Bank's appeal rejected: fully repaid loan agreements remain subject to consumer-protection nullity claims; bank ordered to pay 3,000 RON in costs.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 271/C din 21 martie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de obiect a cererii şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârâta A. S.A.; a admis în parte cererea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta A. S.A. şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la: art. 3 lit. d) (posibilitatea băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente), art. 5 lit. a) (comisionul de risc), lit. b) (comision de analiză dosar credit) şi lit. d) (comision de gestiune) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/11.10.2007 şi art. 3.5 (comisionul de risc) şi 3.6 (comision de administrare), din condiţiile generale ale acestei convenţii; art. 3 pct. 5.1 lit. b) (comision de risc) din actul adiţional nr. x/24.03.2011 la convenţiei de credit nr. x/11.10.2007; art. 2.4.2 (comision lunar gestiune cont din convenţia de credit nr. x/28.11.2012); art. 3 lit. d) (posibilitatea băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente), art. 5 lit. a) (comisionul de risc), lit. b) (comision de analiză dosar credit) şi lit. d) (comision administrare garanţii) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/18.02.2008 şi art. 3.5 (comisionul de risc) şi 3.6 (comision de administrare), din condiţiile generale ale acestei convenţii; art. 2.4.2 (comision lunar gestiune cont) din convenţia de credit nr. x/28.11.2012; a dispus înlăturarea clauzelor de mai sus şi a respins restul pretenţiilor reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul B. şi pârâta A. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă au fost respinse ca nefondate, apelurile declarate în cauză de către reclamantul B. şi de către pârâta A. S.A., prin Serviciul Litigii împotriva sentinţei civile nr. 271/C din 21 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov.

A fost obligată apelanta-pârâtă A. S.A. să plătească apelantului-reclamant B. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

În argumentarea cererii de recurs, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, A. S.A. a precizat că înţelege să critice hotărârea atacată sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată "când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Subsumat acestui motiv de casare, a solicitat instanţei să constate faptul că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au omis analizarea art. 1167 alin. (2) C. civ. din 1864, conform căruia:

"confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, informa şi în epoca determinată de lege ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia".

Totodată, având în vedere că reclamantul solicită constatarea ca fiind abuzive a unor clauze contractuale din contracte care nu mai sunt în fiinţă, iar în motivare se prevalează de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, recurenta apreciază că aceste prevederi se aplică doar contractelor în derulare, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000:

"Clauzele abuzive (...) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare...". De asemenea, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 193/2000:

"în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului".

Recurenta consideră că nu pot fi constatate abuzive clauze în contracte ce nu mai produc efecte între părţi şi solicită instanţei de recurs să constate că, întrucât reclamantul solicită constatarea nulităţii unor clauze contractuale din contracte deja încheiate, acţiunea este una decurgând ex contractu.

În opinia sa, admiterea posibilităţii unei "ultraactivităţi contractuale" (post contractum finitum), ar permite cocontractanţilor de rea-credinţă să atace sine die convenţiile în care ei înşişi au fost parte şi care au încetat anterior prin acordul ambelor părţi, cu consecinţe extrem de grave asupra securităţii circuitului juridic civil.

În acest context, subliniază că nu poate fi de acord cu argumentarea instanţei conform căreia "Critica apelantei pârâte referitoare la soluţia de respingere de către instanţa de fond a excepţiei indamisibilitâţii cererii de chemare în judecată este nefondată, câtă vreme nici o dispoziţie legală nu limitează posibilitatea invocării de către consumator a caracterului abuziv al clauzelor contractuale până la momentul încetării/stingerii acestuia", prevederile art. 6 şi art. 7 din Legii nr. 193/2000 evidenţiind condiţia derulării/existenţei contractului care cuprinde presupusele clauze abuzive.

Reţinerea instanţei de apel:

"consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective" este nefondată raportat la interesul particular al consumatorului, în speţă reclamantul B., care şi-a întemeiat prezenta acţiune pe prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000:

"Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ..".

Astfel, se deduce, în mod evident, faptul că legiuitorului oferă consumatorului posibilitatea ocrotirii interesului particular (a fiecăruia în parte) acesta având posibilitatea de a solicita instanţelor judecătoreşti constatarea şi excluderea presupuselor clauze abuzive din contractele în care este parte.

