Currency risk clauses exempt from abuse review under monetary nominalism; prohibition on judicial substitution of variable interest rates

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta in contradictoriu cu pârâtele B. S.A. Membră a B. of Greece şi B. S.A. Membră a B. of Greece - Sucursala Pipera, solicitând ca prin hotărâre ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor referitoare la valuta creditului, respectiv riscul valutar şi/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă:

- să fie obligată pârâta B. S.A. să convertească in RON creditul acordat in baza Contractului de Credit Banca x/16.09.2008 în valoare de 47.500 CHF, la cursul BNR 2,2779, practicat de banca la data semnării contractului;

- să se dispună îngheţarea cursului valutar, pentru plăţile aferente contractului nr. x/16.09.2008, utilizând în acest scop cursul de schimb BNR CHF-RON de la data de 16.09.2008;

- să fie obligată pârâta la plata sumelor încasate fără drept, rezultate din diferenţa de curs valutar;

- să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze din contract şi la recalcularea ratelor, de la momentul acordării creditului si până la sfârşitul perioadei contractuale.

S-a mai solicitat, totodată, să se constate nulitatea absolută a art. 5 alin. (1) lit. a), b) si c) din Contractul de Credit Bancar nr. x/16.09.2008 şi, pe cale de consecinţă:

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 950 CHF, respectiv 4032 RON, la cursul BNR de 4,2440, din data de 16.07.2015, reprezentând comision de administrare;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 253 CHF, respectiv 1074 RON, la cursul BNR de 4,2440, din data de 16.07.2015, reprezentând comision de rambursare in avans;

- să se elimine clauzele referitoare la comisionul de administrare, comisionul de rambursare în avans şi comisionul de notificare, de la art. 5 alin. (1) lit. a), b) si c), din Contractul de Credit Bancar nr. x/16.09.2008.

Să se constate nulitatea absoluta a clauzei de la art. 6, alin. (1), lit. a) şi următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă/mixtă şi, pe cale de consecinţă:

- să fie obligată pârâta la îngheţarea dobânzii fixe la 5,9000 %;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate fără drept, peste dobânda fixa de 5,9000%;

- să se elimine clauza referitoare la dobânda variabilă/mixtă.

S-a mai solicitat să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, începând cu data încasării acestora şi până la data plaţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 13901 din 11.12.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti in dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a Civilă la data de 02.03.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3153/23.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 81 din 18 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3153/23.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost admisă în parte cererea, s-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 16.09.2008, în ceea ce priveşte criteriul de variabilitate a dobânzii, ca fiind dobânda de referinţă a băncii şi posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii, au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei sumele de bani plătite cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9% începând cu data de 16.03.2009 şi până la data de 02.09.2010, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării şi până la plata efectivă. A fost respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată, pârâtele fiind obligate la plata către reclamantă a sumei de 875 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a luat act că apelanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta B. S.A. Membră a B. of Greece.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatului - pârât la plata cheltuielilor de judecată, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia a arătat că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat în mod greşit normele de drept material în materie atunci când a admis cererea de chemare în judecată doar în ceea ce priveşte criteriul de variabilitate a dobânzii, ca fiind dobânda de referinţă a băncii şi posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii, respingând în rest acţiunea.

În opinia recurentei - reclamante, soluţia instanţei de apel este neîntemeiată cu privire la respingerea acţiunii faţă de celelalte solicitări, precum şi pentru acordarea restituirii sumelor de bani doar până la data de 02.09.2010.

Arată recurenta - reclamantă că instanţa de apel a reţinut în mod corect, în analiza clauzelor abuzive, faptul că nu a existat o negociere între consumator şi profesionist, clauzele contractuale fiind acceptate aşa cum au fost formulate de bancă.

Însă, cu privire la comisioanele încasate abuziv de intimată, aceasta din urmă a refuzat să răspundă întrebărilor nr. 8, 9, 10, 11, 12, 13 şi 18 din cadrul probei cu interogatoriul propus în apel, prevalându-se de faptul că întrebările nu s-ar circumscrie scopului pentru care a fost încuviinţată proba, chestiune faţă de care instanţa de apel avea obligaţia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., având în vedere că refuzul nejustificat de a răspunde la întrebările menţionate nu poate reprezenta decât o mărturisire deplină şi o recunoaştere a situaţiei expuse sau cel puţin ca un început de dovadă în folosul reclamantei.

