Recourse against consumer credit contract rulings dismissed as inadmissible and unfounded

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, înregistrată sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., NICOLAE-LOGICAN LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., în contradictoriu cu pârâtele CCC. S.A., CCC. PRIN MANDATAR CCC. S.A. şi DDD. PRIN MANDATAR CCC. S.A., au solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzelor prin care este consacrat dreptul (nu şi obligaţia băncii) de a modifica unilateral rata dobânzii, al clauzelor referitoare la comisionul de administrare şi al celor referitoare la comisionul de acordare şi, în consecinţă: să se constate nulitatea absolută a clauzelor contestate; să se constate nulitatea absolută a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii şi a graficelor de rambursare, emise de pârâte; să constate caracterul variabil al ratei dobânzii în funcţie de valoarea de referinţă LIBOR 3M, încă de la momentul încheierii contractelor de credit, cu consecinţa determinării unei marje a băncii ca diferenţă dintre rata dobânzii la momentul încheierii fiecăruia dintre contractele de credit şi valoarea indicelui LIBOR 3M calculat la acelaşi moment, dobânda contractuală fiind formată din marja fixă calculată potrivit mecanismelor de calcul ataşate cererii; să se elimine comisioanele de acordare şi de administrare din contract; să fie obligate pârâtele la modificarea contractelor de credit în sensul celor expuse la punctele 4 şi 5 şi la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor, sub sancţiunea de penalităţi în cuantum de 100 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligaţii; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi, în consecinţă, să fie obligate pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la punctele 4 şi 5; să fie obligate pârâtele la plata de daune morale în cuantum de 11.400.000 RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit prin faptele ilicite ale pârâtelor, constând în introducerea de clauze abuzive în contractele de credit;

în subsidiar, fiecare dintre reclamanţi solicită o despăgubire de 200.000 RON pentru prejudiciul suferit individual; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii Q., E., TT., G., KK., în contradictoriu cu pârâtele CCC. S.A., CCC. şi DDD.; a fost admisă în parte cererea formulată de ceilalţi reclamanţi; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 6.1 lit. b) în contractele credit pentru nevoi personale încheiate de reclamanţii A., D., H. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul x/1000/9083/24 aprilie 2008), U., Y., AA., B., T., BB., II., CC. (pentru acest reclamant numai clauza prevăzută în contractul x/8 februarie 2008), HH., MM., QQ., RR., UU., VV., WW., ZZ., AAA., BBB.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 9.1 lit. a) în contractele credit pentru nevoi personale încheiate de reclamanţii J., V., I. (pentru această reclamantă clauza prevăzută în contractul x/14 iunie 2007), L. (pentru această reclamantă, clauza prevăzută în contractul x/19 iulie 2006), R., X., GG.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 7.1 lit. b) în contractele credit ipotecar încheiate de reclamanţii F., K., O., N., DD., NN., PP., OO.; s-a constat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 8.1 în contractul credit ipotecar încheiat de reclamantul P., art. 8.2 în contractul încheiat de reclamantul Z., H. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul de credit ipotecar x/13.072006), I. (pentru această reclamantă, clauza prevăzută în contractul x/18 septembrie 2006), L. (pentru această reclamantă, clauza prevăzută în contractul de credit ipotecar x/19 iulie 2006), respectiv la art. 8.3 în contractele încheiate de reclamanţii FF., EE. şi JJ.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare prevăzută la art. 7.1 în contractul credit ipotecar încheiat de reclamanta SS.; au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţii prevăzuţi la secţiunea II suma de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Prin sentinţa civilă nr. 6546 din 19 octombrie 2016, pronunţată în acelaşi dosar, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, formulată de reclamanţi; s-a admis cererea de completare a sentinţei nr. 6670 din 26 noiembrie 2015 şi s-au respins pretenţiile formulate prin cererea adiţională ca neîntemeiate.

Reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., NICOLAE-LOGICAN LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 6670 din 26 noiembrie 2015 şi împotriva sentinţei civile nr. 6546 din 19 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, iar pârâta CCC. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pus în vedere apărătorului apelanţilor-reclamanţi să depună precizări cu privire la cadrul procesual în apel; a pus în vedere în vedere apelantei-pârâte să depună la dosar cererile de renunţare la judecată în original; a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de emitere a adresei către Banca Naţională a României; a fost amânată judecarea apelului la data de 06.12.2017.

Prin decizia civilă nr. 293A din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., J., K., L., M., N., Q., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., NICOLAE-LOGICAN LL., MM., NN., OO., PP., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. împotriva sentinţei civile nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă CCC.

S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost anulată în parte sentinţa apelată, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii O., U., I., P., BB., CC. şi QQ.; s-a luat act de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii O., U., I., P., BB., CC. şi QQ.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în privinţa celorlalţi apelanţi-reclamanţi, în sensul că: a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor DDD. şi CCC.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele DDD.

şi CCC., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta CCC. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, din contractele de credit încheiate cu reclamanţii: A. - art. 5.2; D. - art. 5.2; F. - art. 6.2; H. - art. 5.2 (din contractul nr. x/24.04.2008); J. - art. 8.1, cu excepţia tezelor I şi a II-a; K. - art. 6.2;

Q. - art. 5.2; V. - art. 8.1, cu excepţia tezelor I şi a II-a; Y. - art. 5.2; Z. - art. 6.2; AA. - art. 5.2; B. - art. 5.2; E. - art. 5.2; L. - art. 8.1, cu excepţia tezelor I şi a II-a (din contractul de credit nr. x/19.07.2006); N. - art. 6.2; R. - art. 8.1, cu excepţia tezelor I şi a II-a; T. - art. 5.2; DD. - art. 6.2; FF. - art. 6.1 şi art. 6.2; II. - art. 5.2; NICOLAE-LOGICAN LL. - art. 5.2; PP. - art. 6.2; EE. - art. 6.1, art. 6.2; HH. - art. 5.2; MM. - art. 5.2; OO. - art. 6.2; RR. - art. 5.2; SS. - art. 6.2; TT. - art. 5.2; UU. - art. 5.2;

VV. - art. 5.2; WW. - art. 5.2; XX. - art. 5.2; ZZ. - art. 5.2; AAA. - art. 5.2; BBB. - art. 5.2.; au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor privind comisionul de administrare şi de acordare, ca neîntemeiate; a fost înlăturată dispoziţia primei instanţei privind cheltuielile de judecată. A fost obligată pârâta CCC. S.A. la plata sumei de 500 RON către fiecare dintre reclamanţii A., D., F., H., J., K., Q., V., Y., Z., AA., B., E., L., N., R., T., DD., FF., II., NICOLAE-LOGICAN LL., PP., EE., HH., MM., OO., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., ZZ., AAA., BBB..

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi O., U., I., P., BB., CC. şi QQ. împotriva sentinţei civile nr. 6456 din 19 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015. A fost anulată în parte sentinţa civilă nr. 6456 din 19 octombrie 2016, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii O., U., I., P., BB., CC. şi QQ.. S-a luat act de renunţarea la judecata cererii completatoare formulată de reclamanţii O., U., I., P., BB., CC.

şi QQ.. A fost respins apelul declarat de ceilalţi apelanţi-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 6456 din 19 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat. A fost obligată apelanta-pârâtă CCC. S.A. la plata sumei de 150 RON către fiecare dintre apelanţii-reclamanţi A., D., F., H., J., K., Q., Y., Z., AA., B., E., L., N., R., T., DD., FF., II., PP., EE., HH., MM., OO., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., ZZ., AAA., BBB..

