Currency risk clause in foreign currency loan excluded from unfair terms review as reflecting suppletive national law

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 07.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. MEMBRĂ A B., actuala B. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din contractul de credit nr. x/4.07.2008, referitoare la rambursarea ratelor de credit în valută în care s-a acordat; să dispună îngheţarea cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la momentul semnării contractului; să oblige pârâta la calcularea ratelor aferente contractului în funcţie de valoarea respectivă, pe întreaga durată contractuală, precum şi la restituirea sumelor achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar, împreună cu dobânda legală aferentă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9227 din 16 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 12257 din 20 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 545 din 16 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. MEMBRĂ A B., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 163 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 545 din 16 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă susţine că, deşi iniţial instanţa de apel a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al contractelor de adeziune, cum este şi cazul contractului de credit, ulterior a concluzionat că, atât timp cât oferta este completă şi precisă, fiind acceptată, rezultă că aceasta a corespuns voinţei şi necesităţilor consumatorului.

Ca atare, în opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a analizat cauza dedusă judecaţii din perspectiva prevederilor de drept comun, şi nu în raport de prevederile Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă apreciază că informarea cu privire la clauzele contractuale şi semnarea contractului nu echivalează cu negocierea, cum greşit a statuat instanţa de apel, părţile aflându-se pe poziţii de inegalitate.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă şi faptul că în mod greşit curtea de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, instanţa realizând o interpretare izolată a noţiunii de risc valutar, fără a avea în vedere şi celelalte clauze contractuale, respectiv ansamblul de drepturi şi obligaţii ce le revin părţilor convenţiei.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine că din ansamblul prevederilor contractuale reiese că ponderea obligaţiilor care îi revin este mult mai mare faţă de ponderea pe care o au obligaţiile corelative ale băncii, fiind creat un sistem de clauze menite să asigure banca împotriva oricărui risc, inclusiv cel valutar.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, nu se poate menţine ca validă concluzia instanţei de apel în sensul că reaua-credinţă a băncii nu este îndeplinită în speţă, în lipsa oricărui argument şi a probelor care să dovedească buna-credinţă.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., denaturând, de asemenea, şi concluziile hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel trebuia să procedeze la efectuarea unei interpretări istorico-teleologice a art. 1578 C. civ.

Pornind de la caracterul supletiv al art. 1578 C. civ., recurenta-reclamantă apreciază că principiul nominalismului monetar nu poate avea în vedere valutele cotate.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1864 trebuie să pornească de la premisa că noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională.

Ca atare, stipularea unei clauze de indexare este expresia derogării, pe cale convenţională, de la norma supletivă care instituie principiul nominalismului monetar, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nefiind, astfel, incidentă.

În opinia recurentei-reclamante, banca a inserat în contract clauza de risc valutar, întrucât, în lipsa unei astfel de prevederi, nu ar fi fost obligată să restituie datoria în valută, ci în RON, adică în specia aflată în curs la data plăţii.

Recurenta-reclamantă susţine că, şi în ipoteza în s-ar aprecia că obligaţia de restituire a împrumutului îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 1578 C. civ., instanţa avea obligaţia de a analiza clauza de risc valutar, întrucât dispoziţia legală este supletivă şi nu imperativă, făcând trimitere şi la decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că îi revine instanţei obligaţia de a verifica în ce măsura clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, aceste condiţii nefiind îndeplinite în speţă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 4 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Analizând recursul, din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor acestei legi sub aspectul verificării obligaţiei de informare, a negocierii, a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a caracterului clar şi inteligibil al acestei clauze.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 163 din 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 163 din 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.