Start date for RCA late payment penalties: judicial civil party claim vs. formal insured event notification under Art. 36(5) CSA Order 14/2011

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.08.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâta F. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu intervenientul forţat G., să oblige pârâta la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 17.06.2016, ulterior expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui C.S.A., până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, 29.05.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 3825/17.12.2018,Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 19.934,24 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 03.05.2017 până la 29.05.2017; de asemenea, a obligat pârâta la plata, cu acelaşi titlu, a sumei de 18.984,99 RON către reclamanta B., a sumei de 5.932,81 RON către reclamanta C., a sumei de 1.186,56 RON către reclamanta D. şi a sumei de 1.186,56 RON către reclamantul E.; a respins, în rest, acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, A., B., C., D. şi E. au declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1981/25.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; ca o consecinţă, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata de penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 197/A/2017 a Curţii de Apel Piteşti, calculate de la 17.06.2016 până la 29.05.2017; sumele stabilite cu acest titlu sunt următoarele: 266.044,90 RON către reclamantul A., 253.375,93 RON către reclamanta B., 79.178,46 RON către reclamanta C., 15.836,039 RON către reclamanta D. şi 15.836,039 RON către reclamantul E.; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, F. S.A. a declarat recurs, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate pentru suma de 738.829.44 RON şi admiterii în parte, pentru suma de 47.225.16 RON.

În motivare, a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greşit normele materiale aplicabile în speţă, nedând eficienţă dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

A subliniat recurenta că textul menţionat mai sus stabileşte două momente distincte de la care asigurătorul R.C.A. are obligaţia să plătească despăgubirea: primul vizează ipoteza stabilirii şi acordării despăgubirii pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate, situaţie în care asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunelor, iar al doilea moment vizează ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în speţă, reclamanţii nu au înaintat o avizare de daună, conform art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cu privire la producerea evenimentului din 07.12.2014, ci au ales să se constituie ca părţi civile în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

Aşa fiind, a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, despăgubirea cuvenită se transformă în creanţă certă, lichidă şi exigibilă la momentul stabilirii ei prin hotărâre judecătorească definitivă.

Potrivit recurentei, cum decizia penală definitivă prin care s-a stabilit nivelul despăgubirilor i-a fost comunicată la 23.04.2017, termenul de 10 zile a început să curgă de la această dată.

Având în vedere că a achitat suma de 935.691.76 RON la 29.05.2017, a apreciat că datorează penalităţi începând cu a 11-a zi de la data primirii deciziei penale - 04.05.2017 până la data plăţii efective (29.05.2017), dar calculând penalităţile de la 17.06.2016, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

La 07.04.2020, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar o întâmpinare, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 20.05.2020 recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; doar intimaţii-reclamanţi au prezentat un punct de vedere.

La termenul de la 25.11.2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii şi a admis în principiu recursul.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

În mod expres, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Examenul de detaliu al memoriului de recurs a relevat lipsa oricărei critici care să poată fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa încât Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat doar formal.

În schimb, susţinerile recurentei, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 se încadrează în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt presupune producerea unui accident, la 07.12.2014, din culpa intimatului-intervenient G., în urma căruia a decedat H.; ulterior, în cadrul dosarului penal nr. x/2015 înregistrat pe rolul Judecătoriei Horezu, intimaţii-reclamanţi (atunci pesoane vătămate) s-au constituit la 16.03.2016 ca părţi civile, comunicând intimatului-intervenient (atunci inculpat), dar şi recurentei (atunci parte responsabilă civilmente) despăgubirile pe care le-au pretins. Instanţele de fond au mai notat că dosarul penal a fost soluţionat definitiv la 07.03.2017, când Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a pronunţat decizia penală nr. 197/A, comunicată părţii responsabile civilmente la 23.04.2017.