Prin decizia civilă nr. 1310A din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 293 A din 14 februarie 2018, fomulată de apelanţii-reclamanţi, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de lămurire a deciziei civile nr. 293 A din 14 februarie 2018, fomulată de apelanţii-reclamanţi, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017, a încheierii din 20 iunie 2018 şi a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 şi a deciziei nr. 1310 din 20 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, A., H., Q., Y., E., T., EEE., LL., FFF., TT., XX., BBB., F., M., W., B., R., II., HH., SS., WW., AAA., D., K., V., AA., N., FF., EE., RR., VV., ZZ., C., J., S., Z., L., DD., PP., OO., UU. şi YY. au formulat cereri de recurs.

În ceea ce priveşte încheierea din 01 noiembrie 2017, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 267 din TFUE.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, în calitate de cetăţeni ai Uniunii Europene, aveau dreptul la obţinerea unei interpretări a normelor Directivei din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Dubiul în legătură cu aplicarea corectă rezultă tocmai din antagonismul celor două soluţii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene date în speţa "Banco Espanol" şi respectiv cauza "Kassler".

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că art. 267 din TFUE statuează că în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că era absolut necesară trimiterea întrebărilor în contextul în care prima instanţă a considerat că aceştia solicită modificarea contractului şi a respins cererea, iar prin cererea de apel au criticat strict aspectul calificării solicitării lor drept încercare de modificare a contractului.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenţii-reclamanţi arată că, deşi nu rezultă în mod clar nici din cuprinsul Legii nr. 193/2000 şi nici din jurisprudenţa instanţei europene dacă este permisă ori nu o modificare a contractului de către instanţa naţională, Curtea de Apel Bucureşti, în condiţiile în care este instanţă ce pronunţă o hotărâre nesupusă unei alte căi de atac ordinare, a respins solicitarea acestora.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi arată că în dreptul naţional românesc existau numeroase prevederi care statuau că o dobândă variabilă trebuie compusă din marjă fixă şi un indice transparent de variaţie: art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 93 lit. g) din O.U.G. nr. 174/2008.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, deşi situaţia juridică avea nevoie de clarificări, instanţa de apel a respins cererea de sesizare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, considerând că este vorba de o modificare a contractului, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, precum şi pe cele corespondente din Directiva 93/13.

O altă critică vizează respingerea cererii de probe constând în emiterea unei adresei către Banca Naţională a României, instanţa de apel încălcând astfel dreptul la apărare al recurenţilor-reclamanţi şi principiul rolului activ în aflarea adevărului în prezenta cauză.

În susţinerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii, nu a analizat cauza sub toate aspectele, astfel cum în mod expres au solicitat prin cererea de apel.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel în mod greşit a stabilit limitele în care poate modifica hotărârea primei instanţe, întrucât prin cererile de apel au solicitat să fie avute în vedere toate argumentele invocate în faţa primei instanţe, nu doar pe cele expuse în cererea de apel.

Faţă de împrejurarea că ne aflăm în materia protecţiei consumatorilor, recurenţii-reclamanţi arată că legislaţia aplicabilă ocroteşte un interes public, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene statuează că instanţa, din oficiu, poate analiza caracterul abuziv al unor clauze chiar în cazul în care părţile nu au solicitat acest lucru.

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că au cerut modificarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, astfel că rezultă că au învestit instanţa de apel cu soluţionarea tuturor aspectelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, în mod greşit şi contrar celor discutate în cadrul dezbaterilor, instanţa de apel a considerat că aceştia nu doresc anularea actelor unilaterale de modificare a dobânzii.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că prin fiecare nerespectare a evoluţiei indicelui aplicabil monedei CHF, respectiv LIBOR, banca a încheiat un act unilateral de modificare a ratei dobânzii în sensul creşterii acesteia contrar evoluţiei LIBOR. Având în vedere că LIBOR a scăzut în permanenţă, dobânda trebuia să scadă, însă banca a menţinut dobânda contractuală la nivelul de 6,99%, indiferent de valoarea dobânzii stabilite în contract.

