Bank appeal rejected: consumer standing survives contract's full execution in abusive-clause claim

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive din contractul de credit nr. x/11.09.2008 privitoare la dobânda percepută începând cu cea de a 13-a lună contractuală (art. 5.1 lit. a) teza a II-a), dobânda penalizatoare (art. 5.1 lit. b) şi comisionul de administrare (art. 5.2 lit. a), să fie repuşi reclamanţii în beneficiul termenului de plată a datoriei, să fie obligată pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate în mod nelegal în baza clauzelor abuzive, la plata dobanzii legale aferente acestor sume, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că reclamanta B. şi pârâta au încheiat contractul de credit nr. x/11.09.2008, modificat prin actul adiţional nr. x/6.07.2016 prin care reclamantul A. a dobândit calitatea de garant real, obligat solidar şi indivizibil faţă de bancă.

Întrucât reclamanţii nu şi-au putut respecta obligaţiile de plată a ratelor, banca a declarat debitul scadent anticipat şi a solicitat executarea silită pentru suma de 118.046 EURO.

Reclamantii au formulat şi o cerere de modificare a cererii de chemare în judecata prin care au solicitat să se constate nulitatea absoluta a clauzei de la art. 1.1 din actul adiţional, în ceea ce priveste modificarea marjei fixe si raportarea dobânzii variabile la indicele Euribor 6M.

Prin sentinţa civilă nr. 1077 din 12 aprilie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes şi a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând anularea sentinţei atacate, menţinerea cauzei spre judecare şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 iulie 2018.

Prin decizia civilă nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Bucuresti - sectia a VI-a Civilă.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, a susţinut că în mod legal şi temeinic a admis instanţa de fond excepţia lipsei de interes a acţiunii, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, deşi instanţa de apel a constatat o pretinsă încălcare a dreptului la apărare al intimaţilor-reclamanti, în realitate, a existat o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 15 martie 2018, în sensul că, în antepenultimul paragraf de pe prima pagină a încheierii de şedinţă de la data menţionată, din eroare, se arată că Tribunalul a pus în discuţie excepţia lipsei de obiect, în loc de excepţia lipsei de interes, asa cum era corect.

A arătat că apărătorul intimaţilor-reclamanti şi al recurentei-pârâte au formulat concluzii asupra excepţiei lipsei de interes, nicidecum asupra excepţiei lipsei de obiect, iar în cuprinsul sentinţei se face referire numai la excepţia lipsei de interes.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale, atunci când a stabilit că intimaţii-reclamanţi au un interes in formularea acţiunii.

A făcut referire la dispoziţiile art. 33 C. proc. civ. (interesul de a acţiona trebuie sa fie determinat, legitim, personal, născut si actual), la art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit (conform cărora contractele de credit şi contractele de garanţie reală sau personală încheiate de o instituţie de credit sunt titluri executorii), la textul art. 713 alin. (2) C. proc. civ. (care stabileşte că, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în cadrul contestaţiei la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins in titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede, în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui), la prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000 (clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua).

Apelanta-pârâtă a precizat că intimaţii-reclamanţi au formulat o contestaţie la executare ce face obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, în care au invocat caracterul abuziv al aceloraşi clauze care fac obiectul prezentei acţiuni şi au solicitat anularea actelor de executare efectuate de S.C. D. în dosarul de executare nr. 490/2017.

A arătat că, în cadrul contestaţiei la executare, intimaţii-reclamanţi au pus în discuţie atât caracterul lichid (câtimea creanţei) cât şi caracterul exigibil al acesteia, solicitând instanţei de executare să constate că "necesitatea declarării scadenţei anticipate a obligaţiilor care decurg din contractul de credit [...] nu se justifică".

Întrucât textul art. 713 alin. (2) C. proc. civ. permite invocarea oricăror motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu - inclusiv motive privind beneficiul termenului de plată - iar art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede expres că, în cazul în care se constată existenţa clauzelor abuzive (indiferent prin ce modalitate - acţiune în constatarea nulităţii sau contestaţie la executare n.n.), contractul se va derula în continuare, a susţinut că intimaţii-reclamanţi pot solicita repunerea în beneficiul termenului de plată a datoriei chiar în cadrul contestaţiei la executare.

A menţionat că, în eventualitatea în care ar constata caracterul abuziv al unor clauze şi, pe cale de consecinţă, plata unor sume excedentare care ar fi suficiente pentru a acoperi ratele scadente până la data începerii executării silite, ba chiar si după această dată, până în februarie 2027 (după cum susţin intimaţii-reclamanti), instanţa de executare ar constata şi caracterul nelichid şi neexigibil al creanţei şi, prin aceasta, ar repune practic debitorii în beneficiul termenului de plată.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 22 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 20 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-părâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. S-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 10 iulie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Constatându-se încetarea împrejurării care a condus la suspendarea pricinii, la termenul din 24 martie 2021 cauza a fost repusă cauza pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul formulat de pârâta C. S.A. vizează, în esenţă, greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor-intimaţi A. şi B., care, în opinia recurentei, nu ar mai justifica un interes în ceea ce priveşte solicitarea de a se constata existenţa unor clauze abuzive în contractul de credit în temeiul Legii nr. 193/2000, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare, fiind deja în faza de executare silită, iar în contestaţia la executare aflată pe rolul Judecătoriei Buftea s-au invocat aceleaşi chestiuni ca cele din prezenta cauză.

Criticile din cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă acestea sunt nefondate.

Se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB şi BRD Groupe Societe Generale S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a statuat că "definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecţia pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi că "executarea contractului în discuţie nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situaţie de inferioritate. În aceste condiţii, limitarea protecţiei conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuţie, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecţie, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecţie instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în speţă, reclamanţii-consumatori au interes să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenţei unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare, independent de faptul că aceştia au formulat o contestaţie la executare ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, şi au solicitat anularea actelor de executare efectuate de S.C. D. în dosarul de executare nr. 490/2017.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, scopul şi interesul procesual al acestor cereri este diferit: în cazul contestaţiei la executare se urmăreşte anularea executării silite, pe când în cazul acţiunii de drept comun se urmăreşte constatarea nulităţii parţiale a titlului executoriu.

Exercitarea contestaţiei împotriva executării silite este supusă unui cadru procesual restrictiv, unui termen de decădere şi urmăreste anularea executării silite, în timp ce în cazul acţiunii de drept comun, recurenţii beneficiază de garanţii procedurale speciale suplimentare pentru realizarea drepturilor acestora, actiunea în nulitate absolută fiind imprescriptibilă.

În acest context, se impune a se preciza că, în jurisprudenţa constantă a instanţelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulităţii absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situaţiei anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Altfel spus, natura juridică a acţiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acţiunii în constatarea nulităţii absolute, acţiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Drept urmare, acţiunea de constatare a caracterului abuziv urmează regimul juridic al acţiunii în constatarea nulitătii absolute, care are un caracter imprescriptibil, astfel că în niciun caz nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit cu care solicitarea anulării actelor de executare în cadrul contestaţiei la executare ar face ca fiind lipsit de interes demersul având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

De altfel, cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, contestatia la executare a fost suspendată începând din data de 16.11.2017, tocmai în vederea soluţionării definitive a acţiunii de drept comun în declararea nulităţii.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulităţii absolute, reclamanţii justificând un interes în promovarea acţiunii, decizia recurată fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei şi regulilor de drept pe care s-a bazat soluţia.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2300A/2018 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2021.