De asemenea, instanţa a apreciat în mod netemeinic că, deşi situaţia creată de bancă a creat un raport inechitabil între părţi, totuşi nu ar fi îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi jurisprudenţa CJUE.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, apreciază recurenta că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată direct cu reclamanta-consumator, au fost încălcate principiile bunei-credinţe, creându-se astfel în detrimentul acesteia un dezechilibru semnificativ, aşa cum este acesta definit în parametrii dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit interpretării date de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C- 26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Yrt., pct. 59, "o clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului,sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o remuneraţie al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă e abuzivă în temeiul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13."

Faţă de interpretările dreptului Uniunii Europene, invocate de recurentă, aceasta solicită să se constate că în anul 2008 şi anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elveţian era de mult timp unul stabil, aspect care a determinat-o să încheie un contract de împrumut în această monedă.

Contractul de împrumut nu indică, în mod transparent, motivul şi particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului, creşterea cursului de schimb CHF/RON intervenind ulterior semnării contractului.

Cu privire la teoria impreviziunii aplicabilă în speţă, a arătat recurenta că sunt îndeplinite condiţiile, chiar dacă la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare C. civ. 1864, care nu avea reglementată această instituţie.

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a art. 5 alin. (1) lit. a), b) şi c) din contract, a arătat recurenta că omisiunea băncii de a defini/prezenta clientului consumator mediu serviciile pentru care încasează comisioane, echivalează cu lipsa de informare a clientului şi încălcarea drepturilor acestuia, aşa cum sunt stabilite de art. 45 din Legea privind Codul Consumului nr. 296/2004. În legătură cu comisionul de administrare, în sumă de 950 CHF, achitat la data de 16.09.2008, contrar motivării instanţei de apel, recurenta susţine că, potrivit extrasului de cont anexat, nu este precizat serviciul/prestaţia bancară pentru care s-a încasat, iar în măsura în care s-ar considera că acest comision se referă la activitatea pârâtei în legătură cu creditele destinate clientelei retail, administrarea creditelor retail se face în sistem IT, situaţie care conduce la concluzia că reprezintă o sursă de venit substanţială şi nejustificată pentru bancă.

A mai arătat recurenta că această clauză este o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 3 din Directiva nr. 93/13 şi art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ceea ce determină aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, deoarece nu a fost negociată individual.

În legătură cu comisionul de rambursare în avans, a susţinut recurenta că şi acesta reprezintă cost introdus în mod nelegal de către pârâtă, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Cu privire la nulitatea clauzei de la art. 6 alin. (1) lit. a) şi următoarele din contract, referitoare la dobânda variabilă/mixtă, a susţinut recurenta că pârâta şi-a rezervat unilateral posibilitatea de a modifica dobânda după 6 luni de la prima utilizare a creditului, fără justificarea vreunui motiv, clauza excluzând orice posibilitate a clientului de a se opune.

Referitor la restituirea dobânzii achitate în plus ca efect al constatării nulităţii art. 6.1 lit. a), instanţa de apel a apreciat că se impune restituirea de către bancă a sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9%, începând cu data de 16.03.2009 (momentul aplicării dobânzii nelegal stabilite) şi până la data de 02.09.2010, când i-ar fi fost comunicat actul adiţional la contractul de credit în care s-ar fi prevăzut expres modalitatea de variaţie a dobânzii în funcţie de indicii obiectivi.

Arată recurenta - reclamantă că această menţiune este în contradicţie cu realitatea faptică, întrucât nu i-a fost comunicat niciodată acest act adiţional la care instanţa de apel face referire. Deşi, în practica băncilor, aceste acte se comunicau în vederea semnării, nu există nicio dovadă a comunicării şi cu atât mai puţin a semnării unui act adiţional, astfel că, în raport cu această reţinere eronată a instanţei de apel, sumele încasate în mod nelegal de către intimată cu titlu de dobândă, peste dobânda stabilită iniţial, se impune a fi restituite nu doar până la data de 02.09.2010, ci pentru întreaga perioadă 2009 - 2018.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plaţii efective, recurenta a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, iar conform art. (2) al aceluiaşi act rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.

Recurenta - pârâtă B. S.A. Membră a B. of Greece a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea deciziei atacate şi respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, arătând că instanţa a realizat o analiză superficială a raportului dintre bancă şi reclamantă şi a nesocotit principiul libertăţii contractuale, consacrat prin dispoziţiile art. 5 din C. civ. de la 1864, suplinind consimţământul băncii în ceea ce priveşte modificarea clauzelor contractuale.

De asemenea, nu există nici un indiciu cu privire la faptul că părţile ar ajunge la un acord cu privire la noul mod de calcul al dobânzii, context în care voinţa băncii este substituită într-o manieră nepermisă.