Astfel, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a concluzionat greşit că, dacă nu există dovezi scrise ale acestor modificări ale dobânzii, actele unilaterale nu există, deoarece modificarea dobânzii rezultă din extrasele de cont care atestă plata lunară a dobânzii.

Un alt aspect invocat de recurenţii-reclamanţi vizează determinarea obiectului judecăţii de către instanţa de apel, cu privire la clauzele de dobândă criticate.

Astfel, recurenţii-reclamanţi arată că, analizând comparativ decizia recurată - pag. 24, paragraful final - şi anexa cererii de chemare în judecată, respectiv rubrica acesteia în care sunt menţionate în mod complet clauzele atacate, se observă că instanţa de apel nu a avut în vedere toate clauzele atacate, încălcând în acest fel principiul disponibilităţii şi dispoziţiile ce reglementează caracterul devolutiv al apelului.

Cu privire la apelul declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată cererea de completare a deciziei recurate, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel în mod nelegal a ignorat o parte a argumentelor ce conduceau la anularea actelor adiţionale şi a clauzelor cuprinse în acestea.

Recurenţii-reclamanţi consideră că erau excluse din obiectul cererii adiţionale doar acele acte unde a existat un refuz expres, iar banca a luat act de refuz lăsând contractul în forma existentă înaintea emiterii actului adiţional şi că în cauză s-a făcut o asemenea dovadă doar pentru reclamanta Q., astfel că în privinţa tuturor celorlalte acte adiţionale, instanţa de apel era învestită să se pronunţe.

De asemenea, în opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că neregularităţile privind notificarea ori comunicarea notificărilor sau a actelor adiţionale nu au fost invocate în faţa primei instanţe. Cu toate acestea, în hotărârea apelată se regăsesc expuse exhaustiv argumente privind aplicabilitatea prevederilor art. 95 privind notificarea în termen de 90 de zile şi acceptarea tacită la împlinirea acestui termen, iar ignorarea acestor argumente echivalează cu înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel, în mod greşit a anulat doar art. 5.2, art. 6.2., respectiv art. 8.1., deşi recurenţii-reclamanţi, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat şi anularea art. 5.4. şi art. 8.3., însă instanţa, deşi a constatat nulitatea clauzelor de dobândă, nu a menţionat şi aceste articole în dispozitiv.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus constatarea nulităţii întregii clauze referitoare la dobândă şi nu doar nulitatea parţială, astfel cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată şi apel, cu încălcarea principiului non reformatio in peius.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13, ale Directivei 87/102/CEE, a legii sale de transpunere, precum şi ale Legii nr. 190/1999.

În privinţa soluţiei referitoare la comisioanele de acordare şi gestiune, recurenţii-reclamanţi arată că în mod eronat instanţa de apel a considerat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare sunt inaplicabile şi că, deşi instanţa de apel a reţinut considerentele paragrafelor 55 şi 56 din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza Matei vs. Volksbank, a ignorat în totalitate considerentele cuprinse în paragraful 77 din această hotărâre.

De asemenea, potrivit recurenţilor-reclamanţi, greşită este şi aprecierea instanţei de apel în ceea ce priveşte condiţia bunei-credinţe şi a dezechilibrului semnificativ, întrucât, în lipsa unor prevederi în contract, instanţa a reţinut că banca a prestat anumite servicii pentru consumatori.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, în mod nelegal a considerat instanţa de apel că lipsa menţionării DAE în contract este irelevantă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor prin care se stabileşte costul contractului, această obligaţie fiind prevăzută în Directiva 87/102/CEE, a directivelor ce au modificat-o şi înlocuit-o, precum şi în legile naţionale prin care acestea au fost transpuse, inclusiv art. 8 din Legea nr. 289/2004.

Totodată, recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile din Anexa Legii nr. 193/2000 prevăzute la lit. b), respectiv d), considerând că dispoziţiile contestate sunt clare şi nu lasă loc de interpretări.

