părţii adverse faţă de recursul propriu.

La rândul său, la 04.02.2021, recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

La 19.03.2021 S.C. B. S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului incident, în considerarea art. 497 C. proc. civ. şi a petitelor memoriului.

Examinând cu prioritate, în baza art. 248 alin. (1) rap. la art. 494 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului principal, Înalta Curte reţine că litigiul a fost declanşat la 21.12.2018, când cererea de chemare în judecată a fost depusă la poştă; în raport cu această dată, este aplicabil C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În noua formă pe care art. 483 alin. (2) C. proc. civ. a dobândit-o, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, hotărârile pronunţate în materia asigurărilor - categorie în care se încadrează şi litigiul de faţă - nu mai sunt supuse recursului.

Ca regulă, art. 24 C. proc. civ. instituie regula aplicării noii legi de procedură tuturor proceselor începute după intrarea ei în vigoare; cu toate acestea, normele tranzitorii ale art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 au recunoscut accesul la recurs pentru hotărârile pronunţate în materia asigurărilor, în cazul proceselor pornite până la 31.12.2018, inclusiv.

De aceea, deşi procesul a început în chiar ziua intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, care, într-adevăr, după cum a susţinut şi intimatul-reclamant, a suprimat recursul în cazul hotărârilor în materia asigurărilor, normele tranzitorii evocate sunt cele care au amânat producerea acestui efect, el aplicându-se numai proceselor pornite începând din 01.01.2019.

Aşa fiind, excepţia inadmisibilităţii recursului principal va fi respinsă.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Tot în prealabil, ia act că solicitarea titularului recursului incident, de casare în parte a deciziei date în apel, cu consecinţa obligării pârâtei la plata penalităţilor calculate de la 11.06.2018, precum şi a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal, nu este conformă art. 497 C. proc. civ., text care nu permite casarea cu reţinere, ci doar soluţia casării cu trimitere, dar şi că ea nu are, totuşi, aptitudinea de a releva inadmisibilitatea recursului incident, aşa cum a invocat S.C. B. S.A. şi cum deja s-a reţinut în practicaua deciziei de faţă, ci doar pe aceea de a nu primi, în măsura în care s-ar reţine caracterul fondat al recursului incident, cererea de reţinere a pricinii, de către instanţa de casare, în vederea evocării fondului.

În mod expres, recurenţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt presupune producerea unui accident, la 03.09.2016, din culpa intimatei-interveniente C., în urma căruia a decedat mama reclamantului, D.; ulterior, în dosarul penal nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Braşov, recurentul-reclamant i-a adresat recurentei-pârâte la 31.05.2018 o cerere de despăgubire, la care a primit o ofertă la 15.06.2018, cu care nu a fost de acord. Dosarul penal a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 1710/03.10.2018, prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchet şi intimata-intervenientă (atunci inculpat), iar în temeiul art. 486 alin. (2) C. proc. pen.., acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

Demersul judiciar de faţă a fost iniţiat, în vederea obligării societăţii de asigurare la plata despăgubirilor materiale şi morale, a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere calculate, potrivit titularului acţiunii, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti .

Succesiunea hotărârilor pronunţate în etapele anterioare a fost prezentată mai sus, iar examinarea memoriilor de recurs relevă că părţile nu mai dispută în prezent decât măsura de obligare a pârâtei la plata penalităţilor.

Sub acest aspect, tribunalul a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere de la data primirii hotărârii definitive, dispoziţie care nu a fost reformată în apel.

Stabilirea momentului de la care încep să curgă penalităţile este chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentei căi de atac; întrucât ambele părţi înţeleg să supună controlului judiciar, în esenţă, una şi aceeaşi măsură adoptată, Înalta Curte va examina în mod grupat cele două recursuri promovate.

Dispoziţiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, au în vedere soluţionarea pretenţiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întăreşte o astfel de concluzie art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reţine că Norma în discuţie prevede dreptul (iar nu obligaţia) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiţie.

Astfel, Înalta Curte ia act că potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia "Fondul de protecţie a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către E., în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valenţa avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Însă, recurentul-reclamant i-a adresat recurentei-pârâte la 31.05.2018 o cerere de despăgubire, la care a primit o ofertă motivată la 15.06.2018, cu care nu a fost de acord.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a apreciat că oferta pe care i-a făcut-o intimata-pârâtă, sub aspectul daunelor morale, este una infimă, aşa încât i-a transmis dezacordul său, faţă de care partea adversă nu a mai făcut niciun demers, motiv pentru care a considerat că este îndreptăţit să pretindă aplicarea penalităţilor de întârziere, dar Înalta Curte înlătură o atare susţinere, subliniind că o conduită conformă textului normativ evocat anterior îi impune asigurătorului să notifice motivele pentru care nu a aprobat în totalitate pretenţiile formulate - cerinţă care a fost îndeplinită -, iar nu să facă o altă ofertă, aşa cum consideră autorul recursului incident.

În aceste condiţii, asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, întrucât a răspuns cererii, formulând o ofertă de despăgubire motivată, în interiorul termenului legal.

Prin urmare, de la momentul descris anterior, asigurătorul era ţinut doar să îşi adapteze conduita regulilor procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.

În art. 38 din Normă, a fost instituită sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societăţile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate. În condiţiile aceluiaşi text, raportat la art. 37 alin. (4) din Normă, şi în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalităţi - pentru ipoteza în care nu-şi îndeplineşte obligaţia legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Într-un asemenea caz, penalităţile nu curg de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, aşa cum au apreciat instanţele anterioare, ci de la expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării către asigurător a hotărârii definitive.

Recurentul-reclamant a criticat şi măsura curţii de apel, care ar fi exclus din cheltuielile de judecată pe care i le-a acordat suma de 4.000 RON, însă, suplimentar faţă de faptul că în apel au fost diminuate cheltuielile de judecată ale acestei părţi - dispoziţie necriticată în recurs -, Înalta Curte nu a identificat în cuprinsul deciziei atacate niciun considerent în sensul afirmat de recurentul-reclamant (al înlăturării onorariului de avocat, pe motiv că ar fi fost achitat după terminarea procesului penal) şi combătut pe calea recursului incident (în sensul că nicio dispoziţie legală nu-l obliga la efectuarea plăţii în interiorul unui anumit termen), aşa încât o atare critică urmează să fie înlăturată.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte reţine că decizia instanţei de prim control judiciar, în limita criticilor privind penalităţile, a fost dată cu aplicarea eronată a art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., motiv pentru care este incidentă ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de aceea, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. urmează să fie admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă instanţei de apel, spre o nouă judecată doar a apelului declarat de S.C. B. S.A., iar recursul incident va fi respins ca nefondat; ca o consecinţă a soluţiilor date celor două recursuri, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, care privesc modalitatea în care a fost judecat apelul declarat de către reclamant.

În rejudecare, instanţa se va pronunţa asupra apelului pârâtei, ţinând cont de dezlegările obligatorii oferite în precedent şi verificând limitele în care tribunalul a fost sesizat, dar şi limitele propriei sesizări.

Cum în timpul judecăţii recursurilor, în dosarul de executare nr. 70/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc F. a fost finalizată executarea silită a hotărârilor anterioare, iar dispoziţia privind penalităţile de întârziere s-a dovedit a fi nelegală şi, urmând a fi casată, este lipsită de orice putere, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ., va constata desfiinţate de drept actele de executare efectuate în baza deciziei atacate în dosarul de executare nr. 70/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc F., în ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de executare aferente acestora, iar în baza art. 723 C. proc. civ., va dispune întoarcerea executării acestora, prin restabilirea situaţiei anterioare executării silite.

Cheltuielile de judecată vor fi evaluate de către instanţa de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului principal.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 352/Ap din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1047/C din 17 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi decizii.

Constată desfiinţate de drept actele de executare efectuate în baza deciziei atacate în dosarul de executare nr. 70/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc F., în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de executare aferente acestora.

Dispune întoarcerea executării sumei reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de executare aferente acestora, prin restabilirea situaţiei anterioare executării silite.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.