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, arată recurenta că opţiunea consumatorului, liber exprimată, a fost pentru încheierea unui contract de credit cu dobândă variabilă, situaţie în care clauza privind dobânda variabilă nu numai că nu poate fi considerată în sine drept o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislaţia în vigoare şi reglementările comunitare ca fiind o clauză valabilă, frecvent utilizată în practica bancară.

Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea un dezechilibru semnificativ între părţile contractante, deoarece, prin natura ei, nu acţionează în mod unilateral, doar în favoarea băncii, ci în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă, aşadar, această clauză nu poate fi considerată ca având caracter abuziv.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22.06.2018, B. S.A. Membră a B. of Greece a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

La data de 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, recursurile, fixând termen pentru judecata acestora în şedinţă publică.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursurilor declarate în cauză până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus repunerea pe rol a cauzei şi reluarea judecăţii, având în vedere încetarea împrejurării care a condus la suspendarea pricinii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul reclamantei A., nu pot fi primite criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit, din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creşterii cursului valutar, critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei - reclamante, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acesteia.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza contestată de reclamanţi reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze, ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza includerii acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, a cerinţelor de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori a cerinţelor de echilibru sau de bună-credinţă.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului, şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamantă prin care s-a solicitat convertirea creditului in RON şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât o atare cerere urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ., şi o nepermisă modificare de către instanţă a conţinutului clauzelor contractuale.

Potrivit principiului nominalismului, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenta - reclamantă nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nu există o normă naţională care să permită înlocuirea clauzei care prevede efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul cu o dispoziţie supletivă de drept naţional şi care să aibă conţinutul dorit de reclamantă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care ar fi pus-o într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Contractul de credit dedus judecăţii a dat naştere obligaţiei împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voinţă al părţilor şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu poate dispune modificarea convenţiei de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Naţională a României în privinţa regimului valutar.

Înalta Curte apreciază că teoria impreviziunii, invocată de reclamantă - care a cunoscut o consacrare jurisprudenţială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziţii cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speţă.

Astfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind îndrituit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Nefondată este şi critica vizând caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita un comision de administrare de 2% calculat asupra sumei creditului contractat care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit (art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit), se reţine că instanţa de apel constată caracterului nenegociat al clauzei, însă nu şi existenţa unui "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului, creat în contradicţie cu cerinţa de bună - credinţă.

Instanţele de fond au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut că, aşa cum rezultă din denumirea sa, comisionul de administrare este perceput pentru demersurile efectuate în vederea monitorizării de către bancă:a utilizării/rambursării creditului, a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate în baza contractului, toate aceste activităţile fiind desfăşurate de către bancă în legătură directă cu creditul acordat reclamantei.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Referitor la pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că acest concept trebuie analizat nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenta nu a fost pusă într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorului nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru comisionul de rambursare în avans şi de notificare, care s-a reţinut că au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune problema de interpretare.

Cât priveşte obligaţia de plată a comisionului de rambursare în avans, prevăzută de art. 5 pct. 1 lit. b) din contract, s-a observat de către instanţa de apel şi faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma de după modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 288/2010, deşi prevederile acestuia act normativ nu se aplică contractelor în curs de derulare, totuşi legea prevede anumite excepţii, printre care şi cele ale art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată, referitoare la comisionul de rambursare anticipată. Prin urmare, în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată, între părţi se aplică dispoziţiile legale menţionate anterior.

O ultimă precizare, în analiza criticilor vizând soluţia dată comisioanelor contestate, se impune referitor la susţinerea că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., având în vedere că refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la întrebările 8, 9, 10, 11, 12, 13 şi 18 din cadrul probei cu interogatoriul propus în apel.

Astfel, potrivit dispoziţiei invocate de recurenta - reclamantă, instanţa are posibilitatea, iar nu obligaţia de a socoti refuzul părţii de a răspunde la întrebările din conţinutul interogatoriului administrat în cauză drept o mărturisire deplină şi o recunoaştere a situaţiei expuse sau ca un început de dovadă în folosul reclamantei.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

Lipsită de temei este şi critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care prevede o dobândă variabilă, Din această perspectivă trebuie menţionat că este permisă furnizorilor de servicii financiare stipularea în contracte a unor clauze în temeiul cărora au dreptul de a modifica în mod unilateral rata dobânzii, fiind realizat acordul de voinţă al părţilor, cu respectarea dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte stabilirea unei dobânzi fixe doar pentru primele 6 luni de creditare, urmând ca în continuare să se perceapă o dobândă revizuibilă, fiind cenzurat de către instanţă doar mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

Recursul reclamantei este însă fondat în ceea ce priveşte soluţionarea cererii acesteia de restituire a sumelor încasate în plus de bancă cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9%, începând cu data de 16.03.2009 (momentul aplicării dobânzii nelegal stabilite) şi până la data de 02.09.2010, când reţine instanţa de apel că reclamantei i-r fi fost comunicat un act adiţional la contractul de credit, în care s-ar fi prevăzut expres modalitatea de variaţie a dobânzii în funcţie de indicii obiectivi.