O altă critică vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 40, art. 41 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, faţă de soluţia de respingere a capătului de cerere referitor la anularea actelor adiţionale, precum şi a clauzelor referitoare la modificarea dobânzii cuprinse în aceste acte adiţionale.

În raport de dispoziţiile art. 40 şi de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenţii-reclamanţi arată că nu există obligaţia profesionistului de a calcula şi determina o marjă fixă într-un contract şi că o marjă superioară celei iniţial convenite nu poate fi inserată în contract de către bancă.

Recurenţii-reclamanţi evocă şi dispoziţiile art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, considerând că interpretarea literală a acestei dispoziţii legale duce la concluzia că actele adiţionale sunt nelegale şi că nu pot fi considerate ca valabil încheiate ca urmare a unui acord tacit.

Recurenţii-reclamanţi susţin că banca nu a putut face dovada comunicării efective a acestor acte adiţionale ori a vreunor notificări către consumatori şi că hotărârea recurată contravine celor statuate de Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 1656/28.12.2010.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată şi că hotărârea de apel nu cuprinde motivele pentru care a menţinut soluţiile primei instanţe, acolo unde nu a dispus modificarea hotărârii, că în ceea ce priveşte capetele de cerere nr. x şi 7, hotărârea nu conţine motivele pe care soluţiile de respingere se sprijină.

În privinţa capătului de cerere nr. x, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a ignorat argumentele pe care le-au expus în cererea de apel şi că a interpretat greşit prevederile art. 6 şi 7 din Legea nr. 190/2000, considerând că solicitarea reclamanţilor echivalează cu o modificare a contractului, nepermisă de legislaţie.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, existau numeroase prevederi care statuau că o dobândă variabilă trebuie compusă din marja fixă şi un indice transparent de variaţie, respectiv: art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 9 indice 3 lit. g) din O.U.G. nr. 174/2008.

În privinţa capătului de cerere prin care au solicitat acordarea daunelor morale - capătul de cerere nr. x, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală, statuând că nu se impune obligarea băncii la repararea prejudiciului moral suferit de aceştia.

Astfel, faţă de admiterea parţială a cererii de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi apreciază că pârâta trebuie să fie obligată să repare prejudiciul moral pe care l-au suferit, în raport de prevederile art. 22 din Constituţia României, ale art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale O.G. nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 193/2000.

În susţinerea recursului declarat împotriva soluţiilor pronunţate în cererile de lămurire şi de completare a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, neanalizând cauza sub toate aspectele.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea a cărei lămurire s-a cerut nu cuprinde niciun argument din care să rezulte că cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară a fost respinsă.

Recurenţii-reclamanţi arată că toate argumentele din care ar rezulta soluţia de respingere a cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară au fost expuse ca urmare a cererii de lămurire a deciziei nr. 293A din 14 februarie 2018, prin care instanţa aduce noi argumente faţă de cele invocate iniţial, astfel că se impunea ca cererea de lămurire să fie admisă şi nu respinsă.

Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi susţin că soluţia instanţei privind lipsa contradicţiei între soluţia de constatare a nulităţii absolute a clauzelor şi soluţia de respingere a cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară este greşită.

Recurenţii-reclamanţi arată că prin cererea de chemare în judecată, au solicitat restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive şi că nu au solicitat restituirea sumelor exclusiv în ipoteza admiterii capătului de cerere nr. 4.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în cazul în care s-ar aprecia în sens contrar, instanţa avea obligaţia de a solicita lămuriri părţii, cu privire la acest aspect.

În raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele având caracter abuziv nu produc efecte faţă de consumator, astfel că cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, nu poate fi, în opinia recurenţilor-reclamanţi, respinsă.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi încălcarea principiului disponibilităţii în soluţionarea cererii de completare a dispozitivului hotărârii recurate, arătând că au fost formulate critici în cererea de apel cu privire la art. 5.4 şi art. 8.3 din contractele de credit.