Prevederile Legii nr. 193/2000 stabilesc în mod clar faptul că acţiunile promovate în constatarea clauzelor abuzive într-un contract de credit vizează apărarea unui interes particular, fiecare consumator având posibilitatea de a formula sau nu acţiune în baza acestei legi, neexitând o obligativitate a promovării unei asemenea cereri în instanţă.

În prezenta cauză, mai susţine recurenta-pârâtă, nu se poate face vorbire de nulitate absolută şi implicit de imprescriptibilitate, câtă vreme legiuitorul oferă consumatorului posibilitatea ocrotirii unui interes particular (în mod particular) care are ca sancţiune nulitatea relativă conform art. 1248 alin. (1) şi (2) C. civ.

Un alt argument în plus, pentru care apreciază că aceste clauze provenite dintr-un contract încheiat/finalizat nu pot fi sancţionate cu nulitatea absolută este dat de faptul că instanţa de judecată, conform art. 1247 alin. (3) C. civ., nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută în aceste cauze. Constatarea clauzelor abuzive se face doar la solicitare consumatorului, aşa cum prevede şi Legea nr. 193/2000, care solicită înlăturarea/anularea clauzelor constatate ca abuzive.

Totodată, solicită a se constatat că reclamantul invocă o lipsă de negociere, de bună-credinţă din partea băncii, conform condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, or aceste motive privesc consimţământul/acordul consumatorului de la momentul încheierii contractului de credit cu privire la anumite clauze, aspecte ce ţin de nulitatea relativă a clauzelor contractuale.

Consideră că opinia instanţei de apel privind aplicarea prevederilor art. 1.247 alin. (2) coroborat cu art. 1.249 alin. (1) C. civ., nu poate fi atribuită clauzelor abuzive atâta timp cât promovarea unei asemenea acţiuni în instanţă priveşte ocrotirea unui interes particular şi nu general, şi este sancţionat cu nulitatea relativă, care este supusă, la rândul ei, de un termen de prescripţie.

Conchizând, apreciază ca fiind în mod indubitabil inadmisibile aceste capete de cerere ce privesc constatarea caracterului abuziv din cadrul Convenţiilor de credit nr. x/18.02.2008, respectiv x/11.10.2007.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii capetelor de cerere ce privesc constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d), art. 5 lit. b) şi d) din Convenţia de credit nr. x/11.10.2007, cât şi din Convenţia de credit nr. x/18.02.2008, convenţii stinse/încheiate ca urmare a refinanţării creditelor.

Intimatul-reclamant B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 27 aprilie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 19 octombrie 2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 3 februarie 2021, a fost respinsă cererea de constatare a intervenirii perimării, formulată de intimatul-reclamant B.; a fost repusă cauza pe rol şi a fost admis în principiu recursul declarat, fiind acordat termen pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului şi modificarea deciziei recurate, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, modificări care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Totodată, deşi recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. se constată că în argumentarea cererii de recurs a precizat expres că înţelege să critice decizia atacată din perspectiva motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Întreaga construcţie e recursului vizează greşita menţinere de către instanţa de apel a soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamantul B., care, în opinia recurentei-pârâte, nu ar mai putea solicita în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 să se constate existenţa unor clauze abuzive în contractul de credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare.

În acest context, recurenta susţine, în esenţă, aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă A. S.A., respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB şi BRD Groupe Societe Generale S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a statuat că "definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecţia pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi că "executarea contractului în discuţie nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situaţie de inferioritate. În aceste condiţii, limitarea protecţiei conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuţie, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecţie, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecţie instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în speţă, reclamantul B. este consumator şi are posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenţei unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

Legislaţia privind protecţia consumatorilor reprezintă o legislaţie specială, a cărei aplicare trebuie subsumată situaţiilor în care se poate reţine o astfel de calitate (consumator), recurenta prevalându-se în mod greşit de aplicarea în cauză a prevederilor C. civ. din 1864, în locul celor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudenţa constantă a instanţelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulităţii absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situaţiei anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Altfel spus, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, natura juridică a acţiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acţiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Din această perspectivă este de necontestat că reclamantul este îndriduit să promoveze acţiunea dedusă judecăţii, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare, fiind nefondate şi criticile recurentei sub aspectul nulităţii relative a clauzelor inserate în contractele de credit încheiate cu consumatorii.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulităţii absolute, fiind dată, totodată, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatului B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-pârâte A. S.A. la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1796/Ap din 27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.A. la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2021.