În privinţa acestui capăt de cerere, recurenta a criticat o greşită limitare a restituirii sumelor reprezentând diferenţă de dobândă la data de 02.09.2010, arătând că această menţiune este în contradicţie cu realitatea faptică, întrucât nu a semnat şi nu i-a fost comunicat niciodată actul adiţional la care instanţa de apel face referire, situaţie în care se impunea ca sumele să fie restituite întreaga perioadă 2009 - 2018.

Verificând considerentele hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte constată că acestea nu fac nici un fel de referire la probele care au determinat această reţinere, respectiv la elementele de fapt şi de drept care au condus la constatarea că reclamantei i-ar fi opozabil un act adiţional, comunicat de pârâtă în data de 02.09.2010.

Practic, sub acest aspect, hotărârea atacată este nemotivată, critica recurentei - reclamante, deşi întemeiată formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind subscrisă în realitate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei).

Într-o atare situaţie, omisiunea instanţei de apel de a cerceta şi verifica aspectele referitoare la încheierea de către părţi a unui act adiţional, acceptat de reclamantă expres sau tacit, în condiţiile O.U.G. nr. 50/2010 sau în alt temei, pune instanţa de recurs în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac, ceea ce atrage aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv casarea hotărârii atacate.

Trecând la examinarea recursului pârâtei B. S.A. - Membră a B. of Greece, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei - pârâte, că, în cauză, constatarea nulităţii parţiale a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 16.09.2008 a privit exclusiv criteriul de variabilitate a dobânzii ca fiind dobânda de referinţă a băncii şi posibilitatea de revizuire a dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii, iar nu acordul de voinţă al părţilor în ceea ce priveşte plata unei dobânzi variabile după primele 6 luni din perioada de creditare, fiind cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat, pornind chiar de la conţinutul clauzei, că modalitatea de variaţie a dobânzii "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii", nu poate fi asimilată unor criterii obiective şi verificabile, astfel încât nici reclamanta şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare ar fi fost una oportună sau justificată". Totodată, s-a reţinut că aceste clauze "sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ, fiind afectat dreptul consumatorului de a fi informat, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice (art. 3 lit. b) şi art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) şi art. 45 - art. 47 din Legea nr. 296/2004)."

Înalta Curte apreciază însă fondat motivul de recurs întemeiat de recurenta - pârâtă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care priveşte nelegala suplinire a consimţământul băncii, în ceea ce priveşte modificarea clauzelor contractuale.

Astfel, se reţine, pe de o parte, că restituirea sumelor de bani plătite de reclamantă cu titlu de dobândă peste procentul de 5,9% începând cu data de 16.03.2009 nu poate interveni ca efect direct al constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul părţilor, în ceea ce priveşte mecanismul de variaţie a dobânzii, întrucât, ulterior primelor 6 luni din perioada de creditare părţile nu pot fi " legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziţia instanţei.

Şi aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparenţă a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanţa nu poate fixa ea însăşi un anumit nivel al dobânzii, în cazul de faţă prin menţinerea dobânzii din primele 6 luni din perioada creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părţilor, a căror voinţă a permis variaţia dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, aşa cum reţine instanţa de apel, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligaţii în sarcina consumatorului dar, în acelaşi timp, un asemenea contract, prin care instituţia de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestaţie esenţială a împrumutatului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanţând soluţia, în cauza Kásler şi Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunţării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită stabilirea de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, critica recurentei - pârâte apare ca fondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-269/19 consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, care va trebui analizat de instanţa de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecăţii şi circumstanţele proprii pricinii, urmând a ţine seama de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

Evident, toate acestea după deplina lămurire a aspectului referitor la existenţa şi efectele actului adiţional la contractul de credit, în legătură cu care în hotărârea atacată se reţine doar că a fost comunicat reclamante la data de 02.09.2010 şi că prevede că dobânda variabilă este compusă din indicele de referinţă Robod/Euribor/Libor la trei luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă marja băncii de 7,965%.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., să admită recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 81 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmând a casa decizia atacată şi a trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 81 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2021.