În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă CCC. S.A. a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursurilor, până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Examinând încheierea din 01 noiembrie 2017, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Legislaţia nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prevederile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 C. proc. civ. consacră principiul legalităţii căilor de atac în conformitate cu care hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege.

Legislaţia naţională nu cuprinde un text care să reglementeze posibilitatea atacării distincte a respingerii solicitării de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte art. 267 TFUE, invocat de către recurenţii-reclamanţi, acesta nu conţine o reglementare care să determine admisibilitatea prezentului recurs.

Totodată, soluţia de respingere de către instanţa de apel a cererii de probatorii nu poate fi atacată separat cu recurs.

În raport de aceste considerente, recursul declarat împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017 este inadmisibil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge şi recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică invocată de recurenţii-reclamanţi vizează încălcarea principiului disponibilităţii, curtea de apel apreciind că nu poate avea în vedere toate argumentele invocate în faţa primei instanţe, ci numai pe cele expuse în cererea de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că se impune a se arăta că apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Trebuie subliniat că, în cazul în care hotărârea a fost atacată numai parţial, partea din hotărâre care nu a fost supusă apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat, motiv pentru care instanţa de apel nu mai poate modifica aspectele asupra cărora s-a statuat sau afecta părţile care nu au exercitat această cale de atac.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în mod legal curtea de apel a analizat exclusiv criticile formulate de părţi în calea de atac a apelului, fără a se raporta la aspectele invocate în cererile formulate în faţa primei instanţe, care nu au criticate în apel.

Critica referitoare la anularea actelor unilaterale de modificare a dobânzii, prin care recurenţii susţin că existenţa acestor acte unilaterale reiese din extrasele de cont, vizează aspecte de netemeinicie. Prin aceste argumente, recurenţii-reclamanţi tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, recurenţii-reclamanţi invocă greşita determinare a obiectului judecăţii, sens în care susţin că, analizând comparativ decizia recurată - pag. 24, paragraful final - şi anexa cererii de chemare în judecată, se observă că instanţa de apel nu a avut în vedere toate clauzele atacate. În ceea ce priveşte actele adiţionale, recurenţii-reclamanţi arată că erau excluse din obiectul cererii adiţionale doar acele acte unde a existat un refuz expres, iar banca a luat act de refuz lăsând contractul în forma existentă înaintea emiterii actului adiţional şi că în cauză s-a făcut o asemenea dovadă doar pentru reclamanta Q., astfel că în privinţa tuturor celorlalte acte adiţionale, instanţa de apel era învestită să se pronunţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că aceste argumente sunt generice, recurenţii-reclamanţi neindicând în mod concret care sunt clauzele contractuale atacate care nu au fost analizate de curtea de apel şi nici acte adiţionale cu privire la care această instanţă era învestită să se pronunţe.

Nici critica ce vizează înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac nu poate fi reţinută.

În susţinerea acestei critici, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa de apel a reţinut că neregularităţile privind notificarea ori comunicarea notificărilor sau a actelor adiţionale nu au fost invocate în faţa primei instanţe, deşi Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a expus exhaustiv argumente privind aplicabilitatea prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum reiese din motivarea care se regăseşte la filele x din decizia recurată.

Nu poate fi reţinută nici critica ce vizează încălcarea principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa de apel nu a indicat în dispozitiv art. 5.4 şi respectiv art. 8.3.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin decizia civilă nr. 1310A din 20.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, reţinând că în cererea de apel lipsesc critici cu privire la art. 5.4 şi art. 8.3 din contractele de credit.

Argumentul recurenţilor-reclamanţi în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus constatarea nulităţii întregii clauze referitoare la dobândă, cu încălcarea principiului non reformatio in peius, nu poate fi reţinut. Prima instanţă a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor vizând dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, iar curtea de apel a admis apelul reclamanţilor şi a constatat nulitatea acestor clauze contractuale.

