CHF Loan Currency Clause Excluded from Unfairness Review as Supplementary Legal Nominalism; Commissions Upheld Despite Non-Negotiation

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 septembrie 2015 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D. PRIN MANDATAR C. S.A., solicitând instanţei să dispună: constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.4 prima teză, art. 5.1 lit. b) şi lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/21.02.2008; exonerarea de la plata comisionului de administrare pentru viitor, ca urmare a anulării clauzei contractuale abuzive aferente; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare şi dobândă excedentară; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 6.1 prima teză şi eliminarea acesteia; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 468 din 13 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; s-a luat act că pârâtele vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 1937 din 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 468 din 13 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, B. şi A. au declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a constatat, fără a respecta dispoziţiile legale, că apelul declarat este îndreptat doar împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de chemare în judecată şi nu împotriva considerentelor, justificând prin aceasta soluţia de respingere a apelului.

Recurenţii-reclamanţi arată că, deşi instanţa de apel a recunoscut greşelile primei instanţe, în mod nelegal şi netemeinic a considerat că acestea nu influenţează soluţia pronunţată.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare care încearcă să acopere neregularităţile hotărârii primei instanţe.

Recurenţii-reclamanţi arată, de asemenea, că în mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare înscrisurile care existau deja la dosar, deşi avea obligaţia să analizeze tot materialul probator existent la dosarul cauzei.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că, în mod contradictoriu, instanţa de apel, deşi a constatat că dispoziţiile contractuale care reglementează comisionul de acordare credit, comisionul de administrare, dobânda revizuibilă, restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul nu au fost negociate, a considerat că aceste clauze nu au caracter abuziv.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Totodată, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la dispoziţiile articolului 4 din Legea nr. 193/2000, susţinând că, din analiza condiţiilor generale, cât şi a celor particulare din contractul de credit încheiat între părţi, reiese că banca nu îşi asumă nicio obligaţie faţă de împrumutaţi, rezultând astfel un dezechilibru evident între părţi.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra analizei înscrisurilor administrate, ignorând că au plătit un comision de analiză în cuantum de 100 RON, precum şi comision de acordare de 3.740 CHF din surse proprii, reprezentând 2% din valoarea creditului acordat.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, clauza privind comisionul de acordare este abuzivă, întrucât nu este negociată, banca a acţionat cu rea-credinţă, încasând de două ori plata pentru acelaşi serviciu, chitanţa reflectând o operaţiune de încasare plată rate, venind în contradicţie cu denumirea generică a acestui cost suplimentar şi ilustrând intenţia frauduloasă a băncii care pretinde că a prestat un serviciu care de fapt nu există.

Ca atare, în opinia recurenţilor-reclamanţi se creează un dezechilibru semnificativ din punct de vedere juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Totodată, recurenţii-reclamanţi expun exhaustiv situaţia de fapt.

Referitor la dobândă, recurenţii-reclamanţi arată că prin actul adiţional nr. x art. 4.4 a fost modificat şi reproduc conţinutul paragrafelor 2 şi 6 de la dosar apel.

În ceea ce priveşte art. 5.1 lit. c), ce reglementează comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi susţin că nu există nicio contraprestaţie care să justifice acest comision, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe, edictarea acestei clauze fiind lipsită de transparenţă.

Totodată, în analiza condiţiei dezechilibrului semnificativ, recurenţii-reclamanţi susţin că achitarea unui comision lunar şi care are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la art. 3 şi 6 din Directiva 93/13, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arătând că banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului, astfel cum impun art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 şi 56 din Legea nr. 296/2004 şi Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007.

Totodată, recurenţii-reclamanţi apreciază că au fost încălcate şi prevederile art. 8 şi art. 27 lit. a) şi b) din Codul consumului şi ale art. 970 C. civ. de la 1864.

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că această clauză contractuală nu a fost negociată, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante în defavoarea clientului şi că, pe parcursul derulării contractului, a devenit excesiv de oneroasă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, caracterul non-absolutist al principiului permite ca nominalismul să fie surmontat/substituit de soluţia reinstaurării normalităţii, acceptată de părţi la momentul încheierii contractului, reîntoarcerea părţilor la negociere neasigurând o rezolvare eficientă şi reală a litigiului.

Cu privire la aplicabilitatea cauzei C-186/16, arata că, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său, astfel că în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi revine instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, clauza nu este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune admiterea acestui capăt de cerere.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că, având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă şi că nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Referitor la teoria impreviziunii şi la Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, recurenţii-reclamanţi menţionează că impreviziunea intervine când în executarea contractului s-a produs un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Recurenţii-reclamanţi arată că nu puteau prevedea apariţia crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elveţiene, monedă calificată, în lucrările de specialitate, ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză şi că, faţă de nivelul cursului valutar de la data contractării, în prezent, cursul valutar este dublu sau chiar mai mult, generând un risc supra-adaugat riscului asumat de către consumator.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 3 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/200148, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi a art. 521 alin. (3) şi (4) şi art. 518 Cod procedură civilă.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-364/19 şi s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentele care vizează faptul că instanţa de apel a opinat în sensul că, în cauză, apelul este îndreptat împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de chemare în judecată şi nu împotriva considerentelor, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi în sensul că motivarea hotărârii recurate urmăreşte să acopere neregularităţile hotărârii primei instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare, analizând argumentele invocate în calea de atac.

Critica recurenţilor-reclamanţi ce vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat întregul material probator administrat în cauză, nu poate face obiectul examinării în calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, nu poate fi reţinută nici motivarea contradictorie invocată de recurenţii-reclamanţi, în sensul că, deşi instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, a apreciat că acestea nu au caracter abuziv, nefiind îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ. Condiţiile pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă sunt reglementate de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar astfel cum instanţa de apel a reţinut în mod legal, nu este suficient a se reţine caracterul nenegociat al clauzei contractuale, ci trebuie îndeplinite cumulative condiţiile impuse de această dispoziţie legală.

Ca atare, faptul că instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile contractuale nu au fost negociate nu poate duce în mod obligatoriu la concluzia caracterului abuziv al acestora.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi cu privire la comisionul de acordare şi la cel de administrare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că banca efectuează diferite activităţi necesare acordării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Ca atare, nu poate fi negată existenţa contraprestaţie băncii pentru cele două categorii de comisionare şi costurile implicate pentru acordarea şi administrarea creditului.

Criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Este esenţial de evidenţiat că, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Totodată, în aceeaşi cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Totodată, costurile aferente contractului de credit, invocate de către recurenţii-reclamanţi, ca dezechilibru valoric, nu reprezintă un dezechilibrul semnificativ, în sensul impus de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile care vizează faptul că instanţa de apel nu a conferit valoare probatorie chitanţei prin care recurenţii-reclamanţi au achitat comisionul de acordare, nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenţii-reclamanţi nu au expus niciun argument de nelegalitate în ceea ce priveşte clauza contractuală referitoare la dobândă.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligaţia de informare, lipsa negocierii, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii şi la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1937 din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii-reclamanţi B. şi A., în solidar, la plata sumei de 2.207,45 RON către intimata-pârâtă C. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1937 din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata, în solidar, către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 2.207,45 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.