Demersul judiciar de faţă a fost iniţiat, în vederea obligării societăţii de asigurare la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere din ziua de 17.06.2016, atunci când, potrivit titularilor cererii de chemare în judecată, a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalităţile urmând să curgă până la plata efectivă a despăgubirilor acordate, la 29.05.2017.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata penalităţilor începând însă din 03.05.2017, iar instanţa de apel a reformat sentinţa tribunalului, stabilind că ziua de la care încep să curgă penalităţile este 17.06.2016, diferenţa dintre cele două hotărâri derivând, după cum rezultă din analiza considerentelor care le fundamentează, din abordarea diferită a instanţelor anterioare, asupra art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Practic, în opinia instanţei de apel, penalităţile curg de la expirarea a 3 luni de la data la care intimaţii-reclamanţi s-au constituit părţi civile în procesul penal, asimilând această manifestare de voinţă avizării producerii evenimentului asigurat.

Stabilirea, aşadar, a momentului de la care încep să curgă penalităţile este chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentei căi de atac şi esenţial în logica expunerii este, în mod prioritar, faptul că prevederile art. 35-37 din Norme au în vedere soluţionarea pretenţiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întăresc o astfel de concluzie prevederile art. 36 alin. (5) din Norme, potrivit cărora despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reţine că Normele în discuţie prevăd dreptul (iar nu obligaţia) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiţie.

Astfel, Înalta Curte ia act că potrivit dispoziţiilor art. 35 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia "Fondul de protecţie a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valenţa avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 36 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Părţile au opinii divergente asupra noţiunii de "avizare" a evenimentului asigurat: astfel, intimaţii-reclamanţi echivalează acest moment cu cel al constituirii ca părţi civile în procesul penal, iar recurenta contestă o asemenea afirmaţie.

Cum avizarea producerii evenimentului asigurat este descrisă în art. 35, evocat anterior, Înalta Curte subliniază că doar în măsura în care părţile aleg să parcurgă respectiva procedură, devine incident mecanismul instituit prin art. 36 alin. (1) din Norme.

Însă, în speţă intimaţii-reclamanţi nu au parcurs o asemenea procedură; ei nu au notificat (avizat) asigurătorului producerea evenimentului asigurat, ci au ales să apeleze la procedura judiciară penală, în cadrul căreia s-au constituit părţi civile.

În aceste condiţii, asigurătorul nu mai putea fi ţinut de obligaţiile instituite de art. 36 alin. (1) din Norme - care este aplicabil doar în ipoteza în care părţile încearcă să soluţioneze amiabil pretenţiile -, deci nu mai trebuia nici să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire, dar nici să notifice motivele pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.

Prin urmare, ca parte responsabilă civilmente în procesul penal, asigurătorul trebuia nu să răspundă cererii - care nici nu îi era adresată lui, ci instanţei -, ci să îşi adapteze conduita regulilor procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.

Aşadar, constituirea ca parte civilă nu are semnificaţia avizării de daună.

În art. 37 din Norme, a fost instituită sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societăţile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

Înalta Curte ia act că intimaţii-reclamanţi susţin că în ipoteza în care ar fi urmat procedura administrativă, iar asigurătorul nu ar fi răspuns în termenul legal, ar fi primit despăgubiri, pe când în cea a constituirii ca parte civilă nu ar avea dreptul la despăgubiri, dar va înlătura o astfel de afirmaţie, notând că în condiţiile art. 37, raportat la art. 36 alin. (5) din Norme, şi în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalităţi - pentru ipoteza în care nu-şi îndeplineşte obligaţia legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Într-un asemenea caz însă, penalităţile nu curg de la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei - aşa cum pretind intimaţii-reclamanţi -, ci doar de la expirarea aceluiaşi termen de la data comunicării către asigurător a hotărârii judecătoreşti definitive.

De aceea, sancţiunea plăţii penalităţilor, instituită prin art. 37 din Norme, urmează să fie aplicată, dar nu în condiţiile art. 36 alin. (1) din Norme - text inaplicabil, pentru motivele prezentate mai sus -, ci, în mod exclusiv, în condiţiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme, adică de la expirarea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea eronată a art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, motiv pentru care este incidentă ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de aceea, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care va stabili data de la care încep să curgă penalităţile ţinând cont de dezlegările obligatorii oferite în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1981 din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.