Ca atare, reclamanţilor nu li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la comisionul de acordare şi de gestiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, pentru acordarea creditului (întocmirea dosarului de creditare) ca şi pentru derularea acestuia, banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi, numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Totodată, denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare şi de derulare a creditului, reprezentând termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, este şi hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17. Prin această hotărâre, s-a statuat că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale, care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale şi care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Totodată, în aceeaşi cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în mod legal instanţa de apel nu a reţinut incidenţa a prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, în condiţiile în care contractele ale căror clauze sunt supuse analizei în cauză nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Totodată, lipsei menţionării DAE în contractele de credit nu poate duce la concluzia caracterului abuziv al comisionului de acordare şi a celui de administrare, întrucât analiza se efectuează din perspectiva Legii nr. 193/2000 iar condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege trebuie îndeplinite cumulativ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita soluţionare a cererii de anulare a actelor adiţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile art. 40 şi 41 din O.U.G. nr. 50/2010 sunt invocate omisso medio. Totodată, argumentele ce vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi greşita interpretare şi aplicare a deciziei nr. 1656 din 28 decembrie 2010, pronunţate de Curtea Constituţională, nu pot face obiectul analizei în recurs, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi susţin că banca nu a făcut dovada comunicării actelor adiţionale sau a notificărilor către consumatori, aceste aspecte de netemeinicie excedând controlului de nelegalitate care se efectuează în această cale extraordinară de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica referitoare la soluţionarea capătului de cerere nr. x cu încălcarea principiului disponibilităţii, ca urmare a ignorării argumentelor expuse în cererea de apel, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi nu aduc argumente concrete în sprijinul acestei critici.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici greşita interpretare a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva GGG., s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată nu este în contradicţie cu jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Lipsa motivării soluţiei pronunţate cu privire la capetele 6 şi 7 din cerere, nu poate fi reţinută, instanţa de apel apreciind în mod corect că nu se mai impune analiza criticilor reclamanţilor referitoare la aceste capete accesorii de cerere, în raport de soluţia asupra capetelor principale.

Nici greşita interpretare şi aplicare a prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală nu pot fi reţinute, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi susţin existenţa prejudiciului moral, invocând aşadar, aspecte de netemeinicie, motiv pentru care trimiterea la prevederile art. 22 din Constituţia României, ale art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale O.G. nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 193/2000 este formală.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii din 20 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ce vizează soluţia pronunţată în cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi cererea de completare a aceleiaşi decizii este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum s-a arătat în analiza criticilor ce vizează decizia civilă nr. 293A din 14 februarie 2018, cu privire la capetele de cerere 6 şi 7, în considerente, instanţa de apel a arătat că nu se mai impune analiza criticilor reclamanţilor referitoare la capetele accesorii de cerere, în raport de soluţia asupra capetelor principale, iar în dispozitiv s-a dispus menţinerea dispoziţiilor primei instanţe.

Totodată, critica ce vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 a fost analizată anterior, astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va relua argumentele expuse.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica ce vizează nelegala respingere a cererii de completare a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 în raport de solicitarea de anulare a art. 5.4 şi art. 8.3, în condiţiile în care în cererea de apel reclamanţii nu au formulat critici cu privire la aceste dispoziţii contractuale.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil, iar recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 şi împotriva încheierii din 20 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., H., Q., Y., E., T., EEE., LL., FFF., TT., XX., BBB., F., M., W., B., R., II., HH., SS., WW., AAA., D., K., V., AA., N., FF., EE., RR., VV., ZZ., C., J., S., Z., L., DD., PP., OO., UU. şi YY. împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., H., Q., Y., E., T., EEE., LL., FFF., TT., XX., BBB., F., M., W., B., R., II., HH., SS., WW., AAA., D., K., V., AA., N., FF., EE., RR., VV., ZZ., C., J., S., Z., L., DD., PP., OO., UU. şi YY. împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 şi împotriva încheierii